Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!

Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.