Un Constantin pe viață, O poveste cu iz de rugby și un antrenor – Constantin Vlad, de Liliana Widocks

Image may contain: one or more people, people standing, crowd, tree and outdoor

O fotografie (șterpelită) din arhiva personală a altui greu al rugby-ului sucevean – Dumitru Grig: 1975 – CSM Suceava – Piața Unirii, Iași
Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Sava(frate), Ioan Sava(+) – antrenor, Ioan Dănăilă, Maxim(frate), Constantin Maxim(+), Tiberiu Iseceanu, Ghe. Hilote, Costel Croitoru, Constantin Vlad, Marcel Cojocaru, Dan Străchinaru, Viorel Popescu, Ioan Patareniuc, Alfons Cerni, Grig Dumitru, Alexandru Petre(+).
Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Nicanor Prorociuc, Viorel Diaconu(+), Ioan Ungureanu, Dragoș Ungureanu(+), Aurel Vasiliu, Leon Bălan.

 

Ați avut oare privilegiul de a cunoaște pe cineva care continuă să lupte chiar și atunci când toată lumea a depus armele și a plecat acasă? Oameni care nu renunță nici măcar când cauza e declarată moartă și i se intonează, printre sughițuri, prohodul național? Pentru o fetiță care s-a născut de partea săracă a fericirii ăsta a fost miracolul, permisiunea de a privi, chiar și pe furiș, la cei care căznesc la însănătoșirea norocului. Pe Vlad, Constantin Vlad, l-am cunoscut la a doua descălecare a tatii în Moldova căsătoriilor. Îmi devenise unchi, dar mai presus de orice era jucător al echipei locale de rugby.

Cu rugby-ul mă întâlnisem la școală. Pentru iernile geroase, aproape siberiene, profesorul nostru de sport, domnul Dumitru, portar pe atunci al echipei locale de handbal, inventase un antidot – rugby-ul cu mingea medicinală. De fapt mingea înscria eseuri cu trupurile noastre, după ce câștiga și mai mult în greutate la fiecare aruncătură.

Constantin Vlad s-a născut în Cristeștii Ieșilor, dar a servit sportul sucevean cu devotamentul unui fiu de sânge. Chiar dacă la vremea aceea eram îndrăgostită de Boghiu, Avădanei și de balonul rotund, încetul cu încetul aveam să mă las fascinată și de îngrămădeala pe balonul oval. Stadionul nu avea cine știe ce tribună, iarna scuturam din picioare pe marginile terenului, dar jocul ni se ținea cu ghearele de suflet. Pe atunci rar ne jigneam și ne înjuram adversarii, mai degrabă ne dădeau lacrimile când băieții pierdeau câte un meci sau aplaudam ca nebunii, de fericire, când dădeau lovitura … de grație. Pe atunci se lupta pe viață și pe moarte. Derby-urile cu bârlădenii erau demne de filme documentare. Vedeta noastră era echipa. Și Hari Dumitraș. Băieții erau devotați rugby-ului și așa au rămas până în ziua de azi. Constantin Vlad a ținut aproape. 27 de ani a antrenat echipa Sucevei. Alergatul după sponsorizări i-a tocit și răbdarea și o găleată de pingele. Rugby-ul încă mai e tratat drept o rudă săracă la masa sporturilor locale, trăind din firimituri și miros de friptură.

Deși rugby-ul e un sport în care dieta jucătorilor are un rol important, mai ales dacă e servită în abundență, îmi aduc aminte de etape în deplasare în care sportivii dejunau prin parcuri, înfulecând sendvișuri preparate din ce cumpărau de la alimentara. Investițiile erau minime, toată lumea era invitată să se descurce cum poate, prin comparație însă rezultatele erau spectaculoase. Ca și jucătorul Constantin Vlad, care nu a renunțat nici măcar după lovituri și diagnostice pesimiste, nici antrenorul Constantin Vlad nu s-a lăsat intimidat de greutăți. Fără devotamentul câtorva lobby-ști și încăpățânarea antrenorului Suceava ar fi avut o viață sportivă mult mai plictisitoare. Sporturile sucevene au supraviețuit, uneori la limita sărăciei, datorită curajului și generozității de spirit ale unor oameni care nu au găsit de cuviință să renunțe. Constantin Vlad a pus umărul și la nivel de echipă națională, mai întâi ca antrenor secund, apoi ca titular de rol principal. După Stejari a trecut la Haiduci – selecționata Republicii Moldova al cărei antrenor este în prezent. Unde e speranță acolo e și suflet.

Image may contain: 1 person, text

Constantin Vlad

La câțiva ani după Revoluție am fost invitată la o petrecere de aniversare a ziarului Monitorul de Suceava. Eram un nimeni liniștitor dar firma pentru care lucram plătea un dreptunghi de reclamă în hățișul cotidian.

Nu sufăr doar de claustrofobie ci și de o agorafobie sugrumătoare de gâtlej, iar combinațiile ăstora două e aproape letală. Ifosele importanțelor locale nu sunt însă atât de ridicol de sclifosite ca ale acelora din capitală, ceea ce mi-a dat curaj. Veneam direct de la serviciu, nici nu se punea problema unei ținute de seară, d-apoi de scandal! Mă gândisem să scap de palpitații cu o minionă rusească, dar pe stomacul gol ar fi fost mult prea dătătoare de libertate părerilor personale. Și atunci mi-a sărit în ochi un bărbat frumos, într-un sacou cu blazonul rugby-ului românesc brodat pe buzunarul de la piept. Nici el nu părea să se simtă în largul momentului, dar ziarele locale sprijină pe cât pot activitățile sportive și orice petrecere e un prilej minunat de a întâlni și convinge sponsori. Pentru mine Unchiul meu Vlad, un fel de Unchi Vania al rugby-ului sucevean, a trecut deja de la sfinți la eroi. De fapt toți cei care au dus rugby-ul sucevean pe umeri îl țin în viață, cu aparatele propriilor lor inimi, și astăzi. Constantin Vlad duce cu el nu numai propriul nume dar și pe cele ale tuturor celor cu care a jucat sau pe care i-a antrenat, care chiar și acum își mai zdrelesc genunchii în spectacole de old boys.

Generațiile de astăzi se gândesc mai întâi la bani, apoi la faimă și la confort. Generațiile de ieri se gândeau mai întâi de toate la victorie.

Ați cunoscut vreodată pe cineva care nu a învățat încă să renunțe?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s