Și Țăranu, și Ion – Povestea profesorului de fizică Ion Țăranu, de Liliana Widocks

Image result for profesor fizica Ion Taranu Suceava(Fotografie din Monitorul de Suceava, https://www.monitorulsv.ro/foto/QKDLrQyR/2)

Dacă Einstein a avut răbdare s-o curteze, să se îndrăgostească, să o dezbrace de flirturile comune și să-i umple casa de copii, declarați relativi, trebuie să fie ceva de capul cucoanei ăsteia de-și zice Doamna Fizică!

În primele zile ca elevă a unui liceu de renume din nordul țării, Liceul Ștefan cel Mare din Suceava, de top la vremea aceea, ca și acum, nu căutam să-i intru în grații cucoanei, poate că și Matematica era un pic de vină și nici mințile nu-mi stăteau cuminți în bancă, ci fugeau, neanunțat, la sala de lectură. Fără ele la purtător nici nu a fost de mirare că prima impresie a Doamnei Fizică s-a concretizat într-un 2. Un 2 urmat de gemeni, tripleți, cvadrupleți și predici pedagogice detaliate. Profesorul era un zbir. Cum altfel ne-am putea justifica eșecurile dacă nu zugrăvindu-ne profesorii drept războinici și cruciați, care ne înregimentează sub drapelul idealului greu de obținut, fără să se lase păcăliți de lipsa noastră de entuziasm, care dă lipsuri la numărătoare. Toți ne dorim, la vârsta tinereții, să fim lăsați niște aproximări.

Profesorul Ion Țăranu avea umor, flirta cu viața înafara sălii de clasă, dar când venea vorba de forța gravitațională, accelerație și refracție bătea palma cu Vlad Țepeș. De câte ori câte cineva mă aduce la exasperare îmi aduc aminte de profesorii mei și de cursurile suplimentare de pedagogie, oferite gratuit în anul trei sau patru de facultate. Unii dintre noi se nasc cu nervii țăndări. Să încerci să rezolvi anagrama ceainicului răbdării nu ar face decât să rănească echilibrul sedentar. Profesorul de fizică încerca, de dragul Fizicii, să găsească o cale, să atingă nu o stea, ci Evrika noastră personală. Noi ne simțeam terorizați, bântuiți, hărțuiți. Notele mele de 2, după cum remarcase și dirigintele, erau gigantice, nu mai lăsau loc de alte note, până și catalogul își dădea pagina timorat. Orice aș fi spus, când eram ascultată la tablă, se materializa într-un nou 2. Așa că am început să spun numai prostii, ca să-i amuz pe ceilalți, sau să tac. Începuse războiul nervilor. La ăla mă pricepeam, aveam acasă și mamă, și mamă vitregă, și amândouă mă antrenau la nivel internațional.

Cochetasem și eu, ca și alți colegi, cu ideea transferului la un alt liceu, dar fiind de-a lui Ștefan mama mi-a râs în nas, nici pe vremea ei școala nu era parfum de roze. Era timpul să-i ard două palme lașității, să mă întorc pe câmpul de bătaie și să mă pun cu burta pe carte, turtind hachițele unor formule de turci. La prima teză am luat un 9. Lucrările de control se întorceau cu note peste 7. Infanteriștii trimiși în recunoaștere, la tablă, se întorceau invariabil tot cu 2, corigența însă pierdea redută după redută. În ultimul an de liceu, cu câteva săptămâni înainte de bacalaureat, profesorul i-a recomandat tatei să mă țină departe de studiile tehnice, eram o calamitate. Nu-mi rămasese decât să întorc armele împotriva foștilor aliați, am îngropat visurile de Universitate și m-am înrolat pe listele Institutului Politehnic. La examenul de admitere nota la fizică a fost peste 9. Numai Dumnezeu știe cum!

După cum ne era obiceiul, în Ajunul Crăciunului, deși studenți, băieții soldați de circumstanță, ne-am întâlnit acasă, în Suceava copilăriilor noastre și am pornit să colindăm pe la casele foștilor noștri profesori. Profesorul de fizică ne-a răsplătit cu pălincă. Curată, din cea care nu știe ce e durerea fizică, aia de cap. Zâmbindu-mi de parcă atunci mă vedea pentru prima oară, m-a întrebat mieros spre ce nouă facultate mă îndreptam, convins că nu am făcut mulți purici la examenul de admitere la Politehnică. Am închinat un toast în sănătatea dumnealui, succesul i se datora în egală măsură, apoi m-am așezat în brațele elevului lui preferat (ne primise în birou, iar apartamentele ceaușiste nu recunoșteau nevoia noastră de așa ceva), olimpicul, cel de-o fizică și de-o gândire. Îl întinasem, carevasăzică …

De câte ori ne pândea întâlnirea întâmplătoare pe stradă, traversam pe partea cealaltă, de cele mai multe ori odată, fiind nevoiți să ne salutăm. Poate aș fi ținut la supărare dacă colega mea de bancă nu mi-ar fi povestit o anecdotă de cancelarie care îl avea drept actor principal. Profesoara noastră de limba și literatura română, Iulia Leo Miza, tot din neamul zbirilor Șoimărești, i s-a adresat la un moment dat, în liniștea căzută peste o polemică aprinsă:

– Măi, după ce că te cheamă Țăranu, te mai cheamă și Ion!

In Rebreanu veritas!

Cum mai puteam eu să-i port pică după așa sintaxă perfectă?

Dumnezeu se risipește un pic în învățători și în profesori, le face din inimi visterii pentru Lumină și Cuvânt. Ei nu se cer iubiți, ci ne învață cum să ne aprindem candela din suflete, ecoul din minți.

Îl mai visez uneori pe bunul meu profesor. Mă întreabă de mine, mă face să mă-ntreb și de alții. Da, e un înger, nici nu e de mirare că și Dumnezeu mi-a dat tot 2. O să i se facă aura măciucă când o vedea ce-am scris în teză!

Image may contain: 6 people, people smiling, night and indoor(Fotograf Liviu Burac)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s