Adevărata mătușă națională – Domnia-Sa Mătușa Tamara Buciuceanu-Botez. O poveste aproape de familie, de Liliana Widocks

tamara buciuceanu botez(Tamara Buciuceanu-Botez, click.ro)

-Mai spune-mi odată cum erai să fugi în lume cu tatăl Tamarei!

-Of, Doamne, ai grijă ce spui, Luluță, poate te aude cineva!

-Cine să mă audă? E miezul nopții și nu pot să dorm, dacă mai era cineva prin preajmă nu mă rugam de tine să stai cu mine la povești!

Mereu mă rugam de bunica mea să-mi povestească aventuri de tinerețe, vremurile acelea parcă mă chemau cu glasuri mieroase, de sirenă, să nu se piardă, să nu le pierd. Uitarea însă nu ține cont de rugăminți, ne trage pe toți de urechi.

Buciucenii veniseră de la Tighina, raionul basarabean și se refugiaseră pentru o vreme la Iași, apoi la Vaslui și Tecuci, stabilindu-se până la urmă la Suceava. Multe dureri și-au dat întâlnire în anii aceia tulburi în jurul urbei, dar fețele le erau acoperite cu discreție, pe atunci nu-ți expuneai sufletul precum acum pieile goale. Basarabeni, evrei, oprimați politic treceau unii pe lângă alții, respectându-și tăcerea. Nu se făcea paradă de suferință. Ioan Buciuceanu, tatăl, absolvent de Conservator dar și de Drept, a ocupat la un moment dat postul de director al Școlii Populare de Artă. Bia mea îl întâlnea adesea, pierdut în plimbări și gânduri și de fiecare dată o tachina, propunându-i să fugă amândoi în lume. Fiica dumnealui, Tamara, îi semăna oarecum, și nu numai fizic. Era mândru de copiii dumnealui, mai ales de fete.

În rugămințile mele copilărești îi reproșam că nu acceptase propunerea, aș fi putut urmări toate rolurile Tamarei din culise. Degeaba îmi spunea bunica că ar fi fost imoral ce gândeam, că toată familia m-ar fi disprețuit și mi-ar fi rupt probabil picioarele dacă m-ar fi prins dându-mă în spectacol în umbra scenei, dar eu mă visam pândind de după cortină succesul artistelor. Fiecare familie își ia de suflet câte un artist și-l face părtaș la toate evenimentele importante. Noi ne-am îndrăgostit de Tamara. În timp ce eu chinuiam băncile liceului, Chirița triumfa la Iași. Poate că bardul Alecsandri visase ca toate înfloriturile acelea moldovenești să își găsească într-o zi adevărata isprăvniceasă … Remarcabile și urmărite de succes au fost și interpretările, în travesti, a lui Matei Millo, și cea a Dragei noastre Olteanu-Matei, dar Tamara i-a furat răsuflarea pe vecie, în compania unui la fel de inspirat și extraordinar Dionisie Vitcu, în rolul lui Guliță, un spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija la Naționalul ieșean. Tamara e Chirița, Chirița nu-și va desprinde niciodată nemurirea de Tamara.

Poate că alte domnișoare se visau Lollobrigide sau Irine Petrescu, eu mă visam Tamara și o regăseam în trăsăturile bunicii mele, pândind să le moștenesc. Dansam împreună și îi reinterpretam în duet cupletele, până toată bucătăria se umplea de bucurie, mai dulce decât căldura sobei cu lemne. Odată am umplut bucătăria de fum. Nu sunt cine știe ce gospodină, deși ai mei s-au priceput, dar în sâmbăta aceea frământasem o oră la un aluat pentru niște cornuri cu gem. La televizor se anunțase o scenetă cu Buciuceanca. Când mi-am adus aminte de cornuri trecuseră deja pe la crematoriu, dar mirosul greu ieșise, cuminte, pe geamul deschis, fără să deranjeze. Îi așteptam momentele din programele de Revelion fără să mă plâng de oboseală, uneori fugeam de la dans doar ca s-o prind un pic încruntată. Sau râzând, de cele mai multe ori prea înțelept, dacă nu trist. Am iubit-o în ‘Cuibul de viespi’, cu ipocrizia rolului cu tot.

Maestrul Mălăele cred că i-a prins, într-o clipă de geniu, esența: „Robustă ca o locomotivă germană, puternică și violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă și pițigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă și țopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut demult resemnării, cântând în falset ca mine sau pe bune ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”. (Horațiu Mălăele – Metaforă – Tamara Buciuceanu Botez, în Curentul, 2013)

(Tamara Buciuceanu-Botez în viziunea caricaturistului, actorului și regizorului Horațiu Mălăele)

 

O iubesc pe mătușa noastră națională Tamara pentru bogăția sufletească, pentru curățenia cugetului și pentru tăria de a-și apăra principiile. Într-o lume teatrală care se dezbracă din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama că hainele pleacă și cu un strat gros de caracter, Tamara Buciuceanu a rămas o serioasă chiar și în ceea ce privește luarea în râs. Respectul pentru public și meserie au adus-o aproape de veșnicie.

Nu o să recurg la o înșiruire de roluri și scene prin care și pe care a cunoscut celebritatea și s-a îngropat în aplauze, nici la una de premii și distincții, această poveste este doar o urare sinceră de sănătate întru mulți ani!

90 de ani și tot dreaptă, ca un stejar secular!

De câte ori scriu despre babele mele, bunica mea și prietenele ei de-o viață, care mai trăiesc doar în amintirile mele, o distribui pe Mătușa mea Tamara în toate rolurile, precum Leopoldina Bălănuță a trișat până la perfecțiune în Careul de Ași (Carre de dame). Iluziile mele …

Imagine (7)(Bunica mea, în dreapta)

(Tamara – http://www.blogulmaresaluluicrai.blogspot.com)

Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!

Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.

O poveste cu cântec. Mihaela Popescu, bruneta de la drept, povestită de Liliana Widocks

(Mihaela Popescu)

Nici eu nu știu cum de îmi vine să scriu despre oameni pe care nu îi cunosc, dar mă încurajez. E un respiro pentru rude și prieteni care chiar și fără vină încearcă să se regăsească în păcate și întâmplări. Eu scriu după ureche, ca scripcarii. Caricaturiștii cum de reușesc să prindă o tușă definitorie, în aceleași condiții, dând caracterelor câte o gură de aer proaspăt? La fel și pictorii, un peisaj inspirat de o vedere din secolul trecut poate strânge la piept mai multă emoție decât o acuarelă plictisită de la fața locului. Ceva din trecerea pe lângă gândul meu a unui om îngână în mine un tremur care aleargă să se liniștească pe hârtie. Cuvintele au și drepturi, nu numai obligații. Despre persoanele publice credem ceea ce ne place să credem, în general bârfim.

Azi am să ridic un castel de nisip unei femei frumoase, casă de piatră știe a face doar iubirea, cea de inimă și fără de minte.

Era cea mai frumoasă fată de la Cenaclul Flacăra. Și foarte serioasă. Ca orice golan de carieră și concubin de fenomen Flower-Power (descătușarea din norme), tata îmi interzisese prezența la spectacole. Rămăsese pe bunică-mea, generăleasa sufletului meu, să răspundă lacrimilor smiorcăite și să mintă cu nonșalanță că-i eram de nevoie în nopți cu frică de moarte și totuși cu un pic de dor de ducă. Mă punea însă să jur că nu aveam să beau, să fumez sau să mă întorc acasă cu burta la gură (chiar și metaforic vorbind). La spectacolele Cenaclului era ca la filmările cu Liceenii, se putea striga catalogul. Ea era frumoasă și … altfel. Sunt artiști care se lălăie, mână în mână cu publicul, nu am înțeles niciodată reprizele de gargară fără ceai de mușețel. Să ai tu minunăție de muniție de cuvinte la îndemână și să le dai deoparte pentru la-la-la și o-o, o-o!

Pe Mihaela Popescu nimeni nu ar fi putut-o lălăi. Nu am fost și nici acum nu suntem în stare. Vocea plină, ca a Didei (Drăgan), se ridică cu tot cu pielea de pe creștetul capului și ne lasă în urmă ca pe niște cerșetori de pene de pasăre cântătoare. O voce puternică, deși fragilă în așteptările noastre. Parcă ne e teamă că o să se spargă în bucăți, acolo sus, dincolo de insolența altui do, precum un bibelou de porțelan, dar notele se întorc pe Pământ, cuminți, prinse în hățuri la timp, departe de galopul eliberării. Mihaela Popescu a caligrafiat în veșnicie, pe portativ, povestea celui mai trist dintre zurgălăi.

I-am auzit din nou vocea în înregistrările unor prieteni care au dat startul aniversării întâlnirii lor de după 45 de ani de la absolvirea liceului cu o lansare de carte, proză tristă, dar și din cea cu umor, traduceri și alte gânduri, sub oblăduirea Bibliotecii Bucovinei, I.G.Sbiera, din Suceava. Invitat special: Mihaela Popescu. Ne-a fermecat pe toți cu varianta fără parfum a doinei ruperii de Bucovina de Nord – Cântă cucul, bată-l vina … la fel de singur pe lume precum înstrăinații de neam și de țară. Țara îți e acolo unde inima știe a vorbi limba.

Au trecut ceva ani dar nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu poate să o lălăie pe Mihaela Popescu. Vocea curată nu admite decât ghilimele, poți să faci doar referire, sufletul ți se urcă la urechi și nu mai e nevoie de nicio partitură.

Și mai e și la fel de frumoasă, precum o vorniceasă din cea care i-ar fi dat peste nas chiar și Măriei-Sale, nu cu litera legii, pe care a îmbrățișat-o, ci cu pravila gloriei propriilor lui păcate.

Doamnelor și domnilor, dar mai ales domnișoare și domnișori: Mihaela Popescu!

Mulțumiri domnilor Ioan Marcean și Adrian Tabarcea, pentru înregistrări.

Mulțumiri Mihaelei Popescu, pentru cântec.

Leo – Leul din iarna rock-ului românesc. O poveste de Liliana Widocks.

(Leo Iorga)

A nins pe plete în rock-ul românesc. Tinerețea fără bătrânețe i-a tras însă un șut în fund înțelepciunii și așa s-a făcut că înghețul s-a lăsat până la inimi. În buna tradiție a orgoliilor puse la încercare de succes, și la noi, ca și la ei, foști prieteni la cataramă, răniți soldați de trupă, se dau în judecată pentru custodia ifoselor copilului, își interzic să se recomande drept foști cu nume și prenume, își sugrumă fără milă propria muzică. Muzica care a fost parte din ei, dar care odată ajunsă la maturitate, semnată și trasă pe vinil sau în digital, ajunge să aparțină publicului. Flower-Power s-a uscat  și au păscut-o vitele.

Leo Iorga nu mai are voie să se recomande drept Compact. Cei de la Pink Floyd își otrăvesc nervii la fel de artistic. Arta ar trebui să fie generoasă, în toate formele ei. Chiar și cea zisă a golanilor. Doar că de cele mai multe ori omul se pune înaintea muzicii, așa cum se pune și înaintea lui Dumnezeu. Sau a Bunului Simț, ca să înțeleagă și bocitoarele de cavouri.

Leo luptă pentru viață, muzica lui are importanță. Deși privim salivând la capra mult mai năbădăioasă a rock-ului internațional, avem și noi voci foarte bune, cu timbru aparte, imposibil de confundat, cu un trecut care nu se lasă pe tânjală. Pe Leo îl recunosc dintre sute, care lasă (în urmă) mâlurile (în țara asta toate se petrec eminescian, de glossă). Chiar dacă zice că în tinerețe și-a pus pe cap niște haltere iar eu încep să văd abia de la lustră în sus.

Într-o emisiune de pe un post popular de televiziune un alt interpret, fost copil-prieten de familie a adus vorba despre dușmanii cancerului. Cei născuți din emoție: familia, prietenii, eul tău personal, pe jumătate tumefiat. Artiștii își duc viețile pe drumuri, eliberați și în același timp încarcerați în coloritul și exuberanța ursitei lor, ca o șatră. Sunt bârfiți pentru alegerile lor, judecați pentru rătăciri, condamnați pentru păcate care nu deranjează aproape deloc când se furișează în viețile noastre personale. Cum de l-a ales Paula pe Leo? L-a luat în serios. Îndeajuns încât să-l întrebe cât de mult o iubea. „Cât să îmbătrânim împreună!”. În acel moment am oprit înregistrarea emisiunii respective și m-am uitat în jur. Nimeni. Fiul meu era la școală. Ce au El și Ea și nu am eu? (nici Delia nu știe)

În timp ce eu mă lamentez (patetic), Leo Iorga urcă pe scenă, deși nemernicia bolii îl trage de mâini și de picioare înapoi în albul liniștii de spital. Dar rock-ul e negru, și nu ca dracul, ci ca noaptea, ca neliniștea, ca dorul, iar crucile de argint nu-i râd în nas Fiului, ci apără trupurile de vârcolaci și de boala răului de suflet.

Cântați cu Leo, cântați pentru Leo! Orice încercare de dragoste e o rugăciune. Lacrima e cea mai frumoasă dintre ele.

Dați-i Leo-lui putere, să facem din iarna rock-ului românesc iar primăvară!

Fane Adumitroaie – suflet de bluesman cu prieteni mari cât un festival, O poveste albastră, de Liliana Widocks

 

(Fane – Ștefan – Adumitroaie)

 

’Ce-o mai fi făcând Suceava?’, mă întrebam de una singură, așa, mai pe seară, întrebările Facebook-ului fiind mult prea ambigue și stereotipe. În Bolton, colea, în Regat, era liniște. Mint. Se auzea ploaia. În Suceava, niște bluzari (blues-ari) puseseră la cale un festival pentru a cinsti memoria unui prieten. De mai bine de 10 ani. Să faci din prietenie, cu ajutorul muzicii, un festival, ce poate fi mai frumos? Nu-i știu pe toți cei care s-au ocupat de organizare după nume, dar pot să-l arăt cu degetul pe Bobby Stroe, care a făcut prezența și ni l-a prezentat și pe dumnealui, Măria-Sa Festivalul, și pe rețelele sociale. Fiind eu un pui de diasporă e destul de complicat, pot să-mi trimit doar sufletul la plimbare, dar până la urmă e vorba doar de o metaforă, zero la gramaj. Cetățenii priponiți ai României salută diaspora doar în febra delirantă a alegerilor, câtuși de puțin sentimental, în restul timpului persiflând-o pentru sfaturi și inițiative care ar perturba lenea și șpăgăria din țară (deși toți se jură că … nu au fost contaminați). Ca să te poți considera parte a vieții culturale a plaiurilor natale nu trebuie decât să ceri Facebook-ului, singurul în stare, să-ți acorde privilegiul și titlul de muscă pe perete. (Spune drept, de câte ori nu ți-ai dorit să fii exact musca aceea curioasă de pe perete și iacătă, rețelele sociale vâră fiecăruia câte o baghetă magică în buzunar?!).

Aveam totuși o problemă, nu prea am prieteni, sunt la fel de ușor de detestat precum mărirea taxelor pentru ridicarea gunoiului cu iz urban. Nu-mi rămânea decât să apelez la ’dușmani’. Nu știu dacă îți alegi de unul singur dușmanii sau ei sunt cei care pun ochii pe tine, dar ai mei sunt omniprezenți, nici la căsuța de email nu mă pot duce fără companie.

Cât încă mai pun la cale ce aveam de gând să fac, ca să nu vă plictisesc cu toate amănuntele, inutile de altfel, o să-i caut pricină omului de pe blazon – Fane (Ștefan) Adumitroaie. Artist plastic, grafician, unul sensibil, care a avut curajul de a se lăsa copleșit de blues. Blues-ul e o povară, poate ucide ignoranța chiar și din cei cu inima robustă. A murit de tânăr, la doar 46 de ani, ani care au trecut ca printr-o iarnă, duși de-o ninsoare, dar spiritul i s-a încăpățânat în tradiția duhnind a turnesol a melancoliei de cord sucevene. (Atenție, se ia ușor și iese greu la spălat!). Albumul Blue Con-fusion, o ieșire din matcă a blues-ului, flămând și de seninul altor ritmuri, a fost dus la bun sfârșit tot de prieteni, care i-au aprins, departe de mormânt, ultima dorință. Încă și acum, mai precis pentru totdeauna, prieteni și-au rupt timp din siesta extra orelor de festival pentru a-i duce muzica printre cruci și amintiri de coroane, dar Fane nu mai e demult acolo, și-a îndesat veșnicia într-o chitară, și ea solistă în concert.

Pe afiș, nume de industrie grea, convertită la aur: Robben Ford Band, Eric Gales (Best Blues Rock Artist 2019!, ni s-a dus dracului piuitul …) Band, Joe Rusi Trio & Leslie Smith, Rareș Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman, Vali SirBlues Răcilă (cealaltă jumătate a sufletului improvizațiilor stelare și ventriculare, de ritm și coarde vocale, care l-au zidit aici, pe Pământ, în mânăstire ca de Voroneț, și pe Fane Adumitroaie) & Raul Kușak, Berti Barbera & Nicu Patoi, Blumans, John Montana & The Contact, Vlad Prisacariu.

Ca orice cerșetor binecuvântat de Dumnezeu cu cei 7 ani de acasă, nu speram să-mi cadă în poală vreun sandwich, ci visam, cu optimism, la mălai și ceva firimituri. Dintotdeauna am fost o norocoasă. La dușmani. Cu tărie de caracter, nu se lasă duși cu ușorul, țin aproape. M-am amestecat și printre necunoscuți, la festival te împrietenești cu atmosfera și, chiar dacă nu e nevoie, cu toată lumea. La așa afiș mă așteptam să dau ochii cu jumătate din oraș, căutându-și de treabă și un loc pe scaun. Mai era și gratuit! Poate din cauza asta unii au preferat să plătească mai mult la factura de curent, din dragoste pentru televizor. Sau poate s-au temut de un pic de ploaie. În Anglia aproape toate festivalurile sfârșesc în mocirlă. Pentru că plouă. Dacă oamenii s-ar feri de ploaie s-ar desființa ca formă de viață. Vara secetoasă, așa cum o știm noi, trece rar pe aici și nu stă mai mult de 2, poate 3, săptămâni și de obicei vine neanunțată, când încă ne mai chinuie școala și obligațiile de serviciu.

Au fost totuși destui spectatori cât să pună pe jar inima albastră a anotimpului, a timpului. Nu cred să existe povești mai frumoase decât acelea despre oameni și muzică, poate că uneori cuvintele ne ocolesc, dar muzica deschide toate ușile din noi, aerisindu-ne, ferindu-ne de molia egoismului prăfos.

Eric Gales și-a făcut drum în mulțime și vă jur că mi-a zâmbit din toată inima, de pe ecranul, mărit și el de surpriză, al calculatorului, conectat la telefonul mobil care se lăsase convins să-și împartă clipa și cu mine. Din frânturi și bunăvoințe mi-am încropit propria mea felie de festival și dacă nu e prea târziu le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la mica-mare bucurie. Mulțumesc și jurnalistului și profesorului Doru Popovici ale cărui note de vieți de festival prezente și trecute m-au inspirat.

Responsabili cu imaginile: Mihaela Mihai, Carmen și Nelu Marcean, Adrian Tabarcea, Viorel Lepcaliuc, Suceava Blues Festival. Dacă și voi aveți înregistrări și fotografii de la festival, răspândiți-le în comentarii.

Suceava are (pentru totdeauna) o inimă de sânge albastru.

 

 

 

 

Un Constantin pe viață, O poveste cu iz de rugby și un antrenor – Constantin Vlad, de Liliana Widocks

Image may contain: one or more people, people standing, crowd, tree and outdoor

O fotografie (șterpelită) din arhiva personală a altui greu al rugby-ului sucevean – Dumitru Grig: 1975 – CSM Suceava – Piața Unirii, Iași
Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Sava(frate), Ioan Sava(+) – antrenor, Ioan Dănăilă, Maxim(frate), Constantin Maxim(+), Tiberiu Iseceanu, Ghe. Hilote, Costel Croitoru, Constantin Vlad, Marcel Cojocaru, Dan Străchinaru, Viorel Popescu, Ioan Patareniuc, Alfons Cerni, Grig Dumitru, Alexandru Petre(+).
Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Nicanor Prorociuc, Viorel Diaconu(+), Ioan Ungureanu, Dragoș Ungureanu(+), Aurel Vasiliu, Leon Bălan.

 

Ați avut oare privilegiul de a cunoaște pe cineva care continuă să lupte chiar și atunci când toată lumea a depus armele și a plecat acasă? Oameni care nu renunță nici măcar când cauza e declarată moartă și i se intonează, printre sughițuri, prohodul național? Pentru o fetiță care s-a născut de partea săracă a fericirii ăsta a fost miracolul, permisiunea de a privi, chiar și pe furiș, la cei care căznesc la însănătoșirea norocului. Pe Vlad, Constantin Vlad, l-am cunoscut la a doua descălecare a tatii în Moldova căsătoriilor. Îmi devenise unchi, dar mai presus de orice era jucător al echipei locale de rugby.

Cu rugby-ul mă întâlnisem la școală. Pentru iernile geroase, aproape siberiene, profesorul nostru de sport, domnul Dumitru, portar pe atunci al echipei locale de handbal, inventase un antidot – rugby-ul cu mingea medicinală. De fapt mingea înscria eseuri cu trupurile noastre, după ce câștiga și mai mult în greutate la fiecare aruncătură.

Constantin Vlad s-a născut în Cristeștii Ieșilor, dar a servit sportul sucevean cu devotamentul unui fiu de sânge. Chiar dacă la vremea aceea eram îndrăgostită de Boghiu, Avădanei și de balonul rotund, încetul cu încetul aveam să mă las fascinată și de îngrămădeala pe balonul oval. Stadionul nu avea cine știe ce tribună, iarna scuturam din picioare pe marginile terenului, dar jocul ni se ținea cu ghearele de suflet. Pe atunci rar ne jigneam și ne înjuram adversarii, mai degrabă ne dădeau lacrimile când băieții pierdeau câte un meci sau aplaudam ca nebunii, de fericire, când dădeau lovitura … de grație. Pe atunci se lupta pe viață și pe moarte. Derby-urile cu bârlădenii erau demne de filme documentare. Vedeta noastră era echipa. Și Hari Dumitraș. Băieții erau devotați rugby-ului și așa au rămas până în ziua de azi. Constantin Vlad a ținut aproape. 27 de ani a antrenat echipa Sucevei. Alergatul după sponsorizări i-a tocit și răbdarea și o găleată de pingele. Rugby-ul încă mai e tratat drept o rudă săracă la masa sporturilor locale, trăind din firimituri și miros de friptură.

Deși rugby-ul e un sport în care dieta jucătorilor are un rol important, mai ales dacă e servită în abundență, îmi aduc aminte de etape în deplasare în care sportivii dejunau prin parcuri, înfulecând sendvișuri preparate din ce cumpărau de la alimentara. Investițiile erau minime, toată lumea era invitată să se descurce cum poate, prin comparație însă rezultatele erau spectaculoase. Ca și jucătorul Constantin Vlad, care nu a renunțat nici măcar după lovituri și diagnostice pesimiste, nici antrenorul Constantin Vlad nu s-a lăsat intimidat de greutăți. Fără devotamentul câtorva lobby-ști și încăpățânarea antrenorului Suceava ar fi avut o viață sportivă mult mai plictisitoare. Sporturile sucevene au supraviețuit, uneori la limita sărăciei, datorită curajului și generozității de spirit ale unor oameni care nu au găsit de cuviință să renunțe. Constantin Vlad a pus umărul și la nivel de echipă națională, mai întâi ca antrenor secund, apoi ca titular de rol principal. După Stejari a trecut la Haiduci – selecționata Republicii Moldova al cărei antrenor este în prezent. Unde e speranță acolo e și suflet.

Image may contain: 1 person, text

Constantin Vlad

La câțiva ani după Revoluție am fost invitată la o petrecere de aniversare a ziarului Monitorul de Suceava. Eram un nimeni liniștitor dar firma pentru care lucram plătea un dreptunghi de reclamă în hățișul cotidian.

Nu sufăr doar de claustrofobie ci și de o agorafobie sugrumătoare de gâtlej, iar combinațiile ăstora două e aproape letală. Ifosele importanțelor locale nu sunt însă atât de ridicol de sclifosite ca ale acelora din capitală, ceea ce mi-a dat curaj. Veneam direct de la serviciu, nici nu se punea problema unei ținute de seară, d-apoi de scandal! Mă gândisem să scap de palpitații cu o minionă rusească, dar pe stomacul gol ar fi fost mult prea dătătoare de libertate părerilor personale. Și atunci mi-a sărit în ochi un bărbat frumos, într-un sacou cu blazonul rugby-ului românesc brodat pe buzunarul de la piept. Nici el nu părea să se simtă în largul momentului, dar ziarele locale sprijină pe cât pot activitățile sportive și orice petrecere e un prilej minunat de a întâlni și convinge sponsori. Pentru mine Unchiul meu Vlad, un fel de Unchi Vania al rugby-ului sucevean, a trecut deja de la sfinți la eroi. De fapt toți cei care au dus rugby-ul sucevean pe umeri îl țin în viață, cu aparatele propriilor lor inimi, și astăzi. Constantin Vlad duce cu el nu numai propriul nume dar și pe cele ale tuturor celor cu care a jucat sau pe care i-a antrenat, care chiar și acum își mai zdrelesc genunchii în spectacole de old boys.

Generațiile de astăzi se gândesc mai întâi la bani, apoi la faimă și la confort. Generațiile de ieri se gândeau mai întâi de toate la victorie.

Ați cunoscut vreodată pe cineva care nu a învățat încă să renunțe?

Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

Poveste cu o Eugenie, de Liliana Widocks

(Image from etimpu.com)

 

 

Eugenia e o biscuită crocantă la trup și mai ales subțire, cu cremă generoasă de cacao, ciocolătoasă și fină.

 

Cacaua îi dădea uneori palpitații, niște artificii stimulative, ea ar fi preferat o cremă la fel de fină dar de lămâie, dar rețetarele foloseau deja doar arome artificiale, fără niciun vino-ncoace. Nu înțelegea de ce, lămâile erau ieftine, ruda lor, vitamina C lupta cu ridurile și cu prostul gust. Se recomanda drept o Eugenie îndrăgostită de Eugenii, știind că oamenii sunt deschiși la ideea de dulce. În cursa pentru fericire devenise o Jeni, un alter ego intim, persuasiv. Se folosea de varianta coafată modern în momentele de tandrețe în compania bărbaților, a acelora care manifestau totuși intenția de a-i șlefui inelul, inel de care se ocupase singură, pentru că avea gusturi la bijuterii și nu lăsa latura estetică a parteneriatului la mâna hazardului. Temperamentul ușor coleric nu făcea însă deloc casă bună cu răbdarea cerută ofrandă pe altarul templului nehotărârii masculine. Cea mai neagră și mai înfiorătoare nehotărâre dintre toate, ucigașa euforiei satisfacției gratuite: a fi sau a nu fi însurat. Bărbații se însoară doar dacă sentimentele și exercițiile fizice lucrează în favoarea lor. Eugenia, pe de altă parte, era o fată de modă veche, care se îngrijise de propria zestre: lenjerii scumpe de pat, de cea mai bună calitate, tacâmuri argintate, câteva picturi moștenite de la o mătușă. Jeni fusese cea care optase pentru lenjerie de corp minimalistă, dar cu etichetă și fibră naturală. Și totuși ecuația refugiată într-un mister de gradul doi nu-și destăinuia, nici dată în judecată, necunoscuta. Necunoscutul, mai precis. Eugenia nu era frumoasă în sensul uzat al cuvântului, dar știa să se pună în valoare. Nu era nici deșteaptă, dar învățase să asculte și să țină minte.

Biata Eugenia, toate eforturile ei o transformaseră într-o fată și frumoasă, și deșteaptă și asta ruinase totul pentru Jeni …