Povestea omului cu vis mic, gata să răstoarne îndrăzneala de vis mare, de Liliana Widocks

Image result for funny corporate woman leader(Pinterest)

 

 

M-am născut cu o fractură cominutivă de identitate, ceea ce înseamnă că mă cam risipesc. Toți ne naștem un pic fracturați, doar că unii dezvoltă foarte repede și foarte important un ego de sudură și nu se mai supun provocărilor, rămân privind, dând din cap a pretinsă făr de asemănare înțelepciune. Las la botul calului grija cavaleriei și mă apuc cu amândouă mâinile de lădița de lemn a poveștii mele cu infanteriști (lopățică, manta și grenade incluse).

La începutul vieții mele de adult, când nu mă deranjau cine știe ce responsabilități, am trecut prin câteva foarte ciudate, ba chiar buclucașe locuri de muncă. Dar cum în România vorbești românește, pe înțelesul cavaleriei: ca să treci puntea te faci frate cu dracul, preferabil la trap, mi-am luat rolurile în serios, toți supraviețuim lecțiilor de actorie ale intuiției. Din când în când câte un vis mă trăgea de urechi afară, sătul de joacă. Visurile se încăpățânează să ne ia în serios. Vindeam pastă de dinți, țigări și gumă de mestecat. De fapt chioșcul era plin cu toate nimicurile de care ai și nu ai nevoie. Mă împrietenisem cu cei care vindeau ziare și cărți la taraba din fața buticului, chioșcul era unul cu pedigree, încastrat între pereți cu vecini mult mai emancipați. Îmi cheltuiam aproape toți banii pe ziare și cărți, refuzasem ofertele generoase de împrumut, așa puteam să le recitesc pe îndelete acasă și să recomand câte ceva și prietenilor. Erau ani când cititul se bătea pe umăr cu țigara și cu cafeaua pentru poll-position la startul zilei. Cititul era o parte atât de importantă a rutinei încât uneori uitam de realitate, cu săptămânile, așa am reușit să economisesc niște ani. Îmbătrânesc mai greu.

Într-una din zile, la rubrica de anunțuri a unui cotidian local a apărut o invitație la un interviu pentru un post de șef de departament financiar la una din făbricuțele locale. Am sunat și m-am programat pentru o întrevedere. Toți prietenii mei mă priveau stupefiați. Și vânzătorii de nevoi personale, și șefii lor, și distribuitorii de ziare și de carte, până și vânzătoarea de înghețată și portarul de la banca de peste drum s-au strâns în jurul meu, insistând să nu mă fac de râs nemeritat. Aveam un serviciu bun, cu încălzire centrală, un șef înțelegător, o duceam bine, nu era nevoie s-o fac pe-a deșteapta! Nu m-am răzgândit. Îi prindeam, din coada ochiului, râzându-mi pe la spate. Nici propriii mei părinți nu erau în stare să se arate încrezători. A căzut ca un șoc vestea că, deși plecasem cu câteva feluri de handicap, reușisem să mă întremez și să ocup, cu demnitate, postul vacant. Nu s-a bucurat nimeni pentru mine. Toată lumea credea că făceam o mare greșeală. Așteptau să calc strâmb. Cu sufletul la gură. Ba s-au și rugat pentru eșec, ca să mă pot întoarce la serviciul meu bun, cu timp pentru lectură și încălzire centrală.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s