1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s