Bibliotecă cu capul în nori. Povești din grădină, de Liliana Widocks

Pinterest roze(Image from Pinterest)

 

-Domnule Nuc, nu vă supărați, dumneavoastră cum vă descurcați ci cititul în stele?

-Trandafirașule, vorbește te rog mai tare, am îmbătrânit și dacă încerc să mă aplec mă rup de șale.

-Vântul e de vină! Așa mi-a spus mama. Fură vorbe!

-Așa e, draga moșului, dar pune ea Vara biciușca pe el!

-Domnule Nuc, petuniile cred că norii se răsfiră în pagini pentru cei care au învățat semnele.

-Atunci hai să le învățăm! Închide ochii și spune-mi o poveste.

-Eu nu sunt copac, domnule, florile nu trebuie decât să fie frumoase, nu există școli pentru noi.

-Poate că cei care nu pot descifra semnele te văd ca pe un trandafiraș oarecare, dar ține minte, tu ești suflet de copac.

-Și asta îmi dă dreptul să citesc în stele? Și în stropul de ploaie?

-Urcă-te în spinarea mea și hai să vedem ce spun stelele! Oare care le sunt cele mai vechi dintre povești?

-Pe dumneavoastră toată lumea vă respectă, nu cred eu să bage ele în seamă un biet trandafiraș. Anul acesta abia am împlinit șapte boboci și douăzeci și patru de țepi. Nu vă temeți că v-aș putea zgâria, domnule, reginele nopții nu prea mă înghit?

-Pentru că tu ești suflet de copac, nu floare, Trandafirașule, hai, vino să ne dăm bună seara cu doamna Lună!

-Bună seara, doamnă Lună. E adevărat că ați ademenit un bunic, profesor de geologie, să vă retușeze un pic datele autobiografice, mai ales în punctele solare?

-Trandafiraș obraznic, cum îndrăznești?!

-Hahaha, Trandafirașule, ți s-au deschis toți bobocii…

 

Pe când umblam creanga prin mahalaua Ițcanilor …

 

(Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Ițcani, http://www.commons.wikimedia.org)

 

Încă de la primul urlet de salut am fost un luptător pentru libertate. Spitalul nu era de mine. Am ținut crampele pentru mine, dar nu m-am ieftinit la pelinci, configurând că așa aveam să ajung mai repede acasă. Acasă e locul unde te simți stăpân, chiar dacă nu ești pisică. Zâmbetul rezolvă orice neînțelegere, când nu ai meșterit încă potrivirea cuvintelor. Tata și babele bunică-mii au preluat educația de acolo de unde nu știam ce să fac cu ea. Ca adult îți era interzis să înjuri conducerea, orice fel de conducere, ca lăstăriș puteai să vorbești și cu vântul, cine să te ia în serios când nu aveai nici măcar drept de semnătură? Eram remunerată cu ciocolată, pentru a ocoli vigilența fiscului de stat și de partid, lupta mea vocal-partizană răcorind multe suflete chinuite. Vorba tatei: „De-aia mi-am făcut clește, ca să mă amenințe cu castana!”, una abia scoasă din foc, firește. Fiind un idealist în pregătire, instruit în culturală ilegalitate, mi s-a prezis un viitor execrabil, întrevăzut dintr-un prezent de haz, de haz de necaz.

Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, iar distinsul vizionar îmi cam dădea aripi. De pe la vreo 3 ani am început să fug de acasă. Între timp barza îmi făcuse rost de un frățior, îl botezasem Danteluță, Daniel nu se asorta cu nimic din ceea ce purtam. Socialismul decretase deja, în plin avânt, săptămâna de lucru de 7 zile, așa că părinții mei, deși mulțumiți de eforturile berzei, nu prea știau ce să facă cu cadourile. Au angajat dădace. În mahala li se spunea servitoare, pentru că acolo orânduirile trăiau fericite în concubinaj, altfel despre ce să fi vorbit la slujbele duminicale? Cele de pe la biserici, trei, Doamne, și toate trei, declarate ateiste, ca să justifice amiabila popularitate. Cu bunică-mea făceam naveta de la ortodocși moderni la cei de rit vechi, oprind, pentru o gustărică, și la catolici. Toate dădacele au fugit în lume cu câte un iubit, de obicei soldat în termen, umplându-și valiza cu jumătate din colecția de sezon vestimentar a mamei precum și cu alte amintiri, minuscule dar ușor vandabile. Ne lăsau singuri în casă, cu o pungă de bomboane și ușa deschisă, în caz că soba cu lemne sau aragazul ar fi avut gânduri de sinucidere. Singurele lansatoare de rachete erau berile de casă ale maică-mii, care făceau legea în beci. Vedeam ușa lăsată deschisă ca pe un semn, mă asiguram că bomboanele sunt din cele agreate de Danteluță, dacă nu, îi făceam rost de un colț de pâine sau de o afinată, dacă era uitată la îndemână, pe rafturile de jos ale dulapului de bucătărie, și plecam să-mi caut norocul. La noi în familie alcoolul a fost parte din educație, nu beam, studiam diferența.

(Biserica catolică Sfânta Elisabeta din Ițcani, http://www.wikipedia.ro)

Dacă mă întâlneam cu vreo prietenă de-a bunică-mii improvizam că m-aș fi repezit într-o scurtă vizită, dar ea, vicleana, interpreta și fugea la maică-mea la serviciu, să prevină dezastrul. Din punctul de vedere al familiei era o binecuvântare, Danteluță era pus la adăpost, ce mai rămânea din averea familiei se fereca, pe mine mă găseau sau nu. Călătoream la pas, în grup sau în deplină solitudine. Uneori filosofam pe peronul Gării Sucevei de Nord, care era peste parc de casă, dublând umbra călătorilor, pentru a nu da ochi, involuntar, cu șeful de post. Alteori destinația și soarta lui Danteluță rămâneau necunoscute până la venirea în control a bunică-mii. Grădina casei dădea direct în lunca Sucevei, pe unde găseam și alți amatori de incursiuni în trecutul sporturilor extreme, trecând râul cu bacul sau pur și simplu luând temperatura apei pentru un diagnostic de circumstanță. De cele mai multe ori găseam imediat tovarăși de drum și ne furișam pe lângă boscheții ce țineau piept gardurilor căilor ferate. La vechea barieră traversam calea ferată, atenți să nu ne prindem picioarele la schimbarea macazului, supraviețuirea se învăța din durerea altora. Cu toții văzuserăm deja morți din accidente cumplite. De partea cealaltă, un moșneag cu dinte de argint vindea floricele făcute pe loc, pe jar. Era darnic și știa milioane de povești. Margaretele de porumb ne dogoreau în palme, sfârâind de plăcere, și le înghițeam îngroziți de umblătura pe care o simțeam în mațe. Eram aproape de prăvălii și de piața de zarzavaturi, toți ne cunoșteau foamea. Când rătăceam în sălbăticie mâncam flori de urzică domesticită, niște guguloaie mici pe frunze de patlagină, pe care le numeam pâinici, iar în sezon ne invitam la masă pe crăcile salcâmilor, înfulecând albitura, nestingheriți. Toată copilăria mea am păscut și deși e recomandarea preferată a multor nutriționiști de astăzi în toată viața mea adultă am avut probleme cu stomacul. Poate ar fi fost mai înțelept să mă rezum la gustărelele de acasă, tradiționalele tartine cu salam.

Primul ne ieșea în cale domnul Șlemco, măcelarul. El a fost primul supererou din viața noastră, înainte de Spiderman și de Batman, înainte de Asterix și Obelix. Mânuia toporișca într-un fel de ritual sufi, zdrobind oase neascultătoare, alimentându-ne transa naivității juvenile. Dacă avea mușterii mă striga prin ușa deschisă, atunci când uitam să mă camuflez printre trecători. Îmi cumpăra spontaneitatea cu câte 1 leu de bomboane și mă fugărea acasă, promițând să nu-i spună nimic bunică-mii, dar nu se ținea niciodată de cuvânt. Mă dădea de gol tatei, cu care era bun prieten. Oricum era infinit mai bine decât dragonului de bunică-mea! Mai târziu, pe când sufeream cu toții de boala galantarelor goale, mă plătea să-i spun bunică-mii că aștepta marfă, veghindu-mi drumul până treceam iar de calea ferată. Câteodată întârziam prin piață, cerșind legume, deși ale noastre, de acasă, din grădina mamei, plângeau să fie băgate în seamă. Țăranii erau darnici, știind că atunci când mă întorceam cu bunică-mea îi recomandam din toată inima. Luam apoi la rând alimentara lui Maier, trecând prin spatele tutungeriei, pentru că acolo lucra mama. Maier ne amenința pe toți cu diabetul, dar împărțea cu drag, în zile fericite, bomboane și ciocolată. De la brutărie primeam un corn, pe care îl împărțeam până la ultima firimitură. La cinema lucra un zbir, nu ne puteam furișa în sală. Uneori dădeam nas în nas cu doctorul Schaechter, care avea în grijă partea plină de învățăminte a mahalalei și care ne mâna, ca pe niște oi, înapoi acasă. Alteori ne amenința cu injecții doctorul Bresnitz, tămăduitorul vânătăilor noastre, ale luptătorilor pentru libertate. Cam toată lumea ne dădea bani de bomboane sau de înghețată, smulgându-ne promisiunea că le vom digera acasă. Ași! Din chioșcul de înghețată ne priveau de sus ai lui Perhinschi, acceptând uneori să dea și pe datorie, deși pe bunică-mea o mâncau palmele de bucurie. Popa Vedeanu nu ne credea pe cuvânt și de multe ori ne ducea până la ușă, dar mama era tot la serviciu, dădaca în brațele soldatului pe o bancă din parc, frate-miu în căruț, așa că mai făceam un popas la alimentara-prăvălie a Ericăi, înainte de a-și muta domiciliul în coasta bisericii, și la magazinul de pâine al Linei. Socializam mult pe vremea aceea.

În zilele în care libertatea ne ardea pe la călcâie îi ajungeam mahalalei până la prăsele, la Fabrica de in, fâcând, pe drum, toți câinii gospodarilor să ne latre, pe drumul cimitirului sau de cealaltă parte a paradisului, pe drumul Mitocului. Pentru că nu dețineau telefoane mobile, cunoscuții erau obligați să ne țină minte secretele pentru a le putea vinde, pe oftaturi, părinților sau bunicilor. Într-o duminică tata m-a legat cu o funie de cerdacul casei. Libertatea mea, luată pe apucate, îi strica planurile. Din acel moment am devenit o ilegalistă cu antecedente penale. Nu m-am lecuit, zările mele erau rude de sânge ale Fetelor Morgane.

Când ieșeam la cumpărături cu bunică-mea era altă mâncare de pește. Rochița trebuia păstrată parfumată, pantofiorii strălucitori, mâinile curate. Opream la biserică, să aprindem o lumânare pentru străbunici și ca să ne interesăm un pic de viața pălimarului și de cea a popii. Dacă mergeam la tuns eram grăbite, tata voia să mă vadă cu părul lung, bunică-mea mă tundea castron, de frica păduchilor. Dacă era sâmbătă, opream, la o cafeluță, la doamna Roznoveanu, lângă fosta grădiniță. Schimbam ceva vorbe și cu domnul Bartfeld, fotograful, care ne făcea pe toți să arătăm ca la Hollywood, în portrete. Rodica, coafeza, era veselă și gureșă și dacă avea timp îmi punea și două-trei bigudiuri. Cât o coafa pe bunică-mea luam interviuri mușteriilor de la frizerie. Valerica, manichiurista, era vecină cu noi, la blocuri. Când am mai crescut un pic ne-am oferit, eu și prietena mea Gabi, să fim baby-sitter-e pentru băiețelul ei, Cristinel, cât trăgea ea o fugă pentru a ajuta o clientă soacră-mare. Ne-a găsit pe toți trei pe masă, urlând ca maimuțele, sărind pe canapeaua deja înfricoșată. Nimeni nu a mai solicitat astfel de servicii în mahala vreodată. Sindicatul copiilor era un partener de temut.

Cât timp s-a construit pasarela peste calea ferată am fost fascinați de toate pregătirile și materialele de construcții. Când au dat-o de gata, babele ne obligau să le însoțim pe noua rută de plimbări de siestă – intolerabilă tortură, plictisitoare și repetitivă! Nu ne puteam urca pe grilaj, nu ne puteam atârna de gardul scărilor, nu tu alergătură, nu tu julituri de genunchi și dueluri cu țevi de fier forjat … Ca pieton nu am folosit-o niciodată pentru trecerea căii ferate. Rutina ne definește mai mult decât ne-am putea imagina.

 

Toți privim în urmă, galeș, la locurile copilăriilor noastre, căutând în suflet propriul sentiment de rai. Ițcani-ul din toate visurile mele era un Turn Babel pestriț: nemți, unguri, evrei, țigani, români, lipoveni și poftă de viață, mascând un iad de care noi, copiii, eram feriți, deși ne pândea, cu ochi vicleni, de după toate colțurile. Înțelegerea a venit odată cu învățătura și nu știu cum aș putea supraviețui dacă m-ar părăsi.

(Gara Ițcani, http://www.en.wikipedia.org)

Povestea lui Daniel – cel mai blând dintre pământeni. O poveste scrisă pe suflet, de Daniel Horbovi

Ca Morticia și Unchiul Fester din filmul Familia Addams, un film cu morți vii

 

O familie e un brad, mândru, semețindu-se spre soare oricât de mic de statură. Dumnezeu le-a dat brazilor viață aproape veșnică, arar câte unul îngenunchează și chiar și atunci cei din jur își strâng rădăcinile, să ia în grijă urma de sămânță. Când i se smulge o creangă, trunchiul poartă rana deschisă pe spate, trimițând rădăcinilor glasul urletelor de durere. Lacrima de rășină nu se dă plecată, ci ține aproape de rană, vindecând-o, făcând loc entuziasmului din lăstari.

Fratele meu, Daniel, a plecat doar cu cei cincizeci de ani strînși în valiză, lăsând în urmă un zâmbet, protejând cu ultimele puteri viața soției sale. Era la volan când inima i-a anunțat ultima bătaie, dar a căutat putere să tragă mașina pe dreapta. Așa era el. De-atunci inimile noastre i-au apucat de tiv ecoul, bătând în mereu o a doua, niciodată ultima, a inimii lui bătaie. A plecat la colindat în cea de-a șaisprezecea zi a lui decembrie, pe seară, pe frig. A doua zi Proorocul Daniel a coborât din ceruri, ca să-i deschidă drumul, cu Lumină, până în mâinile Domnului.

Pe când el încă mai împărțea, râzând, poveștile zilei cu dragostea ce i-a stat alături timp de treizeci de ani, la mii de kilometri distanță, fiul meu și nepotul lui se lupta cu o afurisită de gripă; temperatura urca accelerat și niciun medicament nu părea să-i vină de hac vrăjitoarei. O umbră neagră mi se lăsa greoaie deasupra capului, croncănind.

-Ard, mama, ard ca un vulcan.

-Roagă-te îngerilor și nu te teme.

Am luat eu teama de coarne și mi-am aruncat-o pe umeri.

Vestea a căzut peste noi ca o cruce.

-Sunt supărat pe Dumnezeu, a suspinat plângând copilul meu, l-am rugat să ne țină pe toți sănătoși, să ne bucurăm de Crăciun și de Anul Nou.

-Nu vorbi prostii, copile.

Restul cuvintelor au refuzat să mai dea seama. A murit ca să ne salveze pe noi.

*

Aveam cinci ani, el trei, bunicii noștri plecau la București, în căutare de niște doctori.

-Vreau o tărăboanță!

-De unde tărăboanță (roabă pentru transportat materialele de construcție), Daniele, în capitală domnii umblă cu mașini pe patru roți.

-Nu vreau mașină, vreau o tărăboanță!

Au bătut săracii Bucureștiul la pas și s-au întors acasă cu o tărăboanță și cu un cărucior de plimbat păpuși, din lemn, frumos colorate și lăcuite. După o săptămână le-am dat gata, ne întreceam în curse de viteză prin curtea casei, decapitând, în accidente grave, tribul de păpuși. Le-a găsit mama trupurile îngropate sub cerdac, când ne-am luat rămas bun de la casa din Ițcani, ca să ne mutăm la bloc, la oraș.

Prin clasa a cincea s-a apucat de judo, acasă îmi explica mișcările în amănunt. Între Crăciun și Anul Nou mama a trebuit să se întoarcă la serviciu, tata lucra zi scurtă, așa că am rămas pe mâna lui. L-am ajutat să pregătească masa în camera noastră. Titulatura rămăsese de ‘camera noastră’ deși eu mă mutasem pe canapeaua din sufragerie. Locuiam într-un bloc comunist, nu la ferma lui Bobby din Dallas, cu camere pentru fiecare persoană. Prinși într-o încleștare de ambițioși judoka, nu am observat când tata a așezat pe masă o farfurie plină cu sarmale; piciorul i-a dat un bobârnac și toate sarmalele au aterizat pe cuvertura de pe pat. Au stat cuminți, în cuib, fără poftă de dezastru. Când am auzit pașii tatei, am tras peste ele colțul cuverturii, să nu le facem de plâns. Simțul umorului a fost dintotdeauna mezinul familiei. Tata a râs cu lacrimi pentru că dacă ne-ar fi invitat să ne așezăm la masă unul dintre noi ar fi trebuit să clocească cuibul de sarmale. Imediat și-a adus însă aminte că orice urmă de grăsime ne-ar fi dat de gol mamei (vai și amar!), noroc că sarmalele, fricoase după cum am zis, nu au scuipat pe gură tot orezul, ci numai un pic de grăsime. Tata a spălat cuvertura, noi am curățat primprejur. Habar nu am ce poveste a ajuns la urechile mamei.

Anii au trecut și Daniel a început serviciul, mai întâi ca mecanic pentru ca apoi să urce la volanul troleibuzelor. Din primul salariu s-a făcut praf, cot la cot cu toți angajații. Ca să nu-i dea frisoane mamei a venit la noi, între timp părinții noștri divorțaseră, eu locuiam cu tata și cu noua lui familie. Eram studentă dar mă întorsesem acasă pe perioada vacanței. Când i-am deschis ușa nu a putut bâlbâi decât un zâmbet și o ‘Luluța!’, și mi-a căzut în brațe. A fost ultimul dintr-o linie de bărbați iubitori de viață și de dreptate, deci cu inima șubredă, care m-a mai alintat Luluța. L-am târâit până la pat, cu spaima-n suflet. I-am stat la căpătâi pentru că mi se părea că nu mai avea putere să și respire. Când a ajuns și tata acasă, i-a aruncat o privire, a râs, și s-a dus la culcare, era și el un pic obosit. Eu urlam disperată că moare, tata râdea, Daniel bolborosea fericit, lumea înnebunise.

-E o treabă de bărbați, mi-a spus tata, vorbești prostii.

La buza nopții, frate-miu s-a trezit cu o durere cumplită sub tarele craniului, a dat peste cap hapul pe care i-l pregătisem și a plecat spre casă. Râzând fericit.

Când s-a îndrăgostit nu a spus nimănui, era rușinos și înțelept, știa a ține secretele cu dinții. Tot la o vreme de iarnă, încercând țuica făcută la cazan a tatei, a îndrăznit să arunce o vorbă, dar apoi a așteptat o vreme să vadă cam ce mi-a mai rămas de zis. O cheamă Filoteia, el o alinta Felo, dar noi am botezat-o încă de la început Dana și așa i-a rămas numele, nu pentru că numele de botez nu i s-ar fi potrivit, ci pentru că așa le era dat: Dan și Dana, un întreg până capătul lumii. Mai apoi s-a ițit între ei încă un pui de om, un Sorinel, la a cărui naștere Danului nostru i s-a aprins, în ochi, încă o stea.

Nu știu ce nu a dus Dumnezeu până la capăt cu bărbații ăștia, de nu pot spune nimănui că iubesc! La fel și ai mei, stăteau ore în șir unii în compania altora fără a scoate un cuvânt, trăgând de păr o tăcere.

-Taică-tu nu mă înțelege, îmi spunea bunicul.

-Taică-tu e domn de la oraș, nu pleacă el urechea la vorba mea de la țară, îmi spunea celălalt bunic.

-A fost Dan azi pe la noi, ne-am uitat împreună la meci, nu a scos o vorbă, se plângea tata.

-Tata te iubește doar pe tine, cu mine nu vorbește deloc, mă repezea Daniel.

Iar eu, ca un telefon fără fir, purtam vorbele după mine, colindând, bătând pe la uși deja închise.

Azi mi-au rămas doar vorbele și simt de parcă viața mi-ar fi smuls o mână, direct din umăr.

L-am întrebat pe Dumnezeul lui Daniil, Dumnezeul cel Viu (Povestea Proorocului Daniel, Scrisoarea Împăratului Darie) ce e singurătatea, și m-a mințit.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

O poveste de dus la piață, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.bucurestiulmeudrag.ro)

 

Mi-am promis să nu mai opresc la băcănie. Haosul din alimentație prevestește tot felul de orori, frica mea personală are gust de ambrozie și se închină lui Buddha, diabeticul. Conspiră cu adorația de confort, o lene cu voce mieroasă și nerușinare sofisticată. Caut compania piețelor, cele cândva date în grija țăranului, cu grămăjoare frumos rânduite pe tarabe: usturoi suplu, cu pielea obrajilor învinețită de blesteme vampirești, mărar cu dinți rari, pătrunjel și morcovi lăudați pentru traista plină de vitamine, dragi rugăciunilor iepurești, dar și privirii, ardei rotofei, fii risipitori ai culorilor tomnatice, mere, pere, struguri în căutare de voturi de albine. Pe vremea copilăriei mele piețele se îmbrăcau cu ce găseau pe lângă casă, dădeau ’bună ziua’ frumos anotimpurilor, acum adună vești din toată lumea, unele bune, altele fără niciun gust pentru literatură.

Bunicul mă ținea strâns de mână, să nu apuc să șterpelesc fructe însiropate, din cele mici, și să le mănânc pe furiș, și pe nespălate, bunica l-ar fi găsit vinovat de toate crampele. Ea se tocmea minute în șir pentru fiecare legătură de zarzavat, apoi cădea în ispita poveștilor cu zacuște, reumatisme sau pomeni de post. Cel mai mult îmi plăcea să merg la piață cu tata. Opream să degustăm de la fiecare tarabă, lăudam, ca în litanii, roadele pământului și pe cele ridicate la ceruri, de copaci, date cu fața la soare. Întârziam pe acolo pe unde se aciuau anii loviți de dureri de genunchi, gârboviți de greutate pe șale.

O strigam Buna Maria, cu bucurie, și nici nu-i păsa că nu-i știam numele. Nici ea nu și-l mai aducea aminte. O chema de fapt Trandafira , aveam să aflu în ziua în care și-a trimis la piață o nepoată, Elena, ea luând în piept drumul fără întoarcere, să tacă un pic și cu Dumnezeu. Vorbea puțin, dar râdea din toată inima. De fiecare dată îmi dădea câte 1 leu, tata îi lăsa 5, să aibă de zahăr și ulei. Avea cam de toate, prin cotețe și în grădină. Găini, ținea porc și vacă, și un câine șchiop. Cartofi și rânduri soldățești de porumb, în spatele casei. Legume și zarzavaturi de jur împrejur. Flori și poame pe unde se nimerise. Într-o toamnă i-am bătut cu tata la poartă, pentru un sac de cartofi. Ne-a împins de la spate până în cerdac, se pregătise cu chesele cu câte trei feluri de dulceață și căni de lut cu apă de la fântână. Tata s-a înțeles și pentru un ol cu lapte acru, o lădiță cu pere, mere și prune, și o mână de nuci. A mai pus de la ea un butoiaș cu varză murată. De-atunci am prins să o căutăm mai des. Plecam cu mașina încărcată. La piață ne aștepta cu desaga plină, mai ales sâmbăta, să avem și de-o plăcintă.

Am plâns rău când a plecat. Elena a scos din desagă trei borcane cu dulceață, nevoită să-mi spună că mi le lăsase mie, ca să mă ogoiască.

Azi biscuiții și ciocolata și-au făcut drum pe amintirile celor care mai scot la vânzare doar buruienile de prin cimitire. La fel chiloții și sutienele pentru vizitele la doctor ale săracilor, capoatele înflorate și ciorapii cu sclipici. Piețele au devenit niște comodități universale, calitatea s-a lăsat călcată pe bătături. Doar copiii cerului și ai pământului și-au mai păstrat demnitatea: zarzavaturile se încăpățânează să miroasă mai frumos și mai curat decât cele din supermarketuri, legumele strâng între dinți gustul copilăriei, fructele viermii și zeamă dulce.

Mă plimb printre tarabe și se tocmesc pentru mine umbrele bunicilor mei, tata îmi dă peste mână dacă nu le las peșcheșul, de stat de vorbă îmi fac timp de la mine. Râd cu cei lăsați în urmă fără o vârstă certă, cumpăr miere de albine, deși mai am zece borcane acasă. Elena a îmbătrânit și ea, vine însoțită de o roșcovană cu nasul acoperit de pistrui, care i se agață de fuste și o strigă Buna Lena. Nici nu mai știu ce gust are laptele acru, medicul mi-a prescris iaurt degresat și fructe de la congelator în loc de dulceață.

Povești de plâns pe îngeri

(Image from http://www.zazzle.com)

 

Diavolul și-a pus în cap să-i tragă lui Dumnezeu Lumea de sub picioare. Nici nu se punea problema să-l păcălească cu vreun contract de franciză, Bătrânul inventase și Gândul și Cuvântul. Nu-i rămânea decât să-l bată cu propriile arme, într-o luptă pe care numai anacronicii o mai pot considera dreaptă. A început să-și adune, sub semnătură, propria armată. La început a fost mai greu cu delegațiile pe Pământ, după ce au văzut ce-i făcuseră oamenii Fiului lui Dumnezeu supușii preferau să trimită misive de pe Marte. În ședințele de implementări strategice își provocau șeful la puterea exemplului.

I se deșteptaseră proprii discipolii, fără să se facă Lumină, cine nu ar fi fost mândru cu așa ceva?! Iar Diavolul e mândru și caută satisfacție din orice, complicațiile depresive sunt lăsate la ușa bisericii. Călătorea destul de des pe Pământ, cum altfel ar fi reușit să mențină vie Gheena zâmbetelor forțate? A avut un pic de emoție cerebrală, să nu care cumva să dea greș taman când încornorații propriei curți ar fi încercat să imortalizeze momentul. Moartea își făcuse și ea rost, Dumnezeu știa de pe unde, de un telefon mobil. Poate că Dumnezeu ațipise sau își luase concediu medical, sau poate fusese El Însuși curios să vadă ce le mai putea pielea, dar scurtele incursiuni se dovediseră a fi mari succese. Diavolul a fost primit cu flori, ovații și închinăciune cu fală. Supușii Tartorului au dat iama prin Lume, fiind la rândul lor omeniți cu mese îmbelșugate, serbări, puneri de suflet la mezat. Dumnezeu lăsase Lumea în grija Omului, dar Omul nu vedea Lumea decât prin spectrul propriei trebuințe. Și-a chemat Îngerii la vorbă de taină, Sfinții suferiseră destul. Spre deosebire de frații lor căzuți în dizgrație, Îngerii au fost și mai sunt ridiculizați, bătuți, alungați, torturați, răutatea s-a perfecționat odată cu întregul. Victoriile sunt însă relative, Einstein a reușit să decodifice o parte din Adevăr. Când un Înger e căzut la pământ, un Diavol se ridică până la grija ținută pe palme de Dumnezeu și mușcă din dreptul celorlalți la Fericire. Ca să se restabilească echilibrul, căci fără echilibru ne-am îndrepta spre autodistrugerea concertată, o nouă ediție a imploziei inițiale, de data aceasta în sens invers, pentru revalidarea Infinitului, de undeva trebuie să dispară un Bine, atunci când Răul prinde puteri. Bocitoarele angajate de ocazie dau vina pe bătaia lui Dumnezeu, cea de orologiu, căci El nu dă cu parul: ți se îmbolnăvește un copil, un părinte, un chin își face intrarea în viața ta, izbind ușa de perete. Iubirea se ascunde și va trebui să muți și Cerul și Pământul ca să o regăsești.

Nu lovi în oameni nevinovați, uneori de pe sub straie ieftine și fără să sufle o vorbă un suflet curat îi poartă de grijă familiei tale, veghind chiar și atunci când pe tine te-a furat somnul!

Dumnezeu nu are de ce să te pedepsească, o faci tu, până la perfecțiune.

Adevărata mătușă națională – Domnia-Sa Mătușa Tamara Buciuceanu-Botez. O poveste aproape de familie, de Liliana Widocks

tamara buciuceanu botez(Tamara Buciuceanu-Botez, click.ro)

-Mai spune-mi odată cum erai să fugi în lume cu tatăl Tamarei!

-Of, Doamne, ai grijă ce spui, Luluță, poate te aude cineva!

-Cine să mă audă? E miezul nopții și nu pot să dorm, dacă mai era cineva prin preajmă nu mă rugam de tine să stai cu mine la povești!

Mereu mă rugam de bunica mea să-mi povestească aventuri de tinerețe, vremurile acelea parcă mă chemau cu glasuri mieroase, de sirenă, să nu se piardă, să nu le pierd. Uitarea însă nu ține cont de rugăminți, ne trage pe toți de urechi.

Buciucenii veniseră de la Tighina, raionul basarabean și se refugiaseră pentru o vreme la Iași, apoi la Vaslui și Tecuci, stabilindu-se până la urmă la Suceava. Multe dureri și-au dat întâlnire în anii aceia tulburi în jurul urbei, dar fețele le erau acoperite cu discreție, pe atunci nu-ți expuneai sufletul precum acum pieile goale. Basarabeni, evrei, oprimați politic treceau unii pe lângă alții, respectându-și tăcerea. Nu se făcea paradă de suferință. Ioan Buciuceanu, tatăl, absolvent de Conservator dar și de Drept, a ocupat la un moment dat postul de director al Școlii Populare de Artă. Bia mea îl întâlnea adesea, pierdut în plimbări și gânduri și de fiecare dată o tachina, propunându-i să fugă amândoi în lume. Fiica dumnealui, Tamara, îi semăna oarecum, și nu numai fizic. Era mândru de copiii dumnealui, mai ales de fete.

În rugămințile mele copilărești îi reproșam că nu acceptase propunerea, aș fi putut urmări toate rolurile Tamarei din culise. Degeaba îmi spunea bunica că ar fi fost imoral ce gândeam, că toată familia m-ar fi disprețuit și mi-ar fi rupt probabil picioarele dacă m-ar fi prins dându-mă în spectacol în umbra scenei, dar eu mă visam pândind de după cortină succesul artistelor. Fiecare familie își ia de suflet câte un artist și-l face părtaș la toate evenimentele importante. Noi ne-am îndrăgostit de Tamara. În timp ce eu chinuiam băncile liceului, Chirița triumfa la Iași. Poate că bardul Alecsandri visase ca toate înfloriturile acelea moldovenești să își găsească într-o zi adevărata isprăvniceasă … Remarcabile și urmărite de succes au fost și interpretările, în travesti, a lui Matei Millo, și cea a Dragei noastre Olteanu-Matei, dar Tamara i-a furat răsuflarea pe vecie, în compania unui la fel de inspirat și extraordinar Dionisie Vitcu, în rolul lui Guliță, un spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija la Naționalul ieșean. Tamara e Chirița, Chirița nu-și va desprinde niciodată nemurirea de Tamara.

Poate că alte domnișoare se visau Lollobrigide sau Irine Petrescu, eu mă visam Tamara și o regăseam în trăsăturile bunicii mele, pândind să le moștenesc. Dansam împreună și îi reinterpretam în duet cupletele, până toată bucătăria se umplea de bucurie, mai dulce decât căldura sobei cu lemne. Odată am umplut bucătăria de fum. Nu sunt cine știe ce gospodină, deși ai mei s-au priceput, dar în sâmbăta aceea frământasem o oră la un aluat pentru niște cornuri cu gem. La televizor se anunțase o scenetă cu Buciuceanca. Când mi-am adus aminte de cornuri trecuseră deja pe la crematoriu, dar mirosul greu ieșise, cuminte, pe geamul deschis, fără să deranjeze. Îi așteptam momentele din programele de Revelion fără să mă plâng de oboseală, uneori fugeam de la dans doar ca s-o prind un pic încruntată. Sau râzând, de cele mai multe ori prea înțelept, dacă nu trist. Am iubit-o în ‘Cuibul de viespi’, cu ipocrizia rolului cu tot.

Maestrul Mălăele cred că i-a prins, într-o clipă de geniu, esența: „Robustă ca o locomotivă germană, puternică și violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă și pițigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă și țopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut demult resemnării, cântând în falset ca mine sau pe bune ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”. (Horațiu Mălăele – Metaforă – Tamara Buciuceanu Botez, în Curentul, 2013)

(Tamara Buciuceanu-Botez în viziunea caricaturistului, actorului și regizorului Horațiu Mălăele)

 

O iubesc pe mătușa noastră națională Tamara pentru bogăția sufletească, pentru curățenia cugetului și pentru tăria de a-și apăra principiile. Într-o lume teatrală care se dezbracă din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama că hainele pleacă și cu un strat gros de caracter, Tamara Buciuceanu a rămas o serioasă chiar și în ceea ce privește luarea în râs. Respectul pentru public și meserie au adus-o aproape de veșnicie.

Nu o să recurg la o înșiruire de roluri și scene prin care și pe care a cunoscut celebritatea și s-a îngropat în aplauze, nici la una de premii și distincții, această poveste este doar o urare sinceră de sănătate întru mulți ani!

90 de ani și tot dreaptă, ca un stejar secular!

De câte ori scriu despre babele mele, bunica mea și prietenele ei de-o viață, care mai trăiesc doar în amintirile mele, o distribui pe Mătușa mea Tamara în toate rolurile, precum Leopoldina Bălănuță a trișat până la perfecțiune în Careul de Ași (Carre de dame). Iluziile mele …

Imagine (7)(Bunica mea, în dreapta)

(Tamara – http://www.blogulmaresaluluicrai.blogspot.com)

Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!

Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.

O poveste cu cântec. Mihaela Popescu, bruneta de la drept, povestită de Liliana Widocks

(Mihaela Popescu)

Nici eu nu știu cum de îmi vine să scriu despre oameni pe care nu îi cunosc, dar mă încurajez. E un respiro pentru rude și prieteni care chiar și fără vină încearcă să se regăsească în păcate și întâmplări. Eu scriu după ureche, ca scripcarii. Caricaturiștii cum de reușesc să prindă o tușă definitorie, în aceleași condiții, dând caracterelor câte o gură de aer proaspăt? La fel și pictorii, un peisaj inspirat de o vedere din secolul trecut poate strânge la piept mai multă emoție decât o acuarelă plictisită de la fața locului. Ceva din trecerea pe lângă gândul meu a unui om îngână în mine un tremur care aleargă să se liniștească pe hârtie. Cuvintele au și drepturi, nu numai obligații. Despre persoanele publice credem ceea ce ne place să credem, în general bârfim.

Azi am să ridic un castel de nisip unei femei frumoase, casă de piatră știe a face doar iubirea, cea de inimă și fără de minte.

Era cea mai frumoasă fată de la Cenaclul Flacăra. Și foarte serioasă. Ca orice golan de carieră și concubin de fenomen Flower-Power (descătușarea din norme), tata îmi interzisese prezența la spectacole. Rămăsese pe bunică-mea, generăleasa sufletului meu, să răspundă lacrimilor smiorcăite și să mintă cu nonșalanță că-i eram de nevoie în nopți cu frică de moarte și totuși cu un pic de dor de ducă. Mă punea însă să jur că nu aveam să beau, să fumez sau să mă întorc acasă cu burta la gură (chiar și metaforic vorbind). La spectacolele Cenaclului era ca la filmările cu Liceenii, se putea striga catalogul. Ea era frumoasă și … altfel. Sunt artiști care se lălăie, mână în mână cu publicul, nu am înțeles niciodată reprizele de gargară fără ceai de mușețel. Să ai tu minunăție de muniție de cuvinte la îndemână și să le dai deoparte pentru la-la-la și o-o, o-o!

Pe Mihaela Popescu nimeni nu ar fi putut-o lălăi. Nu am fost și nici acum nu suntem în stare. Vocea plină, ca a Didei (Drăgan), se ridică cu tot cu pielea de pe creștetul capului și ne lasă în urmă ca pe niște cerșetori de pene de pasăre cântătoare. O voce puternică, deși fragilă în așteptările noastre. Parcă ne e teamă că o să se spargă în bucăți, acolo sus, dincolo de insolența altui do, precum un bibelou de porțelan, dar notele se întorc pe Pământ, cuminți, prinse în hățuri la timp, departe de galopul eliberării. Mihaela Popescu a caligrafiat în veșnicie, pe portativ, povestea celui mai trist dintre zurgălăi.

I-am auzit din nou vocea în înregistrările unor prieteni care au dat startul aniversării întâlnirii lor de după 45 de ani de la absolvirea liceului cu o lansare de carte, proză tristă, dar și din cea cu umor, traduceri și alte gânduri, sub oblăduirea Bibliotecii Bucovinei, I.G.Sbiera, din Suceava. Invitat special: Mihaela Popescu. Ne-a fermecat pe toți cu varianta fără parfum a doinei ruperii de Bucovina de Nord – Cântă cucul, bată-l vina … la fel de singur pe lume precum înstrăinații de neam și de țară. Țara îți e acolo unde inima știe a vorbi limba.

Au trecut ceva ani dar nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu poate să o lălăie pe Mihaela Popescu. Vocea curată nu admite decât ghilimele, poți să faci doar referire, sufletul ți se urcă la urechi și nu mai e nevoie de nicio partitură.

Și mai e și la fel de frumoasă, precum o vorniceasă din cea care i-ar fi dat peste nas chiar și Măriei-Sale, nu cu litera legii, pe care a îmbrățișat-o, ci cu pravila gloriei propriilor lui păcate.

Doamnelor și domnilor, dar mai ales domnișoare și domnișori: Mihaela Popescu!

Mulțumiri domnilor Ioan Marcean și Adrian Tabarcea, pentru înregistrări.

Mulțumiri Mihaelei Popescu, pentru cântec.