O poveste cu cântec. Mihaela Popescu, bruneta de la drept, povestită de Liliana Widocks

(Mihaela Popescu)

Nici eu nu știu cum de îmi vine să scriu despre oameni pe care nu îi cunosc, dar mă încurajez. E un respiro pentru rude și prieteni care chiar și fără vină încearcă să se regăsească în păcate și întâmplări. Eu scriu după ureche, ca scripcarii. Caricaturiștii cum de reușesc să prindă o tușă definitorie, în aceleași condiții, dând caracterelor câte o gură de aer proaspăt? La fel și pictorii, un peisaj inspirat de o vedere din secolul trecut poate strânge la piept mai multă emoție decât o acuarelă plictisită de la fața locului. Ceva din trecerea pe lângă gândul meu a unui om îngână în mine un tremur care aleargă să se liniștească pe hârtie. Cuvintele au și drepturi, nu numai obligații. Despre persoanele publice credem ceea ce ne place să credem, în general bârfim.

Azi am să ridic un castel de nisip unei femei frumoase, casă de piatră știe a face doar iubirea, cea de inimă și fără de minte.

Era cea mai frumoasă fată de la Cenaclul Flacăra. Și foarte serioasă. Ca orice golan de carieră și concubin de fenomen Flower-Power (descătușarea din norme), tata îmi interzisese prezența la spectacole. Rămăsese pe bunică-mea, generăleasa sufletului meu, să răspundă lacrimilor smiorcăite și să mintă cu nonșalanță că-i eram de nevoie în nopți cu frică de moarte și totuși cu un pic de dor de ducă. Mă punea însă să jur că nu aveam să beau, să fumez sau să mă întorc acasă cu burta la gură (chiar și metaforic vorbind). La spectacolele Cenaclului era ca la filmările cu Liceenii, se putea striga catalogul. Ea era frumoasă și … altfel. Sunt artiști care se lălăie, mână în mână cu publicul, nu am înțeles niciodată reprizele de gargară fără ceai de mușețel. Să ai tu minunăție de muniție de cuvinte la îndemână și să le dai deoparte pentru la-la-la și o-o, o-o!

Pe Mihaela Popescu nimeni nu ar fi putut-o lălăi. Nu am fost și nici acum nu suntem în stare. Vocea plină, ca a Didei (Drăgan), se ridică cu tot cu pielea de pe creștetul capului și ne lasă în urmă ca pe niște cerșetori de pene de pasăre cântătoare. O voce puternică, deși fragilă în așteptările noastre. Parcă ne e teamă că o să se spargă în bucăți, acolo sus, dincolo de insolența altui do, precum un bibelou de porțelan, dar notele se întorc pe Pământ, cuminți, prinse în hățuri la timp, departe de galopul eliberării. Mihaela Popescu a caligrafiat în veșnicie, pe portativ, povestea celui mai trist dintre zurgălăi.

I-am auzit din nou vocea în înregistrările unor prieteni care au dat startul aniversării întâlnirii lor de după 45 de ani de la absolvirea liceului cu o lansare de carte, proză tristă, dar și din cea cu umor, traduceri și alte gânduri, sub oblăduirea Bibliotecii Bucovinei, I.G.Sbiera, din Suceava. Invitat special: Mihaela Popescu. Ne-a fermecat pe toți cu varianta fără parfum a doinei ruperii de Bucovina de Nord – Cântă cucul, bată-l vina … la fel de singur pe lume precum înstrăinații de neam și de țară. Țara îți e acolo unde inima știe a vorbi limba.

Au trecut ceva ani dar nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu poate să o lălăie pe Mihaela Popescu. Vocea curată nu admite decât ghilimele, poți să faci doar referire, sufletul ți se urcă la urechi și nu mai e nevoie de nicio partitură.

Și mai e și la fel de frumoasă, precum o vorniceasă din cea care i-ar fi dat peste nas chiar și Măriei-Sale, nu cu litera legii, pe care a îmbrățișat-o, ci cu pravila gloriei propriilor lui păcate.

Doamnelor și domnilor, dar mai ales domnișoare și domnișori: Mihaela Popescu!

Mulțumiri domnilor Ioan Marcean și Adrian Tabarcea, pentru înregistrări.

Mulțumiri Mihaelei Popescu, pentru cântec.

Leo – Leul din iarna rock-ului românesc. O poveste de Liliana Widocks.

(Leo Iorga)

A nins pe plete în rock-ul românesc. Tinerețea fără bătrânețe i-a tras însă un șut în fund înțelepciunii și așa s-a făcut că înghețul s-a lăsat până la inimi. În buna tradiție a orgoliilor puse la încercare de succes, și la noi, ca și la ei, foști prieteni la cataramă, răniți soldați de trupă, se dau în judecată pentru custodia ifoselor copilului, își interzic să se recomande drept foști cu nume și prenume, își sugrumă fără milă propria muzică. Muzica care a fost parte din ei, dar care odată ajunsă la maturitate, semnată și trasă pe vinil sau în digital, ajunge să aparțină publicului. Flower-Power s-a uscat  și au păscut-o vitele.

Leo Iorga nu mai are voie să se recomande drept Compact. Cei de la Pink Floyd își otrăvesc nervii la fel de artistic. Arta ar trebui să fie generoasă, în toate formele ei. Chiar și cea zisă a golanilor. Doar că de cele mai multe ori omul se pune înaintea muzicii, așa cum se pune și înaintea lui Dumnezeu. Sau a Bunului Simț, ca să înțeleagă și bocitoarele de cavouri.

Leo luptă pentru viață, muzica lui are importanță. Deși privim salivând la capra mult mai năbădăioasă a rock-ului internațional, avem și noi voci foarte bune, cu timbru aparte, imposibil de confundat, cu un trecut care nu se lasă pe tânjală. Pe Leo îl recunosc dintre sute, care lasă (în urmă) mâlurile (în țara asta toate se petrec eminescian, de glossă). Chiar dacă zice că în tinerețe și-a pus pe cap niște haltere iar eu încep să văd abia de la lustră în sus.

Într-o emisiune de pe un post popular de televiziune un alt interpret, fost copil-prieten de familie a adus vorba despre dușmanii cancerului. Cei născuți din emoție: familia, prietenii, eul tău personal, pe jumătate tumefiat. Artiștii își duc viețile pe drumuri, eliberați și în același timp încarcerați în coloritul și exuberanța ursitei lor, ca o șatră. Sunt bârfiți pentru alegerile lor, judecați pentru rătăciri, condamnați pentru păcate care nu deranjează aproape deloc când se furișează în viețile noastre personale. Cum de l-a ales Paula pe Leo? L-a luat în serios. Îndeajuns încât să-l întrebe cât de mult o iubea. „Cât să îmbătrânim împreună!”. În acel moment am oprit înregistrarea emisiunii respective și m-am uitat în jur. Nimeni. Fiul meu era la școală. Ce au El și Ea și nu am eu? (nici Delia nu știe)

În timp ce eu mă lamentez (patetic), Leo Iorga urcă pe scenă, deși nemernicia bolii îl trage de mâini și de picioare înapoi în albul liniștii de spital. Dar rock-ul e negru, și nu ca dracul, ci ca noaptea, ca neliniștea, ca dorul, iar crucile de argint nu-i râd în nas Fiului, ci apără trupurile de vârcolaci și de boala răului de suflet.

Cântați cu Leo, cântați pentru Leo! Orice încercare de dragoste e o rugăciune. Lacrima e cea mai frumoasă dintre ele.

Dați-i Leo-lui putere, să facem din iarna rock-ului românesc iar primăvară!

Fane Adumitroaie – suflet de bluesman cu prieteni mari cât un festival, O poveste albastră, de Liliana Widocks

 

(Fane – Ștefan – Adumitroaie)

 

’Ce-o mai fi făcând Suceava?’, mă întrebam de una singură, așa, mai pe seară, întrebările Facebook-ului fiind mult prea ambigue și stereotipe. În Bolton, colea, în Regat, era liniște. Mint. Se auzea ploaia. În Suceava, niște bluzari (blues-ari) puseseră la cale un festival pentru a cinsti memoria unui prieten. De mai bine de 10 ani. Să faci din prietenie, cu ajutorul muzicii, un festival, ce poate fi mai frumos? Nu-i știu pe toți cei care s-au ocupat de organizare după nume, dar pot să-l arăt cu degetul pe Bobby Stroe, care a făcut prezența și ni l-a prezentat și pe dumnealui, Măria-Sa Festivalul, și pe rețelele sociale. Fiind eu un pui de diasporă e destul de complicat, pot să-mi trimit doar sufletul la plimbare, dar până la urmă e vorba doar de o metaforă, zero la gramaj. Cetățenii priponiți ai României salută diaspora doar în febra delirantă a alegerilor, câtuși de puțin sentimental, în restul timpului persiflând-o pentru sfaturi și inițiative care ar perturba lenea și șpăgăria din țară (deși toți se jură că … nu au fost contaminați). Ca să te poți considera parte a vieții culturale a plaiurilor natale nu trebuie decât să ceri Facebook-ului, singurul în stare, să-ți acorde privilegiul și titlul de muscă pe perete. (Spune drept, de câte ori nu ți-ai dorit să fii exact musca aceea curioasă de pe perete și iacătă, rețelele sociale vâră fiecăruia câte o baghetă magică în buzunar?!).

Aveam totuși o problemă, nu prea am prieteni, sunt la fel de ușor de detestat precum mărirea taxelor pentru ridicarea gunoiului cu iz urban. Nu-mi rămânea decât să apelez la ’dușmani’. Nu știu dacă îți alegi de unul singur dușmanii sau ei sunt cei care pun ochii pe tine, dar ai mei sunt omniprezenți, nici la căsuța de email nu mă pot duce fără companie.

Cât încă mai pun la cale ce aveam de gând să fac, ca să nu vă plictisesc cu toate amănuntele, inutile de altfel, o să-i caut pricină omului de pe blazon – Fane (Ștefan) Adumitroaie. Artist plastic, grafician, unul sensibil, care a avut curajul de a se lăsa copleșit de blues. Blues-ul e o povară, poate ucide ignoranța chiar și din cei cu inima robustă. A murit de tânăr, la doar 46 de ani, ani care au trecut ca printr-o iarnă, duși de-o ninsoare, dar spiritul i s-a încăpățânat în tradiția duhnind a turnesol a melancoliei de cord sucevene. (Atenție, se ia ușor și iese greu la spălat!). Albumul Blue Con-fusion, o ieșire din matcă a blues-ului, flămând și de seninul altor ritmuri, a fost dus la bun sfârșit tot de prieteni, care i-au aprins, departe de mormânt, ultima dorință. Încă și acum, mai precis pentru totdeauna, prieteni și-au rupt timp din siesta extra orelor de festival pentru a-i duce muzica printre cruci și amintiri de coroane, dar Fane nu mai e demult acolo, și-a îndesat veșnicia într-o chitară, și ea solistă în concert.

Pe afiș, nume de industrie grea, convertită la aur: Robben Ford Band, Eric Gales (Best Blues Rock Artist 2019!, ni s-a dus dracului piuitul …) Band, Joe Rusi Trio & Leslie Smith, Rareș Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman, Vali SirBlues Răcilă (cealaltă jumătate a sufletului improvizațiilor stelare și ventriculare, de ritm și coarde vocale, care l-au zidit aici, pe Pământ, în mânăstire ca de Voroneț, și pe Fane Adumitroaie) & Raul Kușak, Berti Barbera & Nicu Patoi, Blumans, John Montana & The Contact, Vlad Prisacariu.

Ca orice cerșetor binecuvântat de Dumnezeu cu cei 7 ani de acasă, nu speram să-mi cadă în poală vreun sandwich, ci visam, cu optimism, la mălai și ceva firimituri. Dintotdeauna am fost o norocoasă. La dușmani. Cu tărie de caracter, nu se lasă duși cu ușorul, țin aproape. M-am amestecat și printre necunoscuți, la festival te împrietenești cu atmosfera și, chiar dacă nu e nevoie, cu toată lumea. La așa afiș mă așteptam să dau ochii cu jumătate din oraș, căutându-și de treabă și un loc pe scaun. Mai era și gratuit! Poate din cauza asta unii au preferat să plătească mai mult la factura de curent, din dragoste pentru televizor. Sau poate s-au temut de un pic de ploaie. În Anglia aproape toate festivalurile sfârșesc în mocirlă. Pentru că plouă. Dacă oamenii s-ar feri de ploaie s-ar desființa ca formă de viață. Vara secetoasă, așa cum o știm noi, trece rar pe aici și nu stă mai mult de 2, poate 3, săptămâni și de obicei vine neanunțată, când încă ne mai chinuie școala și obligațiile de serviciu.

Au fost totuși destui spectatori cât să pună pe jar inima albastră a anotimpului, a timpului. Nu cred să existe povești mai frumoase decât acelea despre oameni și muzică, poate că uneori cuvintele ne ocolesc, dar muzica deschide toate ușile din noi, aerisindu-ne, ferindu-ne de molia egoismului prăfos.

Eric Gales și-a făcut drum în mulțime și vă jur că mi-a zâmbit din toată inima, de pe ecranul, mărit și el de surpriză, al calculatorului, conectat la telefonul mobil care se lăsase convins să-și împartă clipa și cu mine. Din frânturi și bunăvoințe mi-am încropit propria mea felie de festival și dacă nu e prea târziu le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la mica-mare bucurie. Mulțumesc și jurnalistului și profesorului Doru Popovici ale cărui note de vieți de festival prezente și trecute m-au inspirat.

Responsabili cu imaginile: Mihaela Mihai, Carmen și Nelu Marcean, Adrian Tabarcea, Viorel Lepcaliuc, Suceava Blues Festival. Dacă și voi aveți înregistrări și fotografii de la festival, răspândiți-le în comentarii.

Suceava are (pentru totdeauna) o inimă de sânge albastru.