Povestea omului cu vis mic, gata să răstoarne îndrăzneala de vis mare, de Liliana Widocks

Image result for funny corporate woman leader(Pinterest)

 

 

M-am născut cu o fractură cominutivă de identitate, ceea ce înseamnă că mă cam risipesc. Toți ne naștem un pic fracturați, doar că unii dezvoltă foarte repede și foarte important un ego de sudură și nu se mai supun provocărilor, rămân privind, dând din cap a pretinsă făr de asemănare înțelepciune. Las la botul calului grija cavaleriei și mă apuc cu amândouă mâinile de lădița de lemn a poveștii mele cu infanteriști (lopățică, manta și grenade incluse).

La începutul vieții mele de adult, când nu mă deranjau cine știe ce responsabilități, am trecut prin câteva foarte ciudate, ba chiar buclucașe locuri de muncă. Dar cum în România vorbești românește, pe înțelesul cavaleriei: ca să treci puntea te faci frate cu dracul, preferabil la trap, mi-am luat rolurile în serios, toți supraviețuim lecțiilor de actorie ale intuiției. Din când în când câte un vis mă trăgea de urechi afară, sătul de joacă. Visurile se încăpățânează să ne ia în serios. Vindeam pastă de dinți, țigări și gumă de mestecat. De fapt chioșcul era plin cu toate nimicurile de care ai și nu ai nevoie. Mă împrietenisem cu cei care vindeau ziare și cărți la taraba din fața buticului, chioșcul era unul cu pedigree, încastrat între pereți cu vecini mult mai emancipați. Îmi cheltuiam aproape toți banii pe ziare și cărți, refuzasem ofertele generoase de împrumut, așa puteam să le recitesc pe îndelete acasă și să recomand câte ceva și prietenilor. Erau ani când cititul se bătea pe umăr cu țigara și cu cafeaua pentru poll-position la startul zilei. Cititul era o parte atât de importantă a rutinei încât uneori uitam de realitate, cu săptămânile, așa am reușit să economisesc niște ani. Îmbătrânesc mai greu.

Într-una din zile, la rubrica de anunțuri a unui cotidian local a apărut o invitație la un interviu pentru un post de șef de departament financiar la una din făbricuțele locale. Am sunat și m-am programat pentru o întrevedere. Toți prietenii mei mă priveau stupefiați. Și vânzătorii de nevoi personale, și șefii lor, și distribuitorii de ziare și de carte, până și vânzătoarea de înghețată și portarul de la banca de peste drum s-au strâns în jurul meu, insistând să nu mă fac de râs nemeritat. Aveam un serviciu bun, cu încălzire centrală, un șef înțelegător, o duceam bine, nu era nevoie s-o fac pe-a deșteapta! Nu m-am răzgândit. Îi prindeam, din coada ochiului, râzându-mi pe la spate. Nici propriii mei părinți nu erau în stare să se arate încrezători. A căzut ca un șoc vestea că, deși plecasem cu câteva feluri de handicap, reușisem să mă întremez și să ocup, cu demnitate, postul vacant. Nu s-a bucurat nimeni pentru mine. Toată lumea credea că făceam o mare greșeală. Așteptau să calc strâmb. Cu sufletul la gură. Ba s-au și rugat pentru eșec, ca să mă pot întoarce la serviciul meu bun, cu timp pentru lectură și încălzire centrală.

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Mă Brexitez, deci exist!, o poveste de Liliana Widocks

Image result for funny old couple(Image from askideas.com)

 

De când a plecat toamna inima nu se mai acoperă cu nimic altceva, ci umblă după Moș Crăciun, cu trăistuța goală. Nu tu iubire, nu tu fericire, doar un pic de guturai. În loc de marea întâlnire cu nu știu ce prinț divorțat, prins cu alta, mi-am făcut loc în calendar pentru o programare la doctor. În sala de așteptare era aglomerație, gripa își însura copiii, bat-o norocul! Schimbul de viruși era înfloritor, de emoție strângeam lacrimi pe sub pleoape. M-am așezat la coadă, să-mi anunț prezența. În fața mea ofta un cuplu cu griji pe sub ochi, tatăl ținând în brațe un băiețel mai tânar de doi anișori. Copilul a întins mâinile înspre mine, mucos dar fericit:

– Mama! Mama! Mama!

De unde știa năzdrăvanul că era adoptat? Cineva îl păcălise probabil, semăna, ca două picături de lapte, cu maică-sa, mamă care mă privea încruntat, măsurându-mă din cap până în picioare. Zău că am roșit! Precis se întreba dacă nu era unul din cazurile acelea de copii schimbați la spital … I-a dat un cot tatălui, obligându-l să întoarcă și el capul. Copilul se agita înspre mine, mă simțeam ca o hoață de copii. Am început să mă măscăresc, în speranța că până la urmă aveam să-i fac pe toți să râdă.

– Tata! Tata! Tata!

Am întors privirea, înainte de a sări peste balustradă, dornică de vreo sinucidere. De lângă mine, îi făcea copilului din mână un bunic. Pierdut pe undeva pe la nouăzeci de ani.

– Copiii spun întotdeauna adevărul. Să îndrăznesc să sper că veți accepta o invitație la cafea? E o cafenea foarte elegantă peste drum de clinică …

– George!

Posesoarea vocei pițigăiate era o bunicuță, optzeci și, la fel de frumoasă ca cea a Scufiței Roșii. Copilul continua să se agite, strigându-ne mama și tata, implorându-ne să-l luăm în brațe. Mă simțeam de parcă tocmai călcase pe mine un tren cu interese personale. Cineva însă presimțea explozia iminentă.

M-am întors înspre bunic, cercetându-l mai cu luare aminte. Pe inelar avea o verighetă de om loial, una care nu-l părăsise niciodată. Mi-am îndreptat arătătorul spre dovada infamiei. A început să râdă:

– Sunt văduv, o port în caz că rămân fără bani și mi se ivește ocazia să o vând.

– George!

Bătrânica îl privea amenințător, îl luase deja în cătare.

– E fosta soacră, n-o băga în seamă!

Am început să râdem cu toții, aproape toți, copilul încă ne mai cerea să-l luăm în brațe.

– El lucrează pentru mine, a mărturisit spășit bătrânul, sărutându-și nepotul pe frunte. Ce accent frumos aveți, de unde veniți?

– Din România.

– România? Toate româncele sunt la fel de frumoase ca dumneavoastră, domnișoară?

– Cu mult mai frumoase!

Abia am apucat să răspund, înainte de a mă face de râs, se făcuse că madam Catrina rămăsese încă o dată fată bătrână!

– Uite ce fete frumoase sunt în România, Rosie, și tu ai ales Austria! Domnișoară, astă vară ni s-a făcut o ofertă pentru o vacanță în România și Rosie, aici de față, a ales Austria! Nu ați dori să ne fiți ghid în vara care poate ne mai așteaptă?

– George!

– Bine, bine … Rosie e nevastă-mea, de mai bine de șaizeci de ani! Nu am înșelat-o niciodată, deși … parcă aș încerca …

– George! Faci fata să roșească … Vi l-aș dărui, domnișoară, cu tot cu pachetul cu pamperși, dar să știți că-l las fără casă. Bani nu mai are demult, i-a pariat pe același cal și ăla nu a avut niciodată chef să câștige.

Râdeam de noi, și râdeau și spectatorii. Apoi ne-au apărut numele pe monitoare și am plecat să ne luăm tratamentul.