Un Constantin pe viață, O poveste cu iz de rugby și un antrenor – Constantin Vlad, de Liliana Widocks

Image may contain: one or more people, people standing, crowd, tree and outdoor

O fotografie (șterpelită) din arhiva personală a altui greu al rugby-ului sucevean – Dumitru Grig: 1975 – CSM Suceava – Piața Unirii, Iași
Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Sava(frate), Ioan Sava(+) – antrenor, Ioan Dănăilă, Maxim(frate), Constantin Maxim(+), Tiberiu Iseceanu, Ghe. Hilote, Costel Croitoru, Constantin Vlad, Marcel Cojocaru, Dan Străchinaru, Viorel Popescu, Ioan Patareniuc, Alfons Cerni, Grig Dumitru, Alexandru Petre(+).
Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Nicanor Prorociuc, Viorel Diaconu(+), Ioan Ungureanu, Dragoș Ungureanu(+), Aurel Vasiliu, Leon Bălan.

 

Ați avut oare privilegiul de a cunoaște pe cineva care continuă să lupte chiar și atunci când toată lumea a depus armele și a plecat acasă? Oameni care nu renunță nici măcar când cauza e declarată moartă și i se intonează, printre sughițuri, prohodul național? Pentru o fetiță care s-a născut de partea săracă a fericirii ăsta a fost miracolul, permisiunea de a privi, chiar și pe furiș, la cei care căznesc la însănătoșirea norocului. Pe Vlad, Constantin Vlad, l-am cunoscut la a doua descălecare a tatii în Moldova căsătoriilor. Îmi devenise unchi, dar mai presus de orice era jucător al echipei locale de rugby.

Cu rugby-ul mă întâlnisem la școală. Pentru iernile geroase, aproape siberiene, profesorul nostru de sport, domnul Dumitru, portar pe atunci al echipei locale de handbal, inventase un antidot – rugby-ul cu mingea medicinală. De fapt mingea înscria eseuri cu trupurile noastre, după ce câștiga și mai mult în greutate la fiecare aruncătură.

Constantin Vlad s-a născut în Cristeștii Ieșilor, dar a servit sportul sucevean cu devotamentul unui fiu de sânge. Chiar dacă la vremea aceea eram îndrăgostită de Boghiu, Avădanei și de balonul rotund, încetul cu încetul aveam să mă las fascinată și de îngrămădeala pe balonul oval. Stadionul nu avea cine știe ce tribună, iarna scuturam din picioare pe marginile terenului, dar jocul ni se ținea cu ghearele de suflet. Pe atunci rar ne jigneam și ne înjuram adversarii, mai degrabă ne dădeau lacrimile când băieții pierdeau câte un meci sau aplaudam ca nebunii, de fericire, când dădeau lovitura … de grație. Pe atunci se lupta pe viață și pe moarte. Derby-urile cu bârlădenii erau demne de filme documentare. Vedeta noastră era echipa. Și Hari Dumitraș. Băieții erau devotați rugby-ului și așa au rămas până în ziua de azi. Constantin Vlad a ținut aproape. 27 de ani a antrenat echipa Sucevei. Alergatul după sponsorizări i-a tocit și răbdarea și o găleată de pingele. Rugby-ul încă mai e tratat drept o rudă săracă la masa sporturilor locale, trăind din firimituri și miros de friptură.

Deși rugby-ul e un sport în care dieta jucătorilor are un rol important, mai ales dacă e servită în abundență, îmi aduc aminte de etape în deplasare în care sportivii dejunau prin parcuri, înfulecând sendvișuri preparate din ce cumpărau de la alimentara. Investițiile erau minime, toată lumea era invitată să se descurce cum poate, prin comparație însă rezultatele erau spectaculoase. Ca și jucătorul Constantin Vlad, care nu a renunțat nici măcar după lovituri și diagnostice pesimiste, nici antrenorul Constantin Vlad nu s-a lăsat intimidat de greutăți. Fără devotamentul câtorva lobby-ști și încăpățânarea antrenorului Suceava ar fi avut o viață sportivă mult mai plictisitoare. Sporturile sucevene au supraviețuit, uneori la limita sărăciei, datorită curajului și generozității de spirit ale unor oameni care nu au găsit de cuviință să renunțe. Constantin Vlad a pus umărul și la nivel de echipă națională, mai întâi ca antrenor secund, apoi ca titular de rol principal. După Stejari a trecut la Haiduci – selecționata Republicii Moldova al cărei antrenor este în prezent. Unde e speranță acolo e și suflet.

Image may contain: 1 person, text

Constantin Vlad

La câțiva ani după Revoluție am fost invitată la o petrecere de aniversare a ziarului Monitorul de Suceava. Eram un nimeni liniștitor dar firma pentru care lucram plătea un dreptunghi de reclamă în hățișul cotidian.

Nu sufăr doar de claustrofobie ci și de o agorafobie sugrumătoare de gâtlej, iar combinațiile ăstora două e aproape letală. Ifosele importanțelor locale nu sunt însă atât de ridicol de sclifosite ca ale acelora din capitală, ceea ce mi-a dat curaj. Veneam direct de la serviciu, nici nu se punea problema unei ținute de seară, d-apoi de scandal! Mă gândisem să scap de palpitații cu o minionă rusească, dar pe stomacul gol ar fi fost mult prea dătătoare de libertate părerilor personale. Și atunci mi-a sărit în ochi un bărbat frumos, într-un sacou cu blazonul rugby-ului românesc brodat pe buzunarul de la piept. Nici el nu părea să se simtă în largul momentului, dar ziarele locale sprijină pe cât pot activitățile sportive și orice petrecere e un prilej minunat de a întâlni și convinge sponsori. Pentru mine Unchiul meu Vlad, un fel de Unchi Vania al rugby-ului sucevean, a trecut deja de la sfinți la eroi. De fapt toți cei care au dus rugby-ul sucevean pe umeri îl țin în viață, cu aparatele propriilor lor inimi, și astăzi. Constantin Vlad duce cu el nu numai propriul nume dar și pe cele ale tuturor celor cu care a jucat sau pe care i-a antrenat, care chiar și acum își mai zdrelesc genunchii în spectacole de old boys.

Generațiile de astăzi se gândesc mai întâi la bani, apoi la faimă și la confort. Generațiile de ieri se gândeau mai întâi de toate la victorie.

Ați cunoscut vreodată pe cineva care nu a învățat încă să renunțe?

Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

Poveste cu o Eugenie, de Liliana Widocks

(Image from etimpu.com)

 

 

Eugenia e o biscuită crocantă la trup și mai ales subțire, cu cremă generoasă de cacao, ciocolătoasă și fină.

 

Cacaua îi dădea uneori palpitații, niște artificii stimulative, ea ar fi preferat o cremă la fel de fină dar de lămâie, dar rețetarele foloseau deja doar arome artificiale, fără niciun vino-ncoace. Nu înțelegea de ce, lămâile erau ieftine, ruda lor, vitamina C lupta cu ridurile și cu prostul gust. Se recomanda drept o Eugenie îndrăgostită de Eugenii, știind că oamenii sunt deschiși la ideea de dulce. În cursa pentru fericire devenise o Jeni, un alter ego intim, persuasiv. Se folosea de varianta coafată modern în momentele de tandrețe în compania bărbaților, a acelora care manifestau totuși intenția de a-i șlefui inelul, inel de care se ocupase singură, pentru că avea gusturi la bijuterii și nu lăsa latura estetică a parteneriatului la mâna hazardului. Temperamentul ușor coleric nu făcea însă deloc casă bună cu răbdarea cerută ofrandă pe altarul templului nehotărârii masculine. Cea mai neagră și mai înfiorătoare nehotărâre dintre toate, ucigașa euforiei satisfacției gratuite: a fi sau a nu fi însurat. Bărbații se însoară doar dacă sentimentele și exercițiile fizice lucrează în favoarea lor. Eugenia, pe de altă parte, era o fată de modă veche, care se îngrijise de propria zestre: lenjerii scumpe de pat, de cea mai bună calitate, tacâmuri argintate, câteva picturi moștenite de la o mătușă. Jeni fusese cea care optase pentru lenjerie de corp minimalistă, dar cu etichetă și fibră naturală. Și totuși ecuația refugiată într-un mister de gradul doi nu-și destăinuia, nici dată în judecată, necunoscuta. Necunoscutul, mai precis. Eugenia nu era frumoasă în sensul uzat al cuvântului, dar știa să se pună în valoare. Nu era nici deșteaptă, dar învățase să asculte și să țină minte.

Biata Eugenia, toate eforturile ei o transformaseră într-o fată și frumoasă, și deșteaptă și asta ruinase totul pentru Jeni …

Mărgele – dureri de pus pe ață, O poveste despre nepăsare, de Liliana Widocks

(Photo from Pinterest)

 

Învățătoarea o privi cu milă, slăbuță, mică de statură, dar cu ochii strălucind de lumină. În timp ce colegii ei își savurau cornul și laptele oferite de primărie, ea împăturea frumos un ștergar în jurul lor și le făcea loc în ghiozdan. Probabil avea frățiori ce flămânzeau stând acasă. Făcu câțiva pași în direcția fetei, hotărâtă s-o întrebe de soarta lor, dar se opri brusc și se întoarse pe călcâi, nu voia să-i strice plăcerea, o umileau îndeajuns ceilalți copii. Chiar și acum sărăcia era privită ca un fel de ciumă.

A doua zi, de dimineață, curiozitatea o trezi din somn și părea să nu mai aibă răbdare. Puse într-un șervețel câteva lingurițe de cafea și câteva de zahăr și se grăbi să ispitească aerul ursuz al cancelariei. Îl găsi pe primar făcând focul în sobe. Mama fetiței se ocupa de curățenie, la școală, la primărie și la dispensar, dar de câteva zile nu se mai prezentase la serviciu. Poate plecase în pelerinaj pe la vreo mânăstire, să se roage pentru copii, deși de obicei anunța cu câteva săptămâni înainte. Poate îngăimase ceva și nimeni nu dăduse importanță, cine își mai făcea timp și pentru văicărelile amărâților? Când pleca lua totuși și fata cu ea, acum însă o înscrisese la școală și poate își schimbase obiceiurile. Fetiței îi plăcea să învețe.

Ilona fusese de mică un copil frumos, parcă prea frumos ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Frumusețea ademenește diavolul, pe la vreo șase anișori o legănă pe brațe o poliomelită, lăsând-o mai scurtă de un picior. Diferența se grăbi să-și revendice faima așa că fata deveni fără voia ei beteaga satului. Un băiat din vecini fu singurul care se aventură să-i țină companie, dar până și soarta se împotrivi. Ilona se trezi cu burta la gură, fără să înțeleagă de ce numai disperarea îi bătea la ușă. Părinții băiatului îi făcură vânt la oraș, să învețe carte, promițându-i s-o ia în grijă pe fată până la vacanța de Crăciun. Nici n-a pus bine amărâtul piciorul pe scara trenului că toate neamurile i s-au năpustit asupra Ilonei, strigându-i ocări, batjocorind-o, aruncând cu pietre. Au trecut câteva mii de ani de la pogorârea cu picioarele pe Pământ a rasei umane și bărbații încă se mai eschivează să-și asume responsabilitatea păcatului, mimând naivitate și prostie, cerșind alungarea din rai cu ochelari cal, mereu și mereu. Așa s-a făcut de s-a trezit iadul că începuse să-și ia slujitorii în serios.

Proprii părinți au alungat-o de acasă. S-a refugiat în Sărăcie, așa cum le mergea numele câtorva case uitate la marginea satului, în umbra pădurii. Acolo își ducea zilele o mătușă de pe tată, neagră la inimă și bețivă. I-a făcut loc în bucătăria de vară și i-a mâncat, la schimb, toată tinerețea. I-a fost babei servitoare credincioasă, îndurând bătăi și ocară, uitând de multe ori de somn și de foame. Când nici pensia nu i-a mai ajuns pentru băutură, baba a început să-i aducă aminte Ilonei că-i datora bani pentru chirie, așa că femeia căută să deretice și pentru alții. Își lua copila cu ea, legată în niște cârpe de spatele aproape schilod al mamă-sii. Când fata a mai crescut a învățat-o să deseneze și să aducă pe lume povești cât mamă-sa dădea cu mătura și spăla geamurile. Căteodată se întâmpla să dea nas în nas cu părinții ei, pe uliță, dar deși le săruta mâinile, și cu vorba, și cu gândul, întorceau capul, prefăcându-se a nu le cunoaște. Nu aruncau nici măcar fetei vreo privire, dar Ilona nu mai suferea, se împietrise. Tatăl fetiței nu s-a mai întors niciodată în sat și pentru asta îi era rușine, se lăsase cumpărată cu un boț de speranță. Pentru ceilalți rămăsese tot beteaga satului, deși cu timpul începuse să audă, acoperite de basma, și vorbe mai grele. Își râdeau de ea, dar ea nu mai avea inimă decât pentru fetița ei. Strânsese niște bani, ascunzându-i de babă, și în curând plănuia să plece și ea cu cea mică la oraș, orice oraș, printre străini. Acolo avea să plătească și ea niște polițe mai vechi vieții.

Învățătoarea ascultă povestea peste care se amestecaseră, sărind în ajutor, și gândurile ei, intuind și ceea ce nimeni nu avea să-i spună vreodată. La plecarea acasă se puse pe urmele fetiței. O văzu mai întâi oprindu-se la băcănie, ca să cumpere pâine și o lămâie. Intră și ea, hotărâtă să-i cumpere fetiței și niște dulciuri.

– Care e ciocolata preferată a Ancăi, vă rog?

– Anca? Aaaa, fata betegei! Nu cumpără dulciuri, îi mai ia mă-sa câte un pumn de bomboane, dar foarte rar, banii se duc pe băutura babei. E drept că le-a dat casă și masă … Ciudat totuși, acum că m-ați întrebat, acum două zile a cerut o supă la plic, o văzuse la televizor, în reclame. M-am mirat, pentru că ele nu cumpără niciodată chestii din astea, se descurcă cu ce au prin grădină, că au grădină frumoasă, beteaga e vrednică! I-o fi scăpat cineva niște bani și i-o fi fost poftă … Sper să nu calce pe urmele mamă-sii …

Învățătoarea își înghiți cu greu amărăciunea dezgustului, plăti pentru dulciuri și alergă după fată.

În Sărăcie casele erau gârbovite, dar curate. Pe lângă casa babei se mai aciuaseră câteva familii de romi, ocupând niște dărăpănături părăsite de vieți trecute pe lumea cealaltă. Unul dintre bărbați își încropise într-una dintre ele un atelier de tinichigerie, iar nevastă-sa un birou de vrăji la comandă. Trăiau bine, căci lumea înnebunise de tot.

Grădina Ilonei sărea în ochi. Îngrijită, înconjurată de tufe de zmeură și borduri de flori. Mirosea frumos, a roșii și a crizanteme. Copiii vecinilor culegeau niște mere căzute pe o bătrânețe de iarbă. Se abținu să nu strige la ei, dându-și seama că Ilona nu s-ar fi putut supăra niciodată pe copii.

Bătu la ușă, nu răspunse nimeni. Își făcu curaj și intră. Anca își hrănea mama, căzută la pat. Observase că de câteva zile uniforma fetei, deși spălată, nu dăduse ochii cu fierul de călcat. Patul fusese schimbat, numai Dumnezeu știa cum …

Femeia era într-o stare de semitrezie comatoasă, bănui că boala i se aciuase la plămâni. Sună la dispensar, dar refuzară să vină, cei din Sărăcie nu erau înscriși pe liste. Își sună fratele, medic la Spitalul Județean, și ceru sfaturi. Apoi se interesă și de mătușa arțăgoasă, mirată că nu își făcuse, curioasă, apariția. Oare cât de mult băuse?

Fetița nu răspunse, dar îi făcu semn cu capul înspre casa propriu-zisă.

O găsi rece, așezată pe un scaun, cu fața la fereastră.

– Doarme, nu vrea să se trezească, deși i-am adus și de băut și mâncare.

Fetița o urmase ca un cățeluș, oprindu-se în pragul ușii. Lângă bătrână așteptau cuminți două cornuri și două cartoane cu lapte.

Închise ușa, cu grijă. Luă fetița de mână și se întoarseră la patul mamei. Acolo mai licărea, pe candela timpului, un strop de viață. Anca începu să-i povestească cum o spălase și cum reușise s-o îmbrace curat, așa cum văzuse în niște filme. Când era în toane bune bătrâna o invita pe fetiță să privească împreună la televizor, cât arunca pe umerii mamei și alte dureri de Cenușăreasă. Fetița fierbea de obicei legume din grădină, dar, pentru că avusese de dus la îndeplinire niște teme acasă, cu o zi înainte cumpărase o supă la plic. Pentru mamă. Învățătoarea plângea și nu era iertare pe lumea asta care să se izbăvească.

Ilona a fost internată la spital și după o săptămână a început să se simtă mai bine.Tot învățătoarea s-a ocupat și de înmormântarea babei, chiar dacă până la urmă neamurile i-au vârât pe sub ușă un plic cu o parte din bani. A închis cu grijă casa din Sărăcie și a luat-o pe Anca să locuiască cu ea, până avea să se pună Ilona pe picioare. O vizitau des. Fratele medic venea și le lua cu mașina. Îl bănuia că se îndrăgostise și el un pic de fetiță, ba chiar și de mama acesteia. Poate un pic mai mult, cu siguranță mai altfel.

Satul nu s-a schimbat nici măcar cât o părere. Singur, primarul a promis să-i păstreze Ilonei locurile de muncă, pentru când s-o înzdrăveni, nu pentru că i s-ar fi părut drept, ci pentru că oricum nu s-ar fi oferit nimeni altcineva.

Împreună cu fratele ei, învățătoarea a început să caute un rost pentru toate trei departe, la oraș. Timpul nu mai trăgea mâța de coadă.

Inimioare cu miez de nucă și un pic de mahmureală. O poveste în jurul unui pub, de Liliana Widocks

(Image from sweetsharing.com)

După cumpărăturile de Crăciun, frigul și lenea m-au ținut prizonieră, atârnată de caloriferul de-acasă. Sărbătorile sunt niște șmecherii lucrative, m-au afectat emoțional, iar caloriile implicate direct și-au depus profiturile în locuri nici măcar secrete. Când în sfârșit am prins de picior o revoluție, am avut parte de câteva surprize. Dezamăgiri în crustă de ciocolată.

La câțiva pași de casă, ascuns de deochiul băcăniei, își ducea zilele o frumusețe de pub. Unicul care ne dorise de vecini. La prima gură de aer curat furată noului an am găsit locul nivelat. De parcă cineva se juca cu închipuirile noastre. Am mai trăit o astfel de crimă cu mulți ani în urmă, când o prăvălie care se îngrijea de ulcerele studențești a dispărut peste noapte, Ceaușeștii preferând să ne impună binefacerile meniului socialist, de cantină. Capitalismul, nicidecum mai prejos, a renunțat și el la copilăriile altruiste și a adus în discuție lipsurile întreprinderii imobiliare. Pub-ul, un bătrân din neam de tâlhari cu suflet, a fost trădat de nepoți și dus la groapă cu cai mascați, plătiți din oferta generoasă a unei caste de viitoare case de locuit. Tristețea asta, brexitară, a dat apă la moară multor anxietăți, dar dispariția bătrânului pub a contat pentru lovitura de grație. Pub-ul e celula de bază a societății britanice, când inima unuia stă pe loc e semn că povara durerii a cancerizat împrejurimile. Moraliștii vor aprecia mai mult acoperișurile de deasupra capului decât băutura pentru niște scandalagii, dar casele astea noi, de se grăbesc să vină, vor fi de genul pițipoancelor, pereți subțiri, frumusețe prefabricată, cu minim confort. Pub-ul și-a dus viața pe cruci de cărămidă, strâns, pe la subsuori, de niște grinzi de lemn masiv, întunecate la chip și cam noduroase. Nu mai trecusem demult pragul unui pub, niște nenorocite de pastile mi-au anulat cununia cu gustul de vodcă, dar l-am iubit ca pe un vechi prieten. În drumurile mele, îi treceam pe la ușă, amestecându-mă în râsetele ispitiților, în poveștile ce-și aruncau ochii pe geam, în liniștea ieșită la fumat. Pentru a putea scoate unui englez pub-ul de la inimă ar însemna ca acela să fie pe moarte și să fi semnat deja pentru donare de organe. Sărăcia ne trage tuturor speranța de sub picioare. Visele cad precum rațele păcălite de sclipirea de rugăciune din ochii vânătorului.

Plecarea pub-ului, spre iadul sau poate spre raiul pereților fără vină, mi-a furat niște ore de somn. Locul acela, tâlhărit de priorități, a devenit cimitirul tuturor nostalgiilor noastre: meciuri live pe canale de televiziune cu plată, destul de scumpe, seri de karaoke, muzică live, mici petreceri de corporatiști, partide de darts, de biliard, cu prietenii sau cu magnifici necunoscuți sau bețivi ce țineau de vorbă diminețile până la ora primei comenzi. O acceptare a neputinței. Dar viața are o formulă proprie, încă nebrevetată, de a ne scoate din lăsatul pe tânjală. O bună prietenă de-a mea și-a făcut timp să-și sărbătorească cei 60 de ani agonisiți. Masa și felicitările își legaseră deja destinul de un frate pub. Unul la fel de voinic, dar cu un aer mediteranean, administrat de o familie de italieni, îndemânoși la bucătărie. S-a întâmplat să coincidă cu weekeend-ul în care își face de cap un neastâmpărat, numitul Valentin, care fuge de pensii alimentare dar duce la gură amor, cu amândouă mâinile. Pub-ul era invadat de baloane marțiene, cu limba ascuțită, de heliu. Roșii, pentru cei ce se țineau de mână, roz și albăstrii pentru unii care aduseseră o pereche proaspătă de urlători pe lume, aurii, pentru noi, cele ce onoram trecerea timpului. 26 de femei sărite de 50 de ani, din cele pe care un scriitor de limbă franceză peltică nu se simte pregătit să le vadă nici cu ochelari. De fapt pub-ul se umpluse de femei frumoase, foarte puțin sulemenite, femei care refuzaseră dictatura botox-ului și a spilcuitului silicon. Se spune că englezoaicele nu sunt frumoase, nimic mai neadevărat. O simplă seară de sâmbătă, un pahar de vin și toate preconcepțiile îți sunt date peste cap. Bărbații ar fi ieșit în pagubă la numărătoare, dar acopereau dorințe de toate vârstele.Două fetișcane, cântând live, una după cealaltă, incitau la dans și la flirt muzical. O ușoară anemie mă plasa pe nesiguranța de picioare a celor deja luați. Mâncarea, delicioasă! Masa a primit cu brațele deschise propunerile indecente ale cupelor de șampanie, ale sticlelor de vin, cocteilurilor, chiar și pe cele ale nepretențioaselor lungane cu gulere albe, amare de bere.

Pe mine mă aburea un pahar cuminte, cu apă potabilă, direct de la robinet. Barul refuza să arunce bani pe aceeași calitate, dar încapsulată în plastic. Încetul cu încetul dansul ne-a sucit tuturor mințile. Melodiile aduceau cu ele regretele anilor 60-70, urmărind, decadă cu decadă, amintirile noastre. Toată lumea ținea isonul, cunoscătoare de text până la virgulă. Unii mai tineri decât jumătatea mea optimistă. Mileniali retro. Atmosfera era la fel de lăcrămoasă ca cea de pe stadioane.

Despre bărbați nu am vorbit decât vreo 15 minute. Maddy, cea mai înțeleaptă și mai frumoasă dintre noi, și-a întâlnit marea iubire. La 70 de ani. Chipeșul e cu vreo douăzeci de ani mai ieftin, semn că femeile de peste 50 de ani dispar doar din vizorul bărbaților declarați inteligenți, se pare că frumoșii se pricep destul de bine la până moartea ne va despărți. I-am admirat, cu ochi dați peste cap, fericirea surprinsă de camera telefonului mobil, am pus toate întrebările prostești cerute de ocazie, ba am întrebat-o dacă nu are de gând să ni-l treacă în testament. Maddy a râs onest, exuberând într-o bucurie care lăsa restul lumii lipsit de sens. Mai târziu am fost martore momentului de narcisism al fericirii, când a sunat-o s-o întrebe dacă nu se făcuse timpul să-i aducă dorul acasă. L-am mai bârfit un pic, pe șoptite, pe partenerul lui Maddy, un pic mai mult decât invidioase. De-a dreapta mea, Pamela mă asigura că ea își prefera singurătatea. Am agreat că partea referitoare la sex ne era la fel de vizibilă precum armăsarilor balerinele pensionare. Bărbații țin cu dinții de ea, crezând că îi scapă de moarte, femeile o adaugă însă, fără resentimente, la lista marilor dezamăgiri. Disperarea masculină le relaxează consorților eforturile, ducând calitatea actului în derizoriu. Nu că ar recunoaște vreunul ceva, vreodată. Suntem de râs, suntem de plâns, în egală măsură, psihic, fizic, depinde. Dacă mai adaugăm concocției sarcastice și menopauza, se lasă cu mahmureală și rugăminți de comă alcoolică. Poate că e mai bine că bărbații preferă neștiutoare de minus 20 de ani, iar femeile liniște și rețete de prăjituri. Pamela m-a simțit fragil-rebelă și ne-am încurajat să revenim asupra deciziei de abstinență după 65 de ani, în ultimii ani de viață e mai plăcută compania altuia decât a gândurilor negre, chiar dacă ținutul de braț e mai scump decât o cârjă, mai ales din punctul de vedere al stocului de la farmacie … Ne uitam la Maddy, arăta mai bine decât noi toate puse la un loc. Pamela și-a făcut griji că la terminarea discuției m-aș putea retrage la o mânăstire. Am râs. Un chelner vioi s-a prezentat, solemn, cu o ofertă de reîmprospătare a băuturilor. Intuiție masculină. Când o să cresc mare vreau să mă fac bărbat. Dacă despre Don Juan-i am mai vorbit încă 15 minute, despre torturi am vorbit mai bine de o oră. Una dintre fete, mare cofetăreasă, a cadorisit sărbătorita cu o adevărată operă de artă. Nu sunt un fan al prăjiturilor englezești, nu consider ciocolata un dulce ci o necesitate, dar tortul acela îmbrăcat de sărbătoare a fost unul de care îmi voi aminti cu drag peste ani. Excepțional! Nu am mai așteptat să ne fie aduse tacâmurile, ne-am servit cu propriile mânuțe, suspinând de plăcere.

În seara aceea m-am reîndrăgostit de englezi. Brexitul s-a cam jucat cu subțirimea ambiguităților mele sufletești. Noi, emigranții, ne obișnuim cu ideea de a nu mai aparține nimănui. Gravităm, ca acei orfani ce-și cântă dependența de suflet curat la metrou, în jurul unor mame și naturale, și adoptive, complet dezinteresate. Niște străini în țara de adopție, accentul straniu creând o stare de disconfort interacțional, devenim niște paria și în propria noastră țară, prea plini de ifose, prea lămuriți de adevărata valoare a sistemelor tradiționale, întreținute de un patriotism superficial și de complacerea cu satisfacție financiară, minoră dar foarte lăudăroasă. Noi, cei ai nimănui, ne bucurăm de toate firimiturile lucrurilor mici, întregul simțind că ne e dator și lăsăm, altruist, visele mari în cârca celor legați de locul baștină.

Filosofia vieții, mult prea aproape de patima inimioarelor cu suspin de heliu, mi-a făcut somn, Moș Ene era grăbit să mă dezbrace până la pijama, mai avea și alte cliente. Avea să mă conducă, de la volan, superba mămică a patru studenți eminenți, ea însăși pregătind un masterat, oarecum molipsită. În trecere pe lângă ringul de dans, mi-am simțit mâna apucată, pe neașteptate, și sărutată sănătos. O rudă a patronilor, probabil, la englezi nu au trecere astfel de prostii. Patronul însuși mă ciupise mai devreme de suflet, când, servindu-mi rulada de spanac, singura opțiune vegană a serii, m-a numit fierbinte, la ureche, dolce signora’. M-am topit până la picioarele scaunului cu spătar, cuvintele aveau gust de soare, soare cu dinți de lămâie, sicilian.

M-am furișat spre ieșire, ca o Cenușăreasă, lăsând în urmă un vis de pasiune, m-am răzgândit în dreptul ușii, întorcându-i un zâmbet, orice cuvânt ar fi fost de prisos. În urma mea, toți locatarii de moment ai pub-ului dădeau viață unui alt pensionar, Be my baby, un șlagăr al dansurilor murdare (din coloana sonoră a filmului Dirty dancing, interpretat de The Ronettes, lansat în 1964).

Valentin, un tip fără scrupule, venise pregătit cu bigudiuri și pentru minți cu părul vopsit.

O barză, cine s-o crează? Poveste cu decreței, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.natura-salbatica.ro)

Dăduse peste ele, iar, primăvara. Bietele magnolii aveau să îndure, iar, bârfele teilor de la drum și râsul cucilor. De câte ori madam își făcea apariția le îmbrăca în alb , rozaliu pe la glezne, declarându-le miresele de sezon, deși, ca și pe podiumurile marilor case de modă, ajungeau să împletească miros de petale veștejite fără a apuca să vadă vreun picior de mire. Martie își începuse deja rondul, cu dreptul, aducând cu el primul val de turiști. Pe stâlpul de telegraf de care se fereau toate mâțele negre (fusese văruit după ce apucase dricul cu moș Gheorghe de-o roată, aproape răsturnându-l, iar popa-i dăduse cu crucea peste nasul de lemn, luat la purtare, și c-un smoc de busuioc, aghezmuit, îngăimând o rugăciune, pentru urechile babelor, apoi înjurând bogat, doar în gândul dumnealui) aterizase, cu cuib cu tot, o familie de berze. Niște mâțe vărgate, ieșite din casă noaptea, în mirosul greu de iasomie, pentru deparazitare sufletească, mieunară a lehamite, nici pe acoperiș nu mai aveau parte de intimitate. El, bărzoiul, poza ca pentru un concurs de culturism, punându-și în valoare ciocul și gamba, ea, rușinoasă, pradă asteniei, zăcea admirându-l slugarnic, pe tăcute.

Mahalaua era învățată cu ciorile, nimeni nu știa cum să explice interesul brusc al berzelor.

Prima pe care a lovit-o pocinogul a fost Olga, a lui nea Panaite. Olga terminase cu chiu cu vai liceul, fusese deja înscăunată drept ajutor de croitoreasă, la mamă-sa, și pentru aia nu avea nevoie decât de ac și de ață. Cu modelul venea onor clientela. La început se scuzase de-o gripă, dar coana preoteasă, care venise pentru o ajustare de mâneci la un caftan luat din comerț, o bănui mai mult de un deranj la intestine, și-i trimise, mai pe seară, printr-o babă care se tot învârtea pe lângă treburile bisericii, un șomoiog de frunze de mentă și o mână de chimion. Dar gripa, sau ce-o fi fost, se luă, tot pe nemâncate, și de câteva dintre tovarășele fetei: Lenuța, fata unui impiegat de mișcare și Garofița, fata zgripțuroaicei de la casa de bilete a cinematografului. La vremea când trandafirii și-au tras, mofturoși, peste ochi pălăriile de soare, mahalaua aflase deja că erau grele și-și arunca căutătura pe urmele flăcăilor numai buni de însurătoare. Borțoasele însă stăteau ca mutele, cu mâinile în poală, neînțelegând nimic din întâmplare. Într-un târziu, după valuri de lacrimi, și-au ridicat privirile acuzatoare către familia de berze, care trecuse de botez fără prea mult tam-tam de cumătrie. Berzele alea nu bătuseră ele așa cale lungă de florile mărului, sigur veniseră cu un gând! Ovreiul doctor de copii, domnul Ebenizer, își râdea în barbă de i se zvârcolea ceasul cu lanț în buzunarul de la vestă. Clienții erau clienți, nu conta cine făcea recomandarea.

Prostimea cu fete de măritat începu să arunce cu pietre, sperând să le scurteze înaripatelor sejurul. Se întâmplă exact pe invers, oameni fără minte aruncau cu pietre în vânt în timp ce copiii încercau să-i fugărească pe la treburile lor. Copiii iubeau berzele, le aduceau tovarăși de joacă, povestea cu Dumnezeu li se părea un pic forțată. Și ei fuseseră aduși de barză, după o vorbă bună pusă de Moș Crăciun. Până la urmă copiii au avut câștig de cauză, popa le-a ținut isonul, amenințând cu canoane grele. Nu că le-ar fi păsat mahalagiilor de păcatele datului cu piatra, dar se apropiau botezurile, mai stătea la pândă și câte o speranță de cununie și era greu de dus alaiul tocmai la biserica din deal, în caz că părintele își făcea iar drum pe la episcopie.

Copiii s-au născut unul după celălalt, în aceeași săptămână, toți băieți, dornici să se facă auziți. Semănau între ei ca picăturile de ploaie, semn că barza schimbase valuta la același ghișeu.

Pe la mijlocul lui februarie, Veronel, nepotul pălimarului, ajutat de alți flăcăi și de o scară, a închis definitiv reședința de vacanță de pe stâlpul infamiei și i-a înfipt în creștet o mână de cuțite, declarând deschis sezonul de război. Berzele au studiat pe îndelete declarația mânioasă și s-au cazat pe unul din coșurile de fum ale gării, iar madam Popescu, soacra șefului de gară, și-a făcut rost imediat de un calorifer electric, așa, de ambâț, ca să vază dumneaei care din mahala nu putea dormi de grija ciorii vopsite. Primăria, atenționată de nenumărate ori, de la centru, de scăderea coeficientului de natalitate, a îndepărtat de pe stâlpi cuțitele curajoșilor și a amenajat hoteluri-cuib de cinci stele, cu adaos de pene de gâscă și hrană caldă – o mână de viermișori. Ș-apoi în anul acela numai babele nu au rămas borțoase, în rest toată lumea a pus umărul la validarea noului sediu de grădiniță. Începuse scurta eră a decrețeilor, bărzoiul de la centru trecuse nașterile la obligativitate, în biografia cadrului de partid. Ăia mici însă, niște recunoscători, au dus vraja socialismului de râpă …

Povestea binecuvântatelor vacanțe în familie, de Liliana Widocks

IMG_3880

 

– Poftim, plouă! Nu mai bine mergeam în concediu la Govora, m-aș fi tratat și eu cu niște băi la rinichi?

– Nu ai nimic la rinichi, nu trebuie decât să renunți să mai citești reviste pentru pensionari!

Copiii s-ar fi plictisit la Govora …

– Nici marea nu pare să le placă prea mult …

– Glumești, sunt nebuni după ea!

Aveam 5 ani, frate-miu 3. Eu urlam când apa îmi ajungea la bărbie, frate-miu când îi scoteau capul din apă. Ne cumpăraseră colaci, labe și ochelari de scafandru, veste de salvare și sandale de cauciuc, scoicile îi învățau pe copiii înjurături, după care crăpau de rușine. La momentul plăcutei conversații urlam de bucurie, ne schimbasem culoarea și nu ne mai recunoșteam, acasă ne băteam toată ziua. Tata ne spusese că bronzați puteam fi acuzați de rasism și duși la închisoarea unde te obligau să mănânci verdeața din borș. M-a luat în brațe și m-am prefăcut imediat că i-am adormit pe umăr, când mama dispărea din preajmă redevenea Ali Baba și avea carnețelul plin cu adrese de peșteri pline cu comori. Mi-a deranjat un pic bretonul când a întins mâna să scoată niște bani din buzunarul de la spate.

– Uite, de ce nu te duci să-ți cumperi o rochie din aia vaporoasă, de artistă, pe seară poate ieșim la dans?

– Da rochiile pe care le-am adus de-acasă ce au, dragă?

– Nimic, nimic … adică au de toate, sunt cu adevărat splendide! Poți să treci pe la coafor, chiar dacă arăți adorabil cu sare în păr …

– … și nisip … stai tu cu copiii?

– Mă gândeam să iau eu fata, la sala de bowling … de ce nu iei tu băiatul, că i se face tot timpul foame și eu nu mă pricep să aleg tocănițele sănătoase? La bowling nu au decât băuturi alcoolice, nicio ispită!

– Și pizza! m-am trezit ca prin farmec din jocul de-a ațipeala.

– Vreau pizza!

Frate-miu înțelegea deja meniurile internaționale.

– Nu au niciun fel de pizza! Îți dai seama ce miros ar fi în sala de jocuri? Sudoare și pizza! Li s-ar retrage certificatul de funcționare …

– Ba au! Am văzut eu, anul trecut.

– Parcă dormeai … dacă vrei pizza nu ai decât s-o însoțești pe mama la cumpărături!

– Bine, o să beau o vodcă …

– Asta ai urmărit de la început, nu-i așa? Eu să iau copiii cu mine, iar tu să te distrezi ca un prinț, fără nicio grijă pe cap!

– Mă jur, iubito, nu am atât curaj încât să mă gândesc la așa ceva … Uite, iau eu fata, după cum ți-am promis …

– Ai grijă să n-o uiți pe după popice, după cum ai uitat-o astă primăvară la vecina de vizavi!

– Venisem obosit de la serviciu și am adormit, tot nu m-ai iertat?

– Tata m-a lăsat să mă joc cu pisicuța lui tanti Corina …

– Aha! Știam eu! De-acolo te-ai umplut de purici!

– Ce voiai să fac, iubito? Urla ca în gură de șarpe, doar nu era să mă cert cu tot blocul?! Plec, până nu începem să ne certăm iar de la copii! Ne vedem după amiază? Pe la 5?

– De acord!

– Te iubesc …

– M-ai prostit și de data asta! Ce culoare? Roșie? Galbenă? Verde?

– Culoare?

– Rochia, prostuțule! Ce culoare?

– Verde! Neapărat verde, verdele mă scoate din minți!

Prima dată ne-am oprit la păcănele. Când toate cireșele alea drăguțe s-au așezat una lângă alta m-am umplut de bani. Tata m-a lăsat să trag cu pușca în niște rațe, dar m-a dat jos de pe scaun unul dintre băieții de ordine, dădeam din picioare, de bucurie, și zgâriasem frumusețe de aparatură. Ne-am refugiat la pistele de bowling. Găurile bombelor ălora erau la fel de mari ca în anii trecuți, vârsta nu le smochinise, așa că tata mi le punea în brațe iar eu le făceam vânt cu amândouă mâinile. Măcar puneam toate pișcoturile alea obraznice la pământ. La un moment dat un știrb pistruiat m-a bătut pe umăr:

– Campionat? Pe echipe!

M-am uitat la tata, tata s-a uitat la maică-sa. Avea o fustă așa de scurtă încât de fiecare dată când mă aplecam să-mi dezleg șireturile îi vedeam chiloții. Și de fiecare dată tata se oferea să mă ajute, nici nu știam că se pricepea la funde!

I-am bătut măr!

Tata, în loc să se bucure, m-a bodogănit pe drumul înapoi la hotel. De ce nu-l lăsasem și pe știrb să câștige, măcar o dată! Îl ciupisem până îl apucase plânsul și maică-sa a trebuit să fugă cu el la unul din chioșcurile de urgență, cu înghețată. Săracul tata, nu o văzuse pe mama trăgând cu ochiul să vadă dacă nu adormisem pe jos, ca data trecută …

Abia așteptam să mergem la dans!

Ne-au dat pe mâna unei dădace închiriate de la hotel. Înainte de a merge la culcare le-am ascuns costumele de baie în frigider.

De dimineață au urlat o oră, unul la celălalt, până să le găsească. Noi am băut trei sucuri pe burta goală. Am pierdut micul dejun servit de hotel așa că ne-au cumpărat porumbi fierți, de la comercianții de pe plajă.

Ne-am stricat la stomac tocmai când se oprise ploaia …

Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11

Povestea lupului șef de stână al oilor cu scufiță, de Liliana Widocks

(Image from americaoutloud.com)

Lupul carpatin, singurul lup român, de mai bine de 2000 de ani

Eu sunt lupul, singurul în stare. Ce rost mai are să plătim distribuție pentru Scufița Roșie și bunicuță când sunt deja mâncate, digerate fără urmă. Joc eu toate rolurile, să vadă și Sergiu Nicolaescu cum s-a terminat Revoluția. Ce Revoluție? Pădurea e a noastră, prin vot popular, străinii ne fură lemnul, gazul, profitul de pe sticla de suc, e drept că eu sunt cel care semnează contractele, bă, da pădurea e a noastră, rămâne aici, nu o ia nimeni în spate și pleacă! Mă tot speriați că vine vânătorul, care vânător, fraților? N-a venit niciun vânător, vânătorul e om, trebuie să respecte legi, mediul, tratatele externe, trebuie să mă protejeze, eu sunt specie avantajată de puținătatea numărului. Mulți cred că adevăratul șef al pădurii e ursul brun. Hahaha … Hai, bre, ăla nu mai e de mult român, e de import. Se semnează petiție pentru înaltă trădare, ursul a fraternizat cu orășenii în jurul tomberoanelor, noi nu mâncăm decât de la buget. Vreți fonduri de la Uniunea Europeană, și noi voiam, dar ăia vin din urmă și numără oasele roase, de-acum înainte investim bani din ce-am strâns, pe proiecte mai mici, dar atât de necesare. De la astea mici mai scoți bani de un pix, de o coală de hârtie, ca să salvăm măcar puietul, că altfel vom fi nevoiți să ne ascundem după cireș. În pădurile astea doar noi vânăm, noi și ai noștri, să ne dea Schengenul și vânăm și în ale lor, profitabil, bă, noi nu am pierdut sub niciun regim. Ne-au deranjat un pic justițiarii, bursucii tehnocrați, dar i-am înlocuit cu fazani, ăștia își iau zborul când e vorba de provocări și înțeleg tehnica răspunsului lăsat să fie asumat: Întrebați-i pe dânșii!“. Bă, voi ați văzut cum crește floarea soarelui, cum crește porumbul, de când am preluat pădurea? Și nici măcar nu am pus tunurile pe demonstranții pentru vremuri bune, din contră, am dat bani bisericii, care s-a rugat în locul nostru pentru ploaie. Oferim poporului sănătate românească, vegană, fără otrăvurile carnivore ale occidentului.

Să revenim la proiectele mici, alea sunt talpa țării, înțelepciunea născută pe opinca de la sat: să construim cinematografe, stadioane, săli polivalente, să modernizăm crâșmele (să am și eu o scenă pentru stand-up, că mă pricep, nu? hahaha), să mărim ajutoarele de stat acasă, recolta s-o strângă ăia care plătesc taxe, e vreunul prin sală? Unde ești, mă, că nu te văd? Nu e cazul să lăsăm la îndemâna țăranilor furci și topoare, mai bine le facem echipă de fotbal locală. De tricouri, mingi, ghete cu crampoane ne ocupăm noi. Oprișane, mai ești? Tu cu ce echipă ții? Hai, bre, glumeam, de la anu însă nu mai dai autografe, hahaha.

Fraților, genunchii la piept, sus, nu ca amărâtele alea care se roagă pe genunchi și ne mai și votează … Doamne ajută! Pentru ele un bonus, un cadou, un român get-beget, statul paralel e pe ducă, noi suntem perpendiculari. Bărbăția nu se cumpără de la librărie, nu mai credeți în toate poveștile, noi suntem lupi! Ați salvat câinii? Pe noi ne plătiți să vă salvăm noi! Lupul e lup, are haită, are putere, are steag, încă de la Burebista! Iar eu sunt un lup în putere, chiar că nu trebuie să mai trec pe la bibliotecă, Irinuca, ce zici? A, a răspuns colega noastră, doamna Dăncilă, e ziua ei! Era să uit: Trăiască lupul pesedist Adrian Năstase! Azi luptăm pentru ca niciun lup să nu mai ajungă la Grădina Zoologică! Am pregătit deja legea pentru protejarea speciei, noi suntem singura sălbăticiune românească consumatoare de ideal autohton.

Moș Crăciun a fost desemnat singura Scufiță care-și mai poate pune în coș România, i-am mărit deja pensia, ca să meargă cu trenul, autostrăzile le luăm în serios din 2019 sau după vot, ca să mai avem ceva de spus și în campania electorală. Aveți grijă ce votați, printre noi sunt mulți trădători, au fost chiar și prin haita noastră câțiva, care consideră că pădurea e mai importantă decât lupul. Importantă e iertarea, amnistia, grațierea, patrioții vor rescrie minciunile și invidia fraților Grimm. Niște nemți, vă spune ceva?

Eu sunt lupul, vedeți-vă de treabă, am eu grijă de pădure!

La nevoie, bilet de voie, de Liliana Widocks

Image result for funny dog(Picture from BarkPost)

Di când mă știu tata o țânut în curti câni. Cânili o murit de bătrâneți, tata di ceva la plămâni. Am luat un câni di pi stradă, tătă lumea sî plângi cî di aciia n-ari nimenea grijă. Mama s-o mutat mai dimult la bunica, aveu opt câni șî vreo șăsî mâțe, nici poștașu nu trece di poartă, li arunca pensia pisti gard.

Di vecini îi avem pi cii mai buni prieteni ai mei, ni știem di la prima împărtășanie. Tăti erau pi undi trebuieu, numa casa me era la mijloc. Da aveu ii șî pentru mini. Io mă discurcam, mă țâne grădina, avem din belșug: cinșpi rânduri di barabuli, roșii, castraveți, șăpti rânduri di păpușoi, albitură, ceva morcovi șî un rând di ceapă. Pisti gard barabulili trăgeu la juma di kil, păpușoiu sî băte pi umăr cu grajdu, di zarzavaturi nu mai zâc … Nu-ș ci făceu da îi bănuiem di irigații! Trăiem ghini, când la pretini li mergi ghini șî țâie îți mergi ghini, îi ca un fel di molipsală. Horem, bem, împărțam mâncarea frățăști. Soarili ni încălză pi tăți. Îmi era ghini, niciodată nu mă gândisăm sî mă așăz mai cumsâcadi, pi altundeva, nu gândem dicât la zâua împărțâtă pi din trii.

N-o trecut nici anu când pi Vasâli l-o ales primar. Șî di-atuncea n-o mai avut timp di prostii. Hârtiile cu ștampilă îs treabă serioasă. Da barabulili îi trăgeu tot la kil, roșiile la un sfert șî di păpușoi nu-l mai interesa, îl dăde la găini, cî apucasă sî dischidă o brutărie în sat. Pâni, nu glumă!

Apoi ni-o murit cânili. Am crezut cî s-o întors tata după iel, da nu, ni-l otrăvisă cineva! Tre sî și fost unu cu inima putridă! L-am bănuit pi Vasâli, cî amu nu sî mai treză la șăsî, ca noi, prostimea, ci numa di la opt în sus șî cânili, un tolomac, băte cu noaptea-n cap sî-i dau gios lanțu sau macar niști oasi. Da di ci o trebuit să ni-l omoari? Nu mure dacî mă lasa sî-i pun botniță, macar câtiva ceasuri … Nu pute sî fie dicât Vasâli, bată-l vina! Nu m-am suparat pre tari, poati sufere di boala ceea ră, stres. Ni-am luat alt câni, era plină strada! O mașână di la oraș râsturna tot câti-o haită.

N-o trecut anu șî ni l-o otrăvit șî pi ceala nou! Șî tot așa, unu după altu‘ … vro cinci … Atuncea chiar cî m-am suparat!

Nihai, aistalalt pretin, sî săturasă sî mă tot agiuti sî-i îngrop. Șî mă rugam:

– Doamni, nu-i mai da sarmali,

dă-i numa dureri di șali,

șî în loc di răcituri

bubi dulci șî bătături!

Bre, șî drăcia dracului, tăt chica pi ghietu Nihai! I-o luat vântu juma di acoperiș di pi casă, i-o pus gios gardu, iară gândacii americani i-o mâncat tăti barabulili. Îi tot dădem di la mini, cî parcă ni sî vide musca di pi căciulă …

M-am dus la popa, sî-i spun ce-am pățât. I-am plătit slujba, cî nici Dumnezău nu mai tunî șî fulgeră pi gratis. S-o rugat șî popa:

– Doamni, dacă crezi cî-i drept,

nu-i puni mânili pi chept,

da dă-i di lucru șî azi, șî mâni,

dă-i ci i-o dat el la câni!

Acuma nici Dumnezău nu mai iera așa tânăr șî cu atâtea Sfinte câti tot trimitem, nu pre vroie sî sî arati cu ochelari … Șî-i tot dăde ghetului Nihai, di nu mai pute saracu sî înțăleagă!

M-am dus iar la popa, după ci i-o murit șî ultima oaie, șî l-am plătit sî nu sî mai roagi. După criza asta di la bugetu planetar, tre sî plătești șî când îți dă cu gaură!

Am început sî lucru șî pentru Nihai, nu-mi era la îndemână sî-l văd așa suparat. I-am dat tăt ci mai avem prin grădină. Digeaba! Cum li trecem gardu, cum li love putregaiu! Îmi pierdusăm șî hodina … Nu mai știem ci sî fac! Șî cum stătem io așa, într-o joi, pi întuneric, numa ci-l văd pi Nihai dând di mâncari la câni șî cânili, ca un prost, o dat tăt pi gât șî o chicat lat!

Acuma stau la bloc, nu mai am trebuință di câni. Am vândut casa. Preteni nu mai am, da ni-am luat un șobolan din aciia roz di aleargă ca nebunii pi-o roată. Pi-aista îl otrăvesc când vreu ieu, șî numa dacă vreu!

Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=VPtgg39-Pzc&t=27s