Adevărata mătușă națională – Domnia-Sa Mătușa Tamara Buciuceanu-Botez. O poveste aproape de familie, de Liliana Widocks

tamara buciuceanu botez(Tamara Buciuceanu-Botez, click.ro)

-Mai spune-mi odată cum erai să fugi în lume cu tatăl Tamarei!

-Of, Doamne, ai grijă ce spui, Luluță, poate te aude cineva!

-Cine să mă audă? E miezul nopții și nu pot să dorm, dacă mai era cineva prin preajmă nu mă rugam de tine să stai cu mine la povești!

Mereu mă rugam de bunica mea să-mi povestească aventuri de tinerețe, vremurile acelea parcă mă chemau cu glasuri mieroase, de sirenă, să nu se piardă, să nu le pierd. Uitarea însă nu ține cont de rugăminți, ne trage pe toți de urechi.

Buciucenii veniseră de la Tighina, raionul basarabean și se refugiaseră pentru o vreme la Iași, apoi la Vaslui și Tecuci, stabilindu-se până la urmă la Suceava. Multe dureri și-au dat întâlnire în anii aceia tulburi în jurul urbei, dar fețele le erau acoperite cu discreție, pe atunci nu-ți expuneai sufletul precum acum pieile goale. Basarabeni, evrei, oprimați politic treceau unii pe lângă alții, respectându-și tăcerea. Nu se făcea paradă de suferință. Ioan Buciuceanu, tatăl, absolvent de Conservator dar și de Drept, a ocupat la un moment dat postul de director al Școlii Populare de Artă. Bia mea îl întâlnea adesea, pierdut în plimbări și gânduri și de fiecare dată o tachina, propunându-i să fugă amândoi în lume. Fiica dumnealui, Tamara, îi semăna oarecum, și nu numai fizic. Era mândru de copiii dumnealui, mai ales de fete.

În rugămințile mele copilărești îi reproșam că nu acceptase propunerea, aș fi putut urmări toate rolurile Tamarei din culise. Degeaba îmi spunea bunica că ar fi fost imoral ce gândeam, că toată familia m-ar fi disprețuit și mi-ar fi rupt probabil picioarele dacă m-ar fi prins dându-mă în spectacol în umbra scenei, dar eu mă visam pândind de după cortină succesul artistelor. Fiecare familie își ia de suflet câte un artist și-l face părtaș la toate evenimentele importante. Noi ne-am îndrăgostit de Tamara. În timp ce eu chinuiam băncile liceului, Chirița triumfa la Iași. Poate că bardul Alecsandri visase ca toate înfloriturile acelea moldovenești să își găsească într-o zi adevărata isprăvniceasă … Remarcabile și urmărite de succes au fost și interpretările, în travesti, a lui Matei Millo, și cea a Dragei noastre Olteanu-Matei, dar Tamara i-a furat răsuflarea pe vecie, în compania unui la fel de inspirat și extraordinar Dionisie Vitcu, în rolul lui Guliță, un spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija la Naționalul ieșean. Tamara e Chirița, Chirița nu-și va desprinde niciodată nemurirea de Tamara.

Poate că alte domnișoare se visau Lollobrigide sau Irine Petrescu, eu mă visam Tamara și o regăseam în trăsăturile bunicii mele, pândind să le moștenesc. Dansam împreună și îi reinterpretam în duet cupletele, până toată bucătăria se umplea de bucurie, mai dulce decât căldura sobei cu lemne. Odată am umplut bucătăria de fum. Nu sunt cine știe ce gospodină, deși ai mei s-au priceput, dar în sâmbăta aceea frământasem o oră la un aluat pentru niște cornuri cu gem. La televizor se anunțase o scenetă cu Buciuceanca. Când mi-am adus aminte de cornuri trecuseră deja pe la crematoriu, dar mirosul greu ieșise, cuminte, pe geamul deschis, fără să deranjeze. Îi așteptam momentele din programele de Revelion fără să mă plâng de oboseală, uneori fugeam de la dans doar ca s-o prind un pic încruntată. Sau râzând, de cele mai multe ori prea înțelept, dacă nu trist. Am iubit-o în ‘Cuibul de viespi’, cu ipocrizia rolului cu tot.

Maestrul Mălăele cred că i-a prins, într-o clipă de geniu, esența: „Robustă ca o locomotivă germană, puternică și violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă și pițigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă și țopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut demult resemnării, cântând în falset ca mine sau pe bune ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”. (Horațiu Mălăele – Metaforă – Tamara Buciuceanu Botez, în Curentul, 2013)

(Tamara Buciuceanu-Botez în viziunea caricaturistului, actorului și regizorului Horațiu Mălăele)

 

O iubesc pe mătușa noastră națională Tamara pentru bogăția sufletească, pentru curățenia cugetului și pentru tăria de a-și apăra principiile. Într-o lume teatrală care se dezbracă din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama că hainele pleacă și cu un strat gros de caracter, Tamara Buciuceanu a rămas o serioasă chiar și în ceea ce privește luarea în râs. Respectul pentru public și meserie au adus-o aproape de veșnicie.

Nu o să recurg la o înșiruire de roluri și scene prin care și pe care a cunoscut celebritatea și s-a îngropat în aplauze, nici la una de premii și distincții, această poveste este doar o urare sinceră de sănătate întru mulți ani!

90 de ani și tot dreaptă, ca un stejar secular!

De câte ori scriu despre babele mele, bunica mea și prietenele ei de-o viață, care mai trăiesc doar în amintirile mele, o distribui pe Mătușa mea Tamara în toate rolurile, precum Leopoldina Bălănuță a trișat până la perfecțiune în Careul de Ași (Carre de dame). Iluziile mele …

Imagine (7)(Bunica mea, în dreapta)

(Tamara – http://www.blogulmaresaluluicrai.blogspot.com)