Povestea lui Daniel – cel mai blând dintre pământeni. O poveste scrisă pe suflet, de Daniel Horbovi

Ca Morticia și Unchiul Fester din filmul Familia Addams, un film cu morți vii

 

O familie e un brad, mândru, semețindu-se spre soare oricât de mic de statură. Dumnezeu le-a dat brazilor viață aproape veșnică, arar câte unul îngenunchează și chiar și atunci cei din jur își strâng rădăcinile, să ia în grijă urma de sămânță. Când i se smulge o creangă, trunchiul poartă rana deschisă pe spate, trimițând rădăcinilor glasul urletelor de durere. Lacrima de rășină nu se dă plecată, ci ține aproape de rană, vindecând-o, făcând loc entuziasmului din lăstari.

Fratele meu, Daniel, a plecat doar cu cei cincizeci de ani strînși în valiză, lăsând în urmă un zâmbet, protejând cu ultimele puteri viața soției sale. Era la volan când inima i-a anunțat ultima bătaie, dar a căutat putere să tragă mașina pe dreapta. Așa era el. De-atunci inimile noastre i-au apucat de tiv ecoul, bătând în mereu o a doua, niciodată ultima, a inimii lui bătaie. A plecat la colindat în cea de-a șaisprezecea zi a lui decembrie, pe seară, pe frig. A doua zi Proorocul Daniel a coborât din ceruri, ca să-i deschidă drumul, cu Lumină, până în mâinile Domnului.

Pe când el încă mai împărțea, râzând, poveștile zilei cu dragostea ce i-a stat alături timp de treizeci de ani, la mii de kilometri distanță, fiul meu și nepotul lui se lupta cu o afurisită de gripă; temperatura urca accelerat și niciun medicament nu părea să-i vină de hac vrăjitoarei. O umbră neagră mi se lăsa greoaie deasupra capului, croncănind.

-Ard, mama, ard ca un vulcan.

-Roagă-te îngerilor și nu te teme.

Am luat eu teama de coarne și mi-am aruncat-o pe umeri.

Vestea a căzut peste noi ca o cruce.

-Sunt supărat pe Dumnezeu, a suspinat plângând copilul meu, l-am rugat să ne țină pe toți sănătoși, să ne bucurăm de Crăciun și de Anul Nou.

-Nu vorbi prostii, copile.

Restul cuvintelor au refuzat să mai dea seama. A murit ca să ne salveze pe noi.

*

Aveam cinci ani, el trei, bunicii noștri plecau la București, în căutare de niște doctori.

-Vreau o tărăboanță!

-De unde tărăboanță (roabă pentru transportat materialele de construcție), Daniele, în capitală domnii umblă cu mașini pe patru roți.

-Nu vreau mașină, vreau o tărăboanță!

Au bătut săracii Bucureștiul la pas și s-au întors acasă cu o tărăboanță și cu un cărucior de plimbat păpuși, din lemn, frumos colorate și lăcuite. După o săptămână le-am dat gata, ne întreceam în curse de viteză prin curtea casei, decapitând, în accidente grave, tribul de păpuși. Le-a găsit mama trupurile îngropate sub cerdac, când ne-am luat rămas bun de la casa din Ițcani, ca să ne mutăm la bloc, la oraș.

Prin clasa a cincea s-a apucat de judo, acasă îmi explica mișcările în amănunt. Între Crăciun și Anul Nou mama a trebuit să se întoarcă la serviciu, tata lucra zi scurtă, așa că am rămas pe mâna lui. L-am ajutat să pregătească masa în camera noastră. Titulatura rămăsese de ‘camera noastră’ deși eu mă mutasem pe canapeaua din sufragerie. Locuiam într-un bloc comunist, nu la ferma lui Bobby din Dallas, cu camere pentru fiecare persoană. Prinși într-o încleștare de ambițioși judoka, nu am observat când tata a așezat pe masă o farfurie plină cu sarmale; piciorul i-a dat un bobârnac și toate sarmalele au aterizat pe cuvertura de pe pat. Au stat cuminți, în cuib, fără poftă de dezastru. Când am auzit pașii tatei, am tras peste ele colțul cuverturii, să nu le facem de plâns. Simțul umorului a fost dintotdeauna mezinul familiei. Tata a râs cu lacrimi pentru că dacă ne-ar fi invitat să ne așezăm la masă unul dintre noi ar fi trebuit să clocească cuibul de sarmale. Imediat și-a adus însă aminte că orice urmă de grăsime ne-ar fi dat de gol mamei (vai și amar!), noroc că sarmalele, fricoase după cum am zis, nu au scuipat pe gură tot orezul, ci numai un pic de grăsime. Tata a spălat cuvertura, noi am curățat primprejur. Habar nu am ce poveste a ajuns la urechile mamei.

Anii au trecut și Daniel a început serviciul, mai întâi ca mecanic pentru ca apoi să urce la volanul troleibuzelor. Din primul salariu s-a făcut praf, cot la cot cu toți angajații. Ca să nu-i dea frisoane mamei a venit la noi, între timp părinții noștri divorțaseră, eu locuiam cu tata și cu noua lui familie. Eram studentă dar mă întorsesem acasă pe perioada vacanței. Când i-am deschis ușa nu a putut bâlbâi decât un zâmbet și o ‘Luluța!’, și mi-a căzut în brațe. A fost ultimul dintr-o linie de bărbați iubitori de viață și de dreptate, deci cu inima șubredă, care m-a mai alintat Luluța. L-am târâit până la pat, cu spaima-n suflet. I-am stat la căpătâi pentru că mi se părea că nu mai avea putere să și respire. Când a ajuns și tata acasă, i-a aruncat o privire, a râs, și s-a dus la culcare, era și el un pic obosit. Eu urlam disperată că moare, tata râdea, Daniel bolborosea fericit, lumea înnebunise.

-E o treabă de bărbați, mi-a spus tata, vorbești prostii.

La buza nopții, frate-miu s-a trezit cu o durere cumplită sub tarele craniului, a dat peste cap hapul pe care i-l pregătisem și a plecat spre casă. Râzând fericit.

Când s-a îndrăgostit nu a spus nimănui, era rușinos și înțelept, știa a ține secretele cu dinții. Tot la o vreme de iarnă, încercând țuica făcută la cazan a tatei, a îndrăznit să arunce o vorbă, dar apoi a așteptat o vreme să vadă cam ce mi-a mai rămas de zis. O cheamă Filoteia, el o alinta Felo, dar noi am botezat-o încă de la început Dana și așa i-a rămas numele, nu pentru că numele de botez nu i s-ar fi potrivit, ci pentru că așa le era dat: Dan și Dana, un întreg până capătul lumii. Mai apoi s-a ițit între ei încă un pui de om, un Sorinel, la a cărui naștere Danului nostru i s-a aprins, în ochi, încă o stea.

Nu știu ce nu a dus Dumnezeu până la capăt cu bărbații ăștia, de nu pot spune nimănui că iubesc! La fel și ai mei, stăteau ore în șir unii în compania altora fără a scoate un cuvânt, trăgând de păr o tăcere.

-Taică-tu nu mă înțelege, îmi spunea bunicul.

-Taică-tu e domn de la oraș, nu pleacă el urechea la vorba mea de la țară, îmi spunea celălalt bunic.

-A fost Dan azi pe la noi, ne-am uitat împreună la meci, nu a scos o vorbă, se plângea tata.

-Tata te iubește doar pe tine, cu mine nu vorbește deloc, mă repezea Daniel.

Iar eu, ca un telefon fără fir, purtam vorbele după mine, colindând, bătând pe la uși deja închise.

Azi mi-au rămas doar vorbele și simt de parcă viața mi-ar fi smuls o mână, direct din umăr.

L-am întrebat pe Dumnezeul lui Daniil, Dumnezeul cel Viu (Povestea Proorocului Daniel, Scrisoarea Împăratului Darie) ce e singurătatea, și m-a mințit.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

One thought on “Povestea lui Daniel – cel mai blând dintre pământeni. O poveste scrisă pe suflet, de Daniel Horbovi

Leave a Reply to Claudiu Miniosu Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s