Poveste cu o Eugenie, de Liliana Widocks

(Image from etimpu.com)

 

 

Eugenia e o biscuită crocantă la trup și mai ales subțire, cu cremă generoasă de cacao, ciocolătoasă și fină.

 

Cacaua îi dădea uneori palpitații, niște artificii stimulative, ea ar fi preferat o cremă la fel de fină dar de lămâie, dar rețetarele foloseau deja doar arome artificiale, fără niciun vino-ncoace. Nu înțelegea de ce, lămâile erau ieftine, ruda lor, vitamina C lupta cu ridurile și cu prostul gust. Se recomanda drept o Eugenie îndrăgostită de Eugenii, știind că oamenii sunt deschiși la ideea de dulce. În cursa pentru fericire devenise o Jeni, un alter ego intim, persuasiv. Se folosea de varianta coafată modern în momentele de tandrețe în compania bărbaților, a acelora care manifestau totuși intenția de a-i șlefui inelul, inel de care se ocupase singură, pentru că avea gusturi la bijuterii și nu lăsa latura estetică a parteneriatului la mâna hazardului. Temperamentul ușor coleric nu făcea însă deloc casă bună cu răbdarea cerută ofrandă pe altarul templului nehotărârii masculine. Cea mai neagră și mai înfiorătoare nehotărâre dintre toate, ucigașa euforiei satisfacției gratuite: a fi sau a nu fi însurat. Bărbații se însoară doar dacă sentimentele și exercițiile fizice lucrează în favoarea lor. Eugenia, pe de altă parte, era o fată de modă veche, care se îngrijise de propria zestre: lenjerii scumpe de pat, de cea mai bună calitate, tacâmuri argintate, câteva picturi moștenite de la o mătușă. Jeni fusese cea care optase pentru lenjerie de corp minimalistă, dar cu etichetă și fibră naturală. Și totuși ecuația refugiată într-un mister de gradul doi nu-și destăinuia, nici dată în judecată, necunoscuta. Necunoscutul, mai precis. Eugenia nu era frumoasă în sensul uzat al cuvântului, dar știa să se pună în valoare. Nu era nici deșteaptă, dar învățase să asculte și să țină minte.

Biata Eugenia, toate eforturile ei o transformaseră într-o fată și frumoasă, și deșteaptă și asta ruinase totul pentru Jeni …

Mărgele – dureri de pus pe ață, O poveste despre nepăsare, de Liliana Widocks

(Photo from Pinterest)

 

Învățătoarea o privi cu milă, slăbuță, mică de statură, dar cu ochii strălucind de lumină. În timp ce colegii ei își savurau cornul și laptele oferite de primărie, ea împăturea frumos un ștergar în jurul lor și le făcea loc în ghiozdan. Probabil avea frățiori ce flămânzeau stând acasă. Făcu câțiva pași în direcția fetei, hotărâtă s-o întrebe de soarta lor, dar se opri brusc și se întoarse pe călcâi, nu voia să-i strice plăcerea, o umileau îndeajuns ceilalți copii. Chiar și acum sărăcia era privită ca un fel de ciumă.

A doua zi, de dimineață, curiozitatea o trezi din somn și părea să nu mai aibă răbdare. Puse într-un șervețel câteva lingurițe de cafea și câteva de zahăr și se grăbi să ispitească aerul ursuz al cancelariei. Îl găsi pe primar făcând focul în sobe. Mama fetiței se ocupa de curățenie, la școală, la primărie și la dispensar, dar de câteva zile nu se mai prezentase la serviciu. Poate plecase în pelerinaj pe la vreo mânăstire, să se roage pentru copii, deși de obicei anunța cu câteva săptămâni înainte. Poate îngăimase ceva și nimeni nu dăduse importanță, cine își mai făcea timp și pentru văicărelile amărâților? Când pleca lua totuși și fata cu ea, acum însă o înscrisese la școală și poate își schimbase obiceiurile. Fetiței îi plăcea să învețe.

Ilona fusese de mică un copil frumos, parcă prea frumos ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Frumusețea ademenește diavolul, pe la vreo șase anișori o legănă pe brațe o poliomelită, lăsând-o mai scurtă de un picior. Diferența se grăbi să-și revendice faima așa că fata deveni fără voia ei beteaga satului. Un băiat din vecini fu singurul care se aventură să-i țină companie, dar până și soarta se împotrivi. Ilona se trezi cu burta la gură, fără să înțeleagă de ce numai disperarea îi bătea la ușă. Părinții băiatului îi făcură vânt la oraș, să învețe carte, promițându-i s-o ia în grijă pe fată până la vacanța de Crăciun. Nici n-a pus bine amărâtul piciorul pe scara trenului că toate neamurile i s-au năpustit asupra Ilonei, strigându-i ocări, batjocorind-o, aruncând cu pietre. Au trecut câteva mii de ani de la pogorârea cu picioarele pe Pământ a rasei umane și bărbații încă se mai eschivează să-și asume responsabilitatea păcatului, mimând naivitate și prostie, cerșind alungarea din rai cu ochelari cal, mereu și mereu. Așa s-a făcut de s-a trezit iadul că începuse să-și ia slujitorii în serios.

Proprii părinți au alungat-o de acasă. S-a refugiat în Sărăcie, așa cum le mergea numele câtorva case uitate la marginea satului, în umbra pădurii. Acolo își ducea zilele o mătușă de pe tată, neagră la inimă și bețivă. I-a făcut loc în bucătăria de vară și i-a mâncat, la schimb, toată tinerețea. I-a fost babei servitoare credincioasă, îndurând bătăi și ocară, uitând de multe ori de somn și de foame. Când nici pensia nu i-a mai ajuns pentru băutură, baba a început să-i aducă aminte Ilonei că-i datora bani pentru chirie, așa că femeia căută să deretice și pentru alții. Își lua copila cu ea, legată în niște cârpe de spatele aproape schilod al mamă-sii. Când fata a mai crescut a învățat-o să deseneze și să aducă pe lume povești cât mamă-sa dădea cu mătura și spăla geamurile. Căteodată se întâmpla să dea nas în nas cu părinții ei, pe uliță, dar deși le săruta mâinile, și cu vorba, și cu gândul, întorceau capul, prefăcându-se a nu le cunoaște. Nu aruncau nici măcar fetei vreo privire, dar Ilona nu mai suferea, se împietrise. Tatăl fetiței nu s-a mai întors niciodată în sat și pentru asta îi era rușine, se lăsase cumpărată cu un boț de speranță. Pentru ceilalți rămăsese tot beteaga satului, deși cu timpul începuse să audă, acoperite de basma, și vorbe mai grele. Își râdeau de ea, dar ea nu mai avea inimă decât pentru fetița ei. Strânsese niște bani, ascunzându-i de babă, și în curând plănuia să plece și ea cu cea mică la oraș, orice oraș, printre străini. Acolo avea să plătească și ea niște polițe mai vechi vieții.

Învățătoarea ascultă povestea peste care se amestecaseră, sărind în ajutor, și gândurile ei, intuind și ceea ce nimeni nu avea să-i spună vreodată. La plecarea acasă se puse pe urmele fetiței. O văzu mai întâi oprindu-se la băcănie, ca să cumpere pâine și o lămâie. Intră și ea, hotărâtă să-i cumpere fetiței și niște dulciuri.

– Care e ciocolata preferată a Ancăi, vă rog?

– Anca? Aaaa, fata betegei! Nu cumpără dulciuri, îi mai ia mă-sa câte un pumn de bomboane, dar foarte rar, banii se duc pe băutura babei. E drept că le-a dat casă și masă … Ciudat totuși, acum că m-ați întrebat, acum două zile a cerut o supă la plic, o văzuse la televizor, în reclame. M-am mirat, pentru că ele nu cumpără niciodată chestii din astea, se descurcă cu ce au prin grădină, că au grădină frumoasă, beteaga e vrednică! I-o fi scăpat cineva niște bani și i-o fi fost poftă … Sper să nu calce pe urmele mamă-sii …

Învățătoarea își înghiți cu greu amărăciunea dezgustului, plăti pentru dulciuri și alergă după fată.

În Sărăcie casele erau gârbovite, dar curate. Pe lângă casa babei se mai aciuaseră câteva familii de romi, ocupând niște dărăpănături părăsite de vieți trecute pe lumea cealaltă. Unul dintre bărbați își încropise într-una dintre ele un atelier de tinichigerie, iar nevastă-sa un birou de vrăji la comandă. Trăiau bine, căci lumea înnebunise de tot.

Grădina Ilonei sărea în ochi. Îngrijită, înconjurată de tufe de zmeură și borduri de flori. Mirosea frumos, a roșii și a crizanteme. Copiii vecinilor culegeau niște mere căzute pe o bătrânețe de iarbă. Se abținu să nu strige la ei, dându-și seama că Ilona nu s-ar fi putut supăra niciodată pe copii.

Bătu la ușă, nu răspunse nimeni. Își făcu curaj și intră. Anca își hrănea mama, căzută la pat. Observase că de câteva zile uniforma fetei, deși spălată, nu dăduse ochii cu fierul de călcat. Patul fusese schimbat, numai Dumnezeu știa cum …

Femeia era într-o stare de semitrezie comatoasă, bănui că boala i se aciuase la plămâni. Sună la dispensar, dar refuzară să vină, cei din Sărăcie nu erau înscriși pe liste. Își sună fratele, medic la Spitalul Județean, și ceru sfaturi. Apoi se interesă și de mătușa arțăgoasă, mirată că nu își făcuse, curioasă, apariția. Oare cât de mult băuse?

Fetița nu răspunse, dar îi făcu semn cu capul înspre casa propriu-zisă.

O găsi rece, așezată pe un scaun, cu fața la fereastră.

– Doarme, nu vrea să se trezească, deși i-am adus și de băut și mâncare.

Fetița o urmase ca un cățeluș, oprindu-se în pragul ușii. Lângă bătrână așteptau cuminți două cornuri și două cartoane cu lapte.

Închise ușa, cu grijă. Luă fetița de mână și se întoarseră la patul mamei. Acolo mai licărea, pe candela timpului, un strop de viață. Anca începu să-i povestească cum o spălase și cum reușise s-o îmbrace curat, așa cum văzuse în niște filme. Când era în toane bune bătrâna o invita pe fetiță să privească împreună la televizor, cât arunca pe umerii mamei și alte dureri de Cenușăreasă. Fetița fierbea de obicei legume din grădină, dar, pentru că avusese de dus la îndeplinire niște teme acasă, cu o zi înainte cumpărase o supă la plic. Pentru mamă. Învățătoarea plângea și nu era iertare pe lumea asta care să se izbăvească.

Ilona a fost internată la spital și după o săptămână a început să se simtă mai bine.Tot învățătoarea s-a ocupat și de înmormântarea babei, chiar dacă până la urmă neamurile i-au vârât pe sub ușă un plic cu o parte din bani. A închis cu grijă casa din Sărăcie și a luat-o pe Anca să locuiască cu ea, până avea să se pună Ilona pe picioare. O vizitau des. Fratele medic venea și le lua cu mașina. Îl bănuia că se îndrăgostise și el un pic de fetiță, ba chiar și de mama acesteia. Poate un pic mai mult, cu siguranță mai altfel.

Satul nu s-a schimbat nici măcar cât o părere. Singur, primarul a promis să-i păstreze Ilonei locurile de muncă, pentru când s-o înzdrăveni, nu pentru că i s-ar fi părut drept, ci pentru că oricum nu s-ar fi oferit nimeni altcineva.

Împreună cu fratele ei, învățătoarea a început să caute un rost pentru toate trei departe, la oraș. Timpul nu mai trăgea mâța de coadă.

Inimioare cu miez de nucă și un pic de mahmureală. O poveste în jurul unui pub, de Liliana Widocks

(Image from sweetsharing.com)

După cumpărăturile de Crăciun, frigul și lenea m-au ținut prizonieră, atârnată de caloriferul de-acasă. Sărbătorile sunt niște șmecherii lucrative, m-au afectat emoțional, iar caloriile implicate direct și-au depus profiturile în locuri nici măcar secrete. Când în sfârșit am prins de picior o revoluție, am avut parte de câteva surprize. Dezamăgiri în crustă de ciocolată.

La câțiva pași de casă, ascuns de deochiul băcăniei, își ducea zilele o frumusețe de pub. Unicul care ne dorise de vecini. La prima gură de aer curat furată noului an am găsit locul nivelat. De parcă cineva se juca cu închipuirile noastre. Am mai trăit o astfel de crimă cu mulți ani în urmă, când o prăvălie care se îngrijea de ulcerele studențești a dispărut peste noapte, Ceaușeștii preferând să ne impună binefacerile meniului socialist, de cantină. Capitalismul, nicidecum mai prejos, a renunțat și el la copilăriile altruiste și a adus în discuție lipsurile întreprinderii imobiliare. Pub-ul, un bătrân din neam de tâlhari cu suflet, a fost trădat de nepoți și dus la groapă cu cai mascați, plătiți din oferta generoasă a unei caste de viitoare case de locuit. Tristețea asta, brexitară, a dat apă la moară multor anxietăți, dar dispariția bătrânului pub a contat pentru lovitura de grație. Pub-ul e celula de bază a societății britanice, când inima unuia stă pe loc e semn că povara durerii a cancerizat împrejurimile. Moraliștii vor aprecia mai mult acoperișurile de deasupra capului decât băutura pentru niște scandalagii, dar casele astea noi, de se grăbesc să vină, vor fi de genul pițipoancelor, pereți subțiri, frumusețe prefabricată, cu minim confort. Pub-ul și-a dus viața pe cruci de cărămidă, strâns, pe la subsuori, de niște grinzi de lemn masiv, întunecate la chip și cam noduroase. Nu mai trecusem demult pragul unui pub, niște nenorocite de pastile mi-au anulat cununia cu gustul de vodcă, dar l-am iubit ca pe un vechi prieten. În drumurile mele, îi treceam pe la ușă, amestecându-mă în râsetele ispitiților, în poveștile ce-și aruncau ochii pe geam, în liniștea ieșită la fumat. Pentru a putea scoate unui englez pub-ul de la inimă ar însemna ca acela să fie pe moarte și să fi semnat deja pentru donare de organe. Sărăcia ne trage tuturor speranța de sub picioare. Visele cad precum rațele păcălite de sclipirea de rugăciune din ochii vânătorului.

Plecarea pub-ului, spre iadul sau poate spre raiul pereților fără vină, mi-a furat niște ore de somn. Locul acela, tâlhărit de priorități, a devenit cimitirul tuturor nostalgiilor noastre: meciuri live pe canale de televiziune cu plată, destul de scumpe, seri de karaoke, muzică live, mici petreceri de corporatiști, partide de darts, de biliard, cu prietenii sau cu magnifici necunoscuți sau bețivi ce țineau de vorbă diminețile până la ora primei comenzi. O acceptare a neputinței. Dar viața are o formulă proprie, încă nebrevetată, de a ne scoate din lăsatul pe tânjală. O bună prietenă de-a mea și-a făcut timp să-și sărbătorească cei 60 de ani agonisiți. Masa și felicitările își legaseră deja destinul de un frate pub. Unul la fel de voinic, dar cu un aer mediteranean, administrat de o familie de italieni, îndemânoși la bucătărie. S-a întâmplat să coincidă cu weekeend-ul în care își face de cap un neastâmpărat, numitul Valentin, care fuge de pensii alimentare dar duce la gură amor, cu amândouă mâinile. Pub-ul era invadat de baloane marțiene, cu limba ascuțită, de heliu. Roșii, pentru cei ce se țineau de mână, roz și albăstrii pentru unii care aduseseră o pereche proaspătă de urlători pe lume, aurii, pentru noi, cele ce onoram trecerea timpului. 26 de femei sărite de 50 de ani, din cele pe care un scriitor de limbă franceză peltică nu se simte pregătit să le vadă nici cu ochelari. De fapt pub-ul se umpluse de femei frumoase, foarte puțin sulemenite, femei care refuzaseră dictatura botox-ului și a spilcuitului silicon. Se spune că englezoaicele nu sunt frumoase, nimic mai neadevărat. O simplă seară de sâmbătă, un pahar de vin și toate preconcepțiile îți sunt date peste cap. Bărbații ar fi ieșit în pagubă la numărătoare, dar acopereau dorințe de toate vârstele.Două fetișcane, cântând live, una după cealaltă, incitau la dans și la flirt muzical. O ușoară anemie mă plasa pe nesiguranța de picioare a celor deja luați. Mâncarea, delicioasă! Masa a primit cu brațele deschise propunerile indecente ale cupelor de șampanie, ale sticlelor de vin, cocteilurilor, chiar și pe cele ale nepretențioaselor lungane cu gulere albe, amare de bere.

Pe mine mă aburea un pahar cuminte, cu apă potabilă, direct de la robinet. Barul refuza să arunce bani pe aceeași calitate, dar încapsulată în plastic. Încetul cu încetul dansul ne-a sucit tuturor mințile. Melodiile aduceau cu ele regretele anilor 60-70, urmărind, decadă cu decadă, amintirile noastre. Toată lumea ținea isonul, cunoscătoare de text până la virgulă. Unii mai tineri decât jumătatea mea optimistă. Mileniali retro. Atmosfera era la fel de lăcrămoasă ca cea de pe stadioane.

Despre bărbați nu am vorbit decât vreo 15 minute. Maddy, cea mai înțeleaptă și mai frumoasă dintre noi, și-a întâlnit marea iubire. La 70 de ani. Chipeșul e cu vreo douăzeci de ani mai ieftin, semn că femeile de peste 50 de ani dispar doar din vizorul bărbaților declarați inteligenți, se pare că frumoșii se pricep destul de bine la până moartea ne va despărți. I-am admirat, cu ochi dați peste cap, fericirea surprinsă de camera telefonului mobil, am pus toate întrebările prostești cerute de ocazie, ba am întrebat-o dacă nu are de gând să ni-l treacă în testament. Maddy a râs onest, exuberând într-o bucurie care lăsa restul lumii lipsit de sens. Mai târziu am fost martore momentului de narcisism al fericirii, când a sunat-o s-o întrebe dacă nu se făcuse timpul să-i aducă dorul acasă. L-am mai bârfit un pic, pe șoptite, pe partenerul lui Maddy, un pic mai mult decât invidioase. De-a dreapta mea, Pamela mă asigura că ea își prefera singurătatea. Am agreat că partea referitoare la sex ne era la fel de vizibilă precum armăsarilor balerinele pensionare. Bărbații țin cu dinții de ea, crezând că îi scapă de moarte, femeile o adaugă însă, fără resentimente, la lista marilor dezamăgiri. Disperarea masculină le relaxează consorților eforturile, ducând calitatea actului în derizoriu. Nu că ar recunoaște vreunul ceva, vreodată. Suntem de râs, suntem de plâns, în egală măsură, psihic, fizic, depinde. Dacă mai adaugăm concocției sarcastice și menopauza, se lasă cu mahmureală și rugăminți de comă alcoolică. Poate că e mai bine că bărbații preferă neștiutoare de minus 20 de ani, iar femeile liniște și rețete de prăjituri. Pamela m-a simțit fragil-rebelă și ne-am încurajat să revenim asupra deciziei de abstinență după 65 de ani, în ultimii ani de viață e mai plăcută compania altuia decât a gândurilor negre, chiar dacă ținutul de braț e mai scump decât o cârjă, mai ales din punctul de vedere al stocului de la farmacie … Ne uitam la Maddy, arăta mai bine decât noi toate puse la un loc. Pamela și-a făcut griji că la terminarea discuției m-aș putea retrage la o mânăstire. Am râs. Un chelner vioi s-a prezentat, solemn, cu o ofertă de reîmprospătare a băuturilor. Intuiție masculină. Când o să cresc mare vreau să mă fac bărbat. Dacă despre Don Juan-i am mai vorbit încă 15 minute, despre torturi am vorbit mai bine de o oră. Una dintre fete, mare cofetăreasă, a cadorisit sărbătorita cu o adevărată operă de artă. Nu sunt un fan al prăjiturilor englezești, nu consider ciocolata un dulce ci o necesitate, dar tortul acela îmbrăcat de sărbătoare a fost unul de care îmi voi aminti cu drag peste ani. Excepțional! Nu am mai așteptat să ne fie aduse tacâmurile, ne-am servit cu propriile mânuțe, suspinând de plăcere.

În seara aceea m-am reîndrăgostit de englezi. Brexitul s-a cam jucat cu subțirimea ambiguităților mele sufletești. Noi, emigranții, ne obișnuim cu ideea de a nu mai aparține nimănui. Gravităm, ca acei orfani ce-și cântă dependența de suflet curat la metrou, în jurul unor mame și naturale, și adoptive, complet dezinteresate. Niște străini în țara de adopție, accentul straniu creând o stare de disconfort interacțional, devenim niște paria și în propria noastră țară, prea plini de ifose, prea lămuriți de adevărata valoare a sistemelor tradiționale, întreținute de un patriotism superficial și de complacerea cu satisfacție financiară, minoră dar foarte lăudăroasă. Noi, cei ai nimănui, ne bucurăm de toate firimiturile lucrurilor mici, întregul simțind că ne e dator și lăsăm, altruist, visele mari în cârca celor legați de locul baștină.

Filosofia vieții, mult prea aproape de patima inimioarelor cu suspin de heliu, mi-a făcut somn, Moș Ene era grăbit să mă dezbrace până la pijama, mai avea și alte cliente. Avea să mă conducă, de la volan, superba mămică a patru studenți eminenți, ea însăși pregătind un masterat, oarecum molipsită. În trecere pe lângă ringul de dans, mi-am simțit mâna apucată, pe neașteptate, și sărutată sănătos. O rudă a patronilor, probabil, la englezi nu au trecere astfel de prostii. Patronul însuși mă ciupise mai devreme de suflet, când, servindu-mi rulada de spanac, singura opțiune vegană a serii, m-a numit fierbinte, la ureche, dolce signora’. M-am topit până la picioarele scaunului cu spătar, cuvintele aveau gust de soare, soare cu dinți de lămâie, sicilian.

M-am furișat spre ieșire, ca o Cenușăreasă, lăsând în urmă un vis de pasiune, m-am răzgândit în dreptul ușii, întorcându-i un zâmbet, orice cuvânt ar fi fost de prisos. În urma mea, toți locatarii de moment ai pub-ului dădeau viață unui alt pensionar, Be my baby, un șlagăr al dansurilor murdare (din coloana sonoră a filmului Dirty dancing, interpretat de The Ronettes, lansat în 1964).

Valentin, un tip fără scrupule, venise pregătit cu bigudiuri și pentru minți cu părul vopsit.