Leo – Leul din iarna rock-ului românesc. O poveste de Liliana Widocks.

(Leo Iorga)

A nins pe plete în rock-ul românesc. Tinerețea fără bătrânețe i-a tras însă un șut în fund înțelepciunii și așa s-a făcut că înghețul s-a lăsat până la inimi. În buna tradiție a orgoliilor puse la încercare de succes, și la noi, ca și la ei, foști prieteni la cataramă, răniți soldați de trupă, se dau în judecată pentru custodia ifoselor copilului, își interzic să se recomande drept foști cu nume și prenume, își sugrumă fără milă propria muzică. Muzica care a fost parte din ei, dar care odată ajunsă la maturitate, semnată și trasă pe vinil sau în digital, ajunge să aparțină publicului. Flower-Power s-a uscat  și au păscut-o vitele.

Leo Iorga nu mai are voie să se recomande drept Compact. Cei de la Pink Floyd își otrăvesc nervii la fel de artistic. Arta ar trebui să fie generoasă, în toate formele ei. Chiar și cea zisă a golanilor. Doar că de cele mai multe ori omul se pune înaintea muzicii, așa cum se pune și înaintea lui Dumnezeu. Sau a Bunului Simț, ca să înțeleagă și bocitoarele de cavouri.

Leo luptă pentru viață, muzica lui are importanță. Deși privim salivând la capra mult mai năbădăioasă a rock-ului internațional, avem și noi voci foarte bune, cu timbru aparte, imposibil de confundat, cu un trecut care nu se lasă pe tânjală. Pe Leo îl recunosc dintre sute, care lasă (în urmă) mâlurile (în țara asta toate se petrec eminescian, de glossă). Chiar dacă zice că în tinerețe și-a pus pe cap niște haltere iar eu încep să văd abia de la lustră în sus.

Într-o emisiune de pe un post popular de televiziune un alt interpret, fost copil-prieten de familie a adus vorba despre dușmanii cancerului. Cei născuți din emoție: familia, prietenii, eul tău personal, pe jumătate tumefiat. Artiștii își duc viețile pe drumuri, eliberați și în același timp încarcerați în coloritul și exuberanța ursitei lor, ca o șatră. Sunt bârfiți pentru alegerile lor, judecați pentru rătăciri, condamnați pentru păcate care nu deranjează aproape deloc când se furișează în viețile noastre personale. Cum de l-a ales Paula pe Leo? L-a luat în serios. Îndeajuns încât să-l întrebe cât de mult o iubea. „Cât să îmbătrânim împreună!”. În acel moment am oprit înregistrarea emisiunii respective și m-am uitat în jur. Nimeni. Fiul meu era la școală. Ce au El și Ea și nu am eu? (nici Delia nu știe)

În timp ce eu mă lamentez (patetic), Leo Iorga urcă pe scenă, deși nemernicia bolii îl trage de mâini și de picioare înapoi în albul liniștii de spital. Dar rock-ul e negru, și nu ca dracul, ci ca noaptea, ca neliniștea, ca dorul, iar crucile de argint nu-i râd în nas Fiului, ci apără trupurile de vârcolaci și de boala răului de suflet.

Cântați cu Leo, cântați pentru Leo! Orice încercare de dragoste e o rugăciune. Lacrima e cea mai frumoasă dintre ele.

Dați-i Leo-lui putere, să facem din iarna rock-ului românesc iar primăvară!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s