Bunicii de la capătul plâns al nopții, Povestea lui Ion și a Mariei, de Liliana Widocks

Image result for batrani in pat(Fotografie de pe https://www.ganduridinierusalim.com)

 

De bunici babele au aflat într-o duminică dată bisericii. După slujbă își mutaseră rotunjimile pastelate pe banca din curtea bisericii, bucurându-se de colivă și cozonac cu mac, când s-a apropiat de ele o vecină. Bătrânii locuiau la marginea dinspre apus a mahalalei, pe uliță le treceau doar oameni cu alte griji, căci la capătul nopții topitoria de in aștepta, bodogănind în urechea râului, obolul palmelor goale. Luni ne-am împachetat ziua, de dimineață, și am plecat să le facem cunoștință. Babele sporovăiau vrute și nevrute, râsul lor pițigăiat făcea bine aerului încă rece. Mie îmi era somn și mă împiedicam de toate pietrele crescute din pământ, atrăgându-le privirea amuzată. Bunicii mâncau în pat, când am ajuns, vecina care ceruse ajutor babelor le adusese ceva de mâncare. Îi înghițiseră niște cămăși largi, odată albe și plapuma la fel de zoită. Babele oftau așa de greu că am crezut că aveau să li se deșarte, cu totul, amigdalele pe podele! Moșul și baba lui mergeau spre 90 de ani, habar nu aveau cum îi chema în buletin, de câțiva ani își spuneau simplu Ion și Maria. Acte aveau, dar numai vecina mai știa pe unde, iar vecina își găsise o slujbă și se temea să le lase soarta în mâna lui Dumnezeu, PreaÎnaltul era mult prea ocupat și fără povara lor pe umeri.

Bia a bătut două cuie pe pereții dați în lături ai camerei largi, care ținea loc și de odaie de dormit și de bucătărie, a întins între ele o sfoară, de care a prins, cu cârlige de rufe, niște cearceafuri. Tare răpănoase … Pe mine m-au așezat la masă, lângă sobă, cu un caiet și creioane colorate. Era vară și amiaza avea să pună curând griji pe foc, în soba din burta timpului frumos. Până să se împace cu soarele, babele au făcut un foc în curte, să ajute la spălatul pieilor și fiertul rufăriei. Bătrânii s-au bălăcit în voie, râzând ca niște copii, iar eu m-am bosumflat, supărată că nu aveam voie să mă joc cu ei. După despăduchire și tuns, babele i-au scos afară, în cămăși de noapte curate, pe țoale de cordele întinse pe prispa casei. În sfârșit aveam voie să mă joc cu ei! Ele au pus rufele la fiert și au scos din casă aproape tot ce adunaseră bătrânii într-o viață. Curtea arăta ca în ziua de târg, când mahalaua își scotea sărăcia la vânzare.

Vecina a adus un coș cu poale în brâu și m-a luat cu ea să-mi prezinte niște iepurași, mâțele, câinii și niște găini pe care le ținea prin curte. Când m-a adus înapoi, după ce am mai mâncat două plăcinte, drese cu o cană de lapte acru, casa strălucea de curățenie. Bunicii erau întinși în pat, iar eu le adusesem un cățel.

Bia a început să urle la mine, să scot puricosul pe ușă afară. L-a spălat până a ieșit toată culoarea din el, după care l-a pus la uscat pe o cârpă, lângă sobă. Mi se făcusem un pic de frică, îmi pătasem un pic rochița cu niște dulceață de cireșe amare și îmi era frică să nu mă bage și pe mine în ligheanul cu apă și să mă atârne de sfori, cu cârlige de rufe.

Bunicii aveau chef de vorbă:

– Cum te cheamă?

– Mă cheamă Liliana, ca în cântecul acela Lili, Lili, Liliana, i s-a rupt în fund izmana ….

– Hahaha.

– Dar tata mă strigă Luluța, pentru că-s prea mică ca să port izmene! Până la urmă sunteți chiar frumoși, cred că am să mă joc un pic cu voi, vreți să vedeți ce am desenat?

– Frumoși? Da ce, până acum am fost urâți? Poate un pic răpănoși …

– Erați urâți ca dracu!

– Luluța!

Așa de tare au răcnit babele că am crezut că se spărseseră geamurile … Le-am șoptit bunicilor:

– Nu am voie să vorbesc urât. Numai când merg la alimentara, că acolo îmi dau ciocolată.

– Luluța, cred că o să fim cei mai buni prieteni din lume!

Moș Ion m-a mângâiat pe cap și a scos de sub pernă un măr. Bunică-mea a început iar să urle, abia primeniseră patul și moșneagul ascunsese deja mâncare pe sub perne!

– Unde sunt copiii voștri? De ce nu vă aduc o cană cu apă? Eu am să-i aduc lui bia apă, nu-i așa, bia? Că de-aia sunt făcuți copiii, să aibă cine să aducă căni cu apă la bătrânețe.

– Hahaha. Noi nu am putut avea copii …

– Adică nu v-a vrut niciunul? Erați urâți, de-aia! Acum că sunteți iar frumoși poate o să aveți și voi copilul vostru. Doamne-Doamne face copii, dar nu știu cum și nici nu am voie să vorbesc despre asta …

Bunicii aveau o nepoată de soră, tocmai la Timișoara, dar când îi scriseseră se plânsese de drumul lung și grija copiilor. Avea doi. Noi mergeam aproape în fiecare zi la bunici, cu toatele sau numai cu câte o babă. Uneori, când îmi curgea nasul, nu aveam voie să merg și stăteam supărată, dar uitam repede, dacă îmi dădeau bomboane.

Când eram cât pe ce să împlinesc 5 ani, moșul a simțit subit că nu mai avea mult. I-am găsit pe bunici plângând, nu prea mai aveau poftă de mâncare. Bia începuse să ne dea la toți vitamine. Nici eu nu mâncam ierburi, dar mâncam flori de salcâm direct din copac, exasperând babele.

Bunicii s-au sfătuit o vreme cu babele, cât eu le-am desenat o pisică. Câinele s-a bucurat cel mai tare. Babele i-au luat pe moșnegi în brațe și i-au mutat pe scaune, apoi au împins patul la o parte. În perete, la botul câinelui, era zidit un sipet. Moșul i-a dat biei o cheie, de pe o sfoară pe care o purta la gât. Înăuntru era un munte de bani, tot ce rămăsese din pensiile ultimilor douăzeci de ani după plata datoriilor la lumină și la stat. Îi mai dădeau bani și vecinei, pentru mâncare și lemne. Babele au refuzat categoric orice discuție despre bani.

– Acolo sunt bani pentru înmormântare. Ce rămâne să dați nepoatei de la Timișoara, pentru bani cred că o să facă drumul. Luluța, vreau să te duci la sipet și să iei câți bani poți strânge în pumni.

– Să-mi iau păpuși?

– Să-ți iei cele mai frumoase păpuși!

– Nu e nevoie, vă rog …

– Te rog, Reta, vreau ca fata să-și aducă aminte de noi.

Am început cu toții să plângem, eu nu știam de ce. M-am așezat între ei și i-am luat în brațe.

– Bunicii ăștia sunt numai piele și os! Exact ca mine!

Bia mă certa în fiecare zi că mâncam numai rugată, bunicii erau la fel de mofturoși …

Bunicii au murit în tihna nopții, nu am avut timp să ne luăm, cum se cădea, rămas bun. I-a găsit vecina, venită cu o căldare cu apă proaspătă, curată, de la fântână, la crăpatul zorilor. Doctorul, adus pe fugă, ne-a spus că au murit la câteva ore distanță unul de celălalt, ea avusese răbdare să vadă dacă moșul nu avea de gând să vină înapoi. Nepoata de la Timișoara a venit la înmormântare. S-a bucurat foarte tare de banii căzuți din cer. De înmormântare s-au ocupat babele. Pe cruci, pe lângă Marin și Ioana, i-au trecut și drept Ion și Maria, așa după cum se botezaseră între ei la bătrânețe. La masa de adio s-a mâncat, s-a băut, de-a valma, cu toată ulița, s-a râs cu gura plină, așa cum le plăcuse bunicilor. Casa s-a umplut pentru ultima dată cu veselia anilor pierduți. Nepoata nu a înțeles nevoia bucovineanului de a râde în față morții, de a-i arunca băutură între ochi. Bătrânii nu-și risipesc lacrimile pe la noi, mai bocesc guraliv, dar țin ce au mai scump pentru clipa revederii. Dac-o fi să fie, dacă nu, să fie paguba lui Dumnezeu, că n-a avut puterea să ducă lucrurile până la capăt. Nepoata a plâns și a luat ceva bani și de pe casă. După care a plecat. Uneori își mai aduceau aminte de ea lumânările …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s