O barză, cine s-o crează? Poveste cu decreței, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.natura-salbatica.ro)

Dăduse peste ele, iar, primăvara. Bietele magnolii aveau să îndure, iar, bârfele teilor de la drum și râsul cucilor. De câte ori madam își făcea apariția le îmbrăca în alb , rozaliu pe la glezne, declarându-le miresele de sezon, deși, ca și pe podiumurile marilor case de modă, ajungeau să împletească miros de petale veștejite fără a apuca să vadă vreun picior de mire. Martie își începuse deja rondul, cu dreptul, aducând cu el primul val de turiști. Pe stâlpul de telegraf de care se fereau toate mâțele negre (fusese văruit după ce apucase dricul cu moș Gheorghe de-o roată, aproape răsturnându-l, iar popa-i dăduse cu crucea peste nasul de lemn, luat la purtare, și c-un smoc de busuioc, aghezmuit, îngăimând o rugăciune, pentru urechile babelor, apoi înjurând bogat, doar în gândul dumnealui) aterizase, cu cuib cu tot, o familie de berze. Niște mâțe vărgate, ieșite din casă noaptea, în mirosul greu de iasomie, pentru deparazitare sufletească, mieunară a lehamite, nici pe acoperiș nu mai aveau parte de intimitate. El, bărzoiul, poza ca pentru un concurs de culturism, punându-și în valoare ciocul și gamba, ea, rușinoasă, pradă asteniei, zăcea admirându-l slugarnic, pe tăcute.

Mahalaua era învățată cu ciorile, nimeni nu știa cum să explice interesul brusc al berzelor.

Prima pe care a lovit-o pocinogul a fost Olga, a lui nea Panaite. Olga terminase cu chiu cu vai liceul, fusese deja înscăunată drept ajutor de croitoreasă, la mamă-sa, și pentru aia nu avea nevoie decât de ac și de ață. Cu modelul venea onor clientela. La început se scuzase de-o gripă, dar coana preoteasă, care venise pentru o ajustare de mâneci la un caftan luat din comerț, o bănui mai mult de un deranj la intestine, și-i trimise, mai pe seară, printr-o babă care se tot învârtea pe lângă treburile bisericii, un șomoiog de frunze de mentă și o mână de chimion. Dar gripa, sau ce-o fi fost, se luă, tot pe nemâncate, și de câteva dintre tovarășele fetei: Lenuța, fata unui impiegat de mișcare și Garofița, fata zgripțuroaicei de la casa de bilete a cinematografului. La vremea când trandafirii și-au tras, mofturoși, peste ochi pălăriile de soare, mahalaua aflase deja că erau grele și-și arunca căutătura pe urmele flăcăilor numai buni de însurătoare. Borțoasele însă stăteau ca mutele, cu mâinile în poală, neînțelegând nimic din întâmplare. Într-un târziu, după valuri de lacrimi, și-au ridicat privirile acuzatoare către familia de berze, care trecuse de botez fără prea mult tam-tam de cumătrie. Berzele alea nu bătuseră ele așa cale lungă de florile mărului, sigur veniseră cu un gând! Ovreiul doctor de copii, domnul Ebenizer, își râdea în barbă de i se zvârcolea ceasul cu lanț în buzunarul de la vestă. Clienții erau clienți, nu conta cine făcea recomandarea.

Prostimea cu fete de măritat începu să arunce cu pietre, sperând să le scurteze înaripatelor sejurul. Se întâmplă exact pe invers, oameni fără minte aruncau cu pietre în vânt în timp ce copiii încercau să-i fugărească pe la treburile lor. Copiii iubeau berzele, le aduceau tovarăși de joacă, povestea cu Dumnezeu li se părea un pic forțată. Și ei fuseseră aduși de barză, după o vorbă bună pusă de Moș Crăciun. Până la urmă copiii au avut câștig de cauză, popa le-a ținut isonul, amenințând cu canoane grele. Nu că le-ar fi păsat mahalagiilor de păcatele datului cu piatra, dar se apropiau botezurile, mai stătea la pândă și câte o speranță de cununie și era greu de dus alaiul tocmai la biserica din deal, în caz că părintele își făcea iar drum pe la episcopie.

Copiii s-au născut unul după celălalt, în aceeași săptămână, toți băieți, dornici să se facă auziți. Semănau între ei ca picăturile de ploaie, semn că barza schimbase valuta la același ghișeu.

Pe la mijlocul lui februarie, Veronel, nepotul pălimarului, ajutat de alți flăcăi și de o scară, a închis definitiv reședința de vacanță de pe stâlpul infamiei și i-a înfipt în creștet o mână de cuțite, declarând deschis sezonul de război. Berzele au studiat pe îndelete declarația mânioasă și s-au cazat pe unul din coșurile de fum ale gării, iar madam Popescu, soacra șefului de gară, și-a făcut rost imediat de un calorifer electric, așa, de ambâț, ca să vază dumneaei care din mahala nu putea dormi de grija ciorii vopsite. Primăria, atenționată de nenumărate ori, de la centru, de scăderea coeficientului de natalitate, a îndepărtat de pe stâlpi cuțitele curajoșilor și a amenajat hoteluri-cuib de cinci stele, cu adaos de pene de gâscă și hrană caldă – o mână de viermișori. Ș-apoi în anul acela numai babele nu au rămas borțoase, în rest toată lumea a pus umărul la validarea noului sediu de grădiniță. Începuse scurta eră a decrețeilor, bărzoiul de la centru trecuse nașterile la obligativitate, în biografia cadrului de partid. Ăia mici însă, niște recunoscători, au dus vraja socialismului de râpă …

Povestea binecuvântatelor vacanțe în familie, de Liliana Widocks

IMG_3880

 

– Poftim, plouă! Nu mai bine mergeam în concediu la Govora, m-aș fi tratat și eu cu niște băi la rinichi?

– Nu ai nimic la rinichi, nu trebuie decât să renunți să mai citești reviste pentru pensionari!

Copiii s-ar fi plictisit la Govora …

– Nici marea nu pare să le placă prea mult …

– Glumești, sunt nebuni după ea!

Aveam 5 ani, frate-miu 3. Eu urlam când apa îmi ajungea la bărbie, frate-miu când îi scoteau capul din apă. Ne cumpăraseră colaci, labe și ochelari de scafandru, veste de salvare și sandale de cauciuc, scoicile îi învățau pe copiii înjurături, după care crăpau de rușine. La momentul plăcutei conversații urlam de bucurie, ne schimbasem culoarea și nu ne mai recunoșteam, acasă ne băteam toată ziua. Tata ne spusese că bronzați puteam fi acuzați de rasism și duși la închisoarea unde te obligau să mănânci verdeața din borș. M-a luat în brațe și m-am prefăcut imediat că i-am adormit pe umăr, când mama dispărea din preajmă redevenea Ali Baba și avea carnețelul plin cu adrese de peșteri pline cu comori. Mi-a deranjat un pic bretonul când a întins mâna să scoată niște bani din buzunarul de la spate.

– Uite, de ce nu te duci să-ți cumperi o rochie din aia vaporoasă, de artistă, pe seară poate ieșim la dans?

– Da rochiile pe care le-am adus de-acasă ce au, dragă?

– Nimic, nimic … adică au de toate, sunt cu adevărat splendide! Poți să treci pe la coafor, chiar dacă arăți adorabil cu sare în păr …

– … și nisip … stai tu cu copiii?

– Mă gândeam să iau eu fata, la sala de bowling … de ce nu iei tu băiatul, că i se face tot timpul foame și eu nu mă pricep să aleg tocănițele sănătoase? La bowling nu au decât băuturi alcoolice, nicio ispită!

– Și pizza! m-am trezit ca prin farmec din jocul de-a ațipeala.

– Vreau pizza!

Frate-miu înțelegea deja meniurile internaționale.

– Nu au niciun fel de pizza! Îți dai seama ce miros ar fi în sala de jocuri? Sudoare și pizza! Li s-ar retrage certificatul de funcționare …

– Ba au! Am văzut eu, anul trecut.

– Parcă dormeai … dacă vrei pizza nu ai decât s-o însoțești pe mama la cumpărături!

– Bine, o să beau o vodcă …

– Asta ai urmărit de la început, nu-i așa? Eu să iau copiii cu mine, iar tu să te distrezi ca un prinț, fără nicio grijă pe cap!

– Mă jur, iubito, nu am atât curaj încât să mă gândesc la așa ceva … Uite, iau eu fata, după cum ți-am promis …

– Ai grijă să n-o uiți pe după popice, după cum ai uitat-o astă primăvară la vecina de vizavi!

– Venisem obosit de la serviciu și am adormit, tot nu m-ai iertat?

– Tata m-a lăsat să mă joc cu pisicuța lui tanti Corina …

– Aha! Știam eu! De-acolo te-ai umplut de purici!

– Ce voiai să fac, iubito? Urla ca în gură de șarpe, doar nu era să mă cert cu tot blocul?! Plec, până nu începem să ne certăm iar de la copii! Ne vedem după amiază? Pe la 5?

– De acord!

– Te iubesc …

– M-ai prostit și de data asta! Ce culoare? Roșie? Galbenă? Verde?

– Culoare?

– Rochia, prostuțule! Ce culoare?

– Verde! Neapărat verde, verdele mă scoate din minți!

Prima dată ne-am oprit la păcănele. Când toate cireșele alea drăguțe s-au așezat una lângă alta m-am umplut de bani. Tata m-a lăsat să trag cu pușca în niște rațe, dar m-a dat jos de pe scaun unul dintre băieții de ordine, dădeam din picioare, de bucurie, și zgâriasem frumusețe de aparatură. Ne-am refugiat la pistele de bowling. Găurile bombelor ălora erau la fel de mari ca în anii trecuți, vârsta nu le smochinise, așa că tata mi le punea în brațe iar eu le făceam vânt cu amândouă mâinile. Măcar puneam toate pișcoturile alea obraznice la pământ. La un moment dat un știrb pistruiat m-a bătut pe umăr:

– Campionat? Pe echipe!

M-am uitat la tata, tata s-a uitat la maică-sa. Avea o fustă așa de scurtă încât de fiecare dată când mă aplecam să-mi dezleg șireturile îi vedeam chiloții. Și de fiecare dată tata se oferea să mă ajute, nici nu știam că se pricepea la funde!

I-am bătut măr!

Tata, în loc să se bucure, m-a bodogănit pe drumul înapoi la hotel. De ce nu-l lăsasem și pe știrb să câștige, măcar o dată! Îl ciupisem până îl apucase plânsul și maică-sa a trebuit să fugă cu el la unul din chioșcurile de urgență, cu înghețată. Săracul tata, nu o văzuse pe mama trăgând cu ochiul să vadă dacă nu adormisem pe jos, ca data trecută …

Abia așteptam să mergem la dans!

Ne-au dat pe mâna unei dădace închiriate de la hotel. Înainte de a merge la culcare le-am ascuns costumele de baie în frigider.

De dimineață au urlat o oră, unul la celălalt, până să le găsească. Noi am băut trei sucuri pe burta goală. Am pierdut micul dejun servit de hotel așa că ne-au cumpărat porumbi fierți, de la comercianții de pe plajă.

Ne-am stricat la stomac tocmai când se oprise ploaia …

Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11

Povestea lupului șef de stână al oilor cu scufiță, de Liliana Widocks

(Image from americaoutloud.com)

Lupul carpatin, singurul lup român, de mai bine de 2000 de ani

Eu sunt lupul, singurul în stare. Ce rost mai are să plătim distribuție pentru Scufița Roșie și bunicuță când sunt deja mâncate, digerate fără urmă. Joc eu toate rolurile, să vadă și Sergiu Nicolaescu cum s-a terminat Revoluția. Ce Revoluție? Pădurea e a noastră, prin vot popular, străinii ne fură lemnul, gazul, profitul de pe sticla de suc, e drept că eu sunt cel care semnează contractele, bă, da pădurea e a noastră, rămâne aici, nu o ia nimeni în spate și pleacă! Mă tot speriați că vine vânătorul, care vânător, fraților? N-a venit niciun vânător, vânătorul e om, trebuie să respecte legi, mediul, tratatele externe, trebuie să mă protejeze, eu sunt specie avantajată de puținătatea numărului. Mulți cred că adevăratul șef al pădurii e ursul brun. Hahaha … Hai, bre, ăla nu mai e de mult român, e de import. Se semnează petiție pentru înaltă trădare, ursul a fraternizat cu orășenii în jurul tomberoanelor, noi nu mâncăm decât de la buget. Vreți fonduri de la Uniunea Europeană, și noi voiam, dar ăia vin din urmă și numără oasele roase, de-acum înainte investim bani din ce-am strâns, pe proiecte mai mici, dar atât de necesare. De la astea mici mai scoți bani de un pix, de o coală de hârtie, ca să salvăm măcar puietul, că altfel vom fi nevoiți să ne ascundem după cireș. În pădurile astea doar noi vânăm, noi și ai noștri, să ne dea Schengenul și vânăm și în ale lor, profitabil, bă, noi nu am pierdut sub niciun regim. Ne-au deranjat un pic justițiarii, bursucii tehnocrați, dar i-am înlocuit cu fazani, ăștia își iau zborul când e vorba de provocări și înțeleg tehnica răspunsului lăsat să fie asumat: Întrebați-i pe dânșii!“. Bă, voi ați văzut cum crește floarea soarelui, cum crește porumbul, de când am preluat pădurea? Și nici măcar nu am pus tunurile pe demonstranții pentru vremuri bune, din contră, am dat bani bisericii, care s-a rugat în locul nostru pentru ploaie. Oferim poporului sănătate românească, vegană, fără otrăvurile carnivore ale occidentului.

Să revenim la proiectele mici, alea sunt talpa țării, înțelepciunea născută pe opinca de la sat: să construim cinematografe, stadioane, săli polivalente, să modernizăm crâșmele (să am și eu o scenă pentru stand-up, că mă pricep, nu? hahaha), să mărim ajutoarele de stat acasă, recolta s-o strângă ăia care plătesc taxe, e vreunul prin sală? Unde ești, mă, că nu te văd? Nu e cazul să lăsăm la îndemâna țăranilor furci și topoare, mai bine le facem echipă de fotbal locală. De tricouri, mingi, ghete cu crampoane ne ocupăm noi. Oprișane, mai ești? Tu cu ce echipă ții? Hai, bre, glumeam, de la anu însă nu mai dai autografe, hahaha.

Fraților, genunchii la piept, sus, nu ca amărâtele alea care se roagă pe genunchi și ne mai și votează … Doamne ajută! Pentru ele un bonus, un cadou, un român get-beget, statul paralel e pe ducă, noi suntem perpendiculari. Bărbăția nu se cumpără de la librărie, nu mai credeți în toate poveștile, noi suntem lupi! Ați salvat câinii? Pe noi ne plătiți să vă salvăm noi! Lupul e lup, are haită, are putere, are steag, încă de la Burebista! Iar eu sunt un lup în putere, chiar că nu trebuie să mai trec pe la bibliotecă, Irinuca, ce zici? A, a răspuns colega noastră, doamna Dăncilă, e ziua ei! Era să uit: Trăiască lupul pesedist Adrian Năstase! Azi luptăm pentru ca niciun lup să nu mai ajungă la Grădina Zoologică! Am pregătit deja legea pentru protejarea speciei, noi suntem singura sălbăticiune românească consumatoare de ideal autohton.

Moș Crăciun a fost desemnat singura Scufiță care-și mai poate pune în coș România, i-am mărit deja pensia, ca să meargă cu trenul, autostrăzile le luăm în serios din 2019 sau după vot, ca să mai avem ceva de spus și în campania electorală. Aveți grijă ce votați, printre noi sunt mulți trădători, au fost chiar și prin haita noastră câțiva, care consideră că pădurea e mai importantă decât lupul. Importantă e iertarea, amnistia, grațierea, patrioții vor rescrie minciunile și invidia fraților Grimm. Niște nemți, vă spune ceva?

Eu sunt lupul, vedeți-vă de treabă, am eu grijă de pădure!

La nevoie, bilet de voie, de Liliana Widocks

Image result for funny dog(Picture from BarkPost)

Di când mă știu tata o țânut în curti câni. Cânili o murit de bătrâneți, tata di ceva la plămâni. Am luat un câni di pi stradă, tătă lumea sî plângi cî di aciia n-ari nimenea grijă. Mama s-o mutat mai dimult la bunica, aveu opt câni șî vreo șăsî mâțe, nici poștașu nu trece di poartă, li arunca pensia pisti gard.

Di vecini îi avem pi cii mai buni prieteni ai mei, ni știem di la prima împărtășanie. Tăti erau pi undi trebuieu, numa casa me era la mijloc. Da aveu ii șî pentru mini. Io mă discurcam, mă țâne grădina, avem din belșug: cinșpi rânduri di barabuli, roșii, castraveți, șăpti rânduri di păpușoi, albitură, ceva morcovi șî un rând di ceapă. Pisti gard barabulili trăgeu la juma di kil, păpușoiu sî băte pi umăr cu grajdu, di zarzavaturi nu mai zâc … Nu-ș ci făceu da îi bănuiem di irigații! Trăiem ghini, când la pretini li mergi ghini șî țâie îți mergi ghini, îi ca un fel di molipsală. Horem, bem, împărțam mâncarea frățăști. Soarili ni încălză pi tăți. Îmi era ghini, niciodată nu mă gândisăm sî mă așăz mai cumsâcadi, pi altundeva, nu gândem dicât la zâua împărțâtă pi din trii.

N-o trecut nici anu când pi Vasâli l-o ales primar. Șî di-atuncea n-o mai avut timp di prostii. Hârtiile cu ștampilă îs treabă serioasă. Da barabulili îi trăgeu tot la kil, roșiile la un sfert șî di păpușoi nu-l mai interesa, îl dăde la găini, cî apucasă sî dischidă o brutărie în sat. Pâni, nu glumă!

Apoi ni-o murit cânili. Am crezut cî s-o întors tata după iel, da nu, ni-l otrăvisă cineva! Tre sî și fost unu cu inima putridă! L-am bănuit pi Vasâli, cî amu nu sî mai treză la șăsî, ca noi, prostimea, ci numa di la opt în sus șî cânili, un tolomac, băte cu noaptea-n cap sî-i dau gios lanțu sau macar niști oasi. Da di ci o trebuit să ni-l omoari? Nu mure dacî mă lasa sî-i pun botniță, macar câtiva ceasuri … Nu pute sî fie dicât Vasâli, bată-l vina! Nu m-am suparat pre tari, poati sufere di boala ceea ră, stres. Ni-am luat alt câni, era plină strada! O mașână di la oraș râsturna tot câti-o haită.

N-o trecut anu șî ni l-o otrăvit șî pi ceala nou! Șî tot așa, unu după altu‘ … vro cinci … Atuncea chiar cî m-am suparat!

Nihai, aistalalt pretin, sî săturasă sî mă tot agiuti sî-i îngrop. Șî mă rugam:

– Doamni, nu-i mai da sarmali,

dă-i numa dureri di șali,

șî în loc di răcituri

bubi dulci șî bătături!

Bre, șî drăcia dracului, tăt chica pi ghietu Nihai! I-o luat vântu juma di acoperiș di pi casă, i-o pus gios gardu, iară gândacii americani i-o mâncat tăti barabulili. Îi tot dădem di la mini, cî parcă ni sî vide musca di pi căciulă …

M-am dus la popa, sî-i spun ce-am pățât. I-am plătit slujba, cî nici Dumnezău nu mai tunî șî fulgeră pi gratis. S-o rugat șî popa:

– Doamni, dacă crezi cî-i drept,

nu-i puni mânili pi chept,

da dă-i di lucru șî azi, șî mâni,

dă-i ci i-o dat el la câni!

Acuma nici Dumnezău nu mai iera așa tânăr șî cu atâtea Sfinte câti tot trimitem, nu pre vroie sî sî arati cu ochelari … Șî-i tot dăde ghetului Nihai, di nu mai pute saracu sî înțăleagă!

M-am dus iar la popa, după ci i-o murit șî ultima oaie, șî l-am plătit sî nu sî mai roagi. După criza asta di la bugetu planetar, tre sî plătești șî când îți dă cu gaură!

Am început sî lucru șî pentru Nihai, nu-mi era la îndemână sî-l văd așa suparat. I-am dat tăt ci mai avem prin grădină. Digeaba! Cum li trecem gardu, cum li love putregaiu! Îmi pierdusăm șî hodina … Nu mai știem ci sî fac! Șî cum stătem io așa, într-o joi, pi întuneric, numa ci-l văd pi Nihai dând di mâncari la câni șî cânili, ca un prost, o dat tăt pi gât șî o chicat lat!

Acuma stau la bloc, nu mai am trebuință di câni. Am vândut casa. Preteni nu mai am, da ni-am luat un șobolan din aciia roz di aleargă ca nebunii pi-o roată. Pi-aista îl otrăvesc când vreu ieu, șî numa dacă vreu!

Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=VPtgg39-Pzc&t=27s

Povestea omului cu vis mic, gata să răstoarne îndrăzneala de vis mare, de Liliana Widocks

Image result for funny corporate woman leader(Pinterest)

 

 

M-am născut cu o fractură cominutivă de identitate, ceea ce înseamnă că mă cam risipesc. Toți ne naștem un pic fracturați, doar că unii dezvoltă foarte repede și foarte important un ego de sudură și nu se mai supun provocărilor, rămân privind, dând din cap a pretinsă făr de asemănare înțelepciune. Las la botul calului grija cavaleriei și mă apuc cu amândouă mâinile de lădița de lemn a poveștii mele cu infanteriști (lopățică, manta și grenade incluse).

La începutul vieții mele de adult, când nu mă deranjau cine știe ce responsabilități, am trecut prin câteva foarte ciudate, ba chiar buclucașe locuri de muncă. Dar cum în România vorbești românește, pe înțelesul cavaleriei: ca să treci puntea te faci frate cu dracul, preferabil la trap, mi-am luat rolurile în serios, toți supraviețuim lecțiilor de actorie ale intuiției. Din când în când câte un vis mă trăgea de urechi afară, sătul de joacă. Visurile se încăpățânează să ne ia în serios. Vindeam pastă de dinți, țigări și gumă de mestecat. De fapt chioșcul era plin cu toate nimicurile de care ai și nu ai nevoie. Mă împrietenisem cu cei care vindeau ziare și cărți la taraba din fața buticului, chioșcul era unul cu pedigree, încastrat între pereți cu vecini mult mai emancipați. Îmi cheltuiam aproape toți banii pe ziare și cărți, refuzasem ofertele generoase de împrumut, așa puteam să le recitesc pe îndelete acasă și să recomand câte ceva și prietenilor. Erau ani când cititul se bătea pe umăr cu țigara și cu cafeaua pentru poll-position la startul zilei. Cititul era o parte atât de importantă a rutinei încât uneori uitam de realitate, cu săptămânile, așa am reușit să economisesc niște ani. Îmbătrânesc mai greu.

Într-una din zile, la rubrica de anunțuri a unui cotidian local a apărut o invitație la un interviu pentru un post de șef de departament financiar la una din făbricuțele locale. Am sunat și m-am programat pentru o întrevedere. Toți prietenii mei mă priveau stupefiați. Și vânzătorii de nevoi personale, și șefii lor, și distribuitorii de ziare și de carte, până și vânzătoarea de înghețată și portarul de la banca de peste drum s-au strâns în jurul meu, insistând să nu mă fac de râs nemeritat. Aveam un serviciu bun, cu încălzire centrală, un șef înțelegător, o duceam bine, nu era nevoie s-o fac pe-a deșteapta! Nu m-am răzgândit. Îi prindeam, din coada ochiului, râzându-mi pe la spate. Nici propriii mei părinți nu erau în stare să se arate încrezători. A căzut ca un șoc vestea că, deși plecasem cu câteva feluri de handicap, reușisem să mă întremez și să ocup, cu demnitate, postul vacant. Nu s-a bucurat nimeni pentru mine. Toată lumea credea că făceam o mare greșeală. Așteptau să calc strâmb. Cu sufletul la gură. Ba s-au și rugat pentru eșec, ca să mă pot întoarce la serviciul meu bun, cu timp pentru lectură și încălzire centrală.

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Mă Brexitez, deci exist!, o poveste de Liliana Widocks

Image result for funny old couple(Image from askideas.com)

 

De când a plecat toamna inima nu se mai acoperă cu nimic altceva, ci umblă după Moș Crăciun, cu trăistuța goală. Nu tu iubire, nu tu fericire, doar un pic de guturai. În loc de marea întâlnire cu nu știu ce prinț divorțat, prins cu alta, mi-am făcut loc în calendar pentru o programare la doctor. În sala de așteptare era aglomerație, gripa își însura copiii, bat-o norocul! Schimbul de viruși era înfloritor, de emoție strângeam lacrimi pe sub pleoape. M-am așezat la coadă, să-mi anunț prezența. În fața mea ofta un cuplu cu griji pe sub ochi, tatăl ținând în brațe un băiețel mai tânar de doi anișori. Copilul a întins mâinile înspre mine, mucos dar fericit:

– Mama! Mama! Mama!

De unde știa năzdrăvanul că era adoptat? Cineva îl păcălise probabil, semăna, ca două picături de lapte, cu maică-sa, mamă care mă privea încruntat, măsurându-mă din cap până în picioare. Zău că am roșit! Precis se întreba dacă nu era unul din cazurile acelea de copii schimbați la spital … I-a dat un cot tatălui, obligându-l să întoarcă și el capul. Copilul se agita înspre mine, mă simțeam ca o hoață de copii. Am început să mă măscăresc, în speranța că până la urmă aveam să-i fac pe toți să râdă.

– Tata! Tata! Tata!

Am întors privirea, înainte de a sări peste balustradă, dornică de vreo sinucidere. De lângă mine, îi făcea copilului din mână un bunic. Pierdut pe undeva pe la nouăzeci de ani.

– Copiii spun întotdeauna adevărul. Să îndrăznesc să sper că veți accepta o invitație la cafea? E o cafenea foarte elegantă peste drum de clinică …

– George!

Posesoarea vocei pițigăiate era o bunicuță, optzeci și, la fel de frumoasă ca cea a Scufiței Roșii. Copilul continua să se agite, strigându-ne mama și tata, implorându-ne să-l luăm în brațe. Mă simțeam de parcă tocmai călcase pe mine un tren cu interese personale. Cineva însă presimțea explozia iminentă.

M-am întors înspre bunic, cercetându-l mai cu luare aminte. Pe inelar avea o verighetă de om loial, una care nu-l părăsise niciodată. Mi-am îndreptat arătătorul spre dovada infamiei. A început să râdă:

– Sunt văduv, o port în caz că rămân fără bani și mi se ivește ocazia să o vând.

– George!

Bătrânica îl privea amenințător, îl luase deja în cătare.

– E fosta soacră, n-o băga în seamă!

Am început să râdem cu toții, aproape toți, copilul încă ne mai cerea să-l luăm în brațe.

– El lucrează pentru mine, a mărturisit spășit bătrânul, sărutându-și nepotul pe frunte. Ce accent frumos aveți, de unde veniți?

– Din România.

– România? Toate româncele sunt la fel de frumoase ca dumneavoastră, domnișoară?

– Cu mult mai frumoase!

Abia am apucat să răspund, înainte de a mă face de râs, se făcuse că madam Catrina rămăsese încă o dată fată bătrână!

– Uite ce fete frumoase sunt în România, Rosie, și tu ai ales Austria! Domnișoară, astă vară ni s-a făcut o ofertă pentru o vacanță în România și Rosie, aici de față, a ales Austria! Nu ați dori să ne fiți ghid în vara care poate ne mai așteaptă?

– George!

– Bine, bine … Rosie e nevastă-mea, de mai bine de șaizeci de ani! Nu am înșelat-o niciodată, deși … parcă aș încerca …

– George! Faci fata să roșească … Vi l-aș dărui, domnișoară, cu tot cu pachetul cu pamperși, dar să știți că-l las fără casă. Bani nu mai are demult, i-a pariat pe același cal și ăla nu a avut niciodată chef să câștige.

Râdeam de noi, și râdeau și spectatorii. Apoi ne-au apărut numele pe monitoare și am plecat să ne luăm tratamentul.

 

Povestea căderii sub farmecul Sfântului Andrei, de Liliana Widocks

Related image(Image from stirileprotv.ro)

Mai e un pic și iar vine rândul nopții aceleia cu vrăji și vrăjeală. Măritatele vor pune căței de usturoi pe la ferești, doritoarele vor da iama în rezervele de busuioc ale bunicilor, vor coace pe plită turte mai bățoase ca saramura, la bloc, plăcinte cu brânză împachetată în sare, unele vor căra apă neîncepută (nici pânza freatică nu știe ce-i aia!) de la fântână și vor privi hipnotic la muțenia transparentă, înnobilată de o verighetă pusă pe deget sub oblăduirea bisericii. Cele cu adevărat ale nimănui vor presăra pe ud cenușă de foc îmbătrânit, plecat deja spre cimitir. Curajoasele se vor arăta goale oglinzii, taman la miezul nopții, ademenind lasciv ochiul ursitului.

Deși bunică-mea curăța, în fiecare an, cu spirt și apă fiartă luciul prieten cu reflexia, refuzam categoric să le fac pe plac babelor, aproape că mă omorâseră cu sarea din bucate și nu venise nimeni să-mi aducă o cană cu apă, a trebuit să mă dau singură jos din pat. Din discuțiile, la secret, din cazematele copilăriei aflasem că la 12 noaptea, pe întuneric, numai dracul mai avea chef să se maimuțărească la oglindă, iar eu pe ăla nu aveam de gând să-l caut cu lumânarea. De busuioc nici nu mai vorbesc … Babele scoteau aproape toate penele din pernă și îndesau în loc șomoioage de busuioc, musai sfințit. Și cu toate astea, ghinionul încă se mai ține de mine, pretinzând că mai are câte ceva de învățat. Adevărul e că în noaptea de Sfântul Andrei dorm. Dorm tun. Fără vise, fără griji. N-am avut parte nici măcar de un amărât de coșmar. Trebuie să se fi îndurat cineva de pe la arhivele raiului și de mine de am fost în stare, până la urmă, să mă mărit. Între timp însă s-a clasat dosarul, nu apucasem să citesc, la modul de întrebuințare, că minunile țin, în medie, cam 3 zile. Timp ceresc. Totul mi se trage de la o întâmplare de pe vremea când alergam după numai 8 ani, atunci s-a făcut de mi-am băgat nasul în treburile Sfântului și nu m-a iertat nici până în ziua de azi. Deși babele au încercat tot ce le-a trecut prin cap să-l îmbuneze și i-au umplut buzunarele cu acatiste, s-a arătat neînduplecat. În ajun mă trezeau cu noaptea în cap, dragele de ele, ca să mai lungească noaptea ce era pe vine, inventând mai mult timp, doar-doar s-o lipi și de mine un vis. Nimic. Chiar și acum, când babele au plecat deja în audiență, la vârsta insomniilor, în noaptea asta dorm de parcă m-au uitat poeții. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat …

Nici nu dăduse bine peste noi primăvara, în țigănie abia de se făceau planuri pentru recolta de viorele și ghiocei, când le-am auzit pe babe, în timp ce sorbeau din cafeluțe, sporovăind despre îndrăgosteală și măritiș. Bunică-mea avea un curtezan, dar deși o încurajam ca măcar să-i zâmbească de câte ori îl întâlneam prin mahala, mituită fiind cu ciocolată și bomboane fine, refuza cu obstinație până să-i și răspundă la salut. Ea care era o fanatică a bunei creșteri! Babele, rămase văduve, își adoraseră bărbații și nu păreau a fi în stare să facă loc, în templul vieții lor, și altcuiva. De-aia a venit ca un șoc spovedania Nanei:

– Mă gândesc sî mă leg la cap olecuțâcă cu maioru ceala vinit di la București. Ciobanu parcă …

Maiorul Ciobanu era un fost ofițer de armată, pensionar, care se întorsese la casa părintească, lăsând copiilor apartamentul elegant din centrul capitalei. Pusese ochii pe Nana la slujba de Crăciun și de atunci de câte ori trecea prin dreptul blocurilor foste ceferiste, în drum spre cuptorul de pâine‘, îi lăsa pe preșul de la ușă câte un buchet de flori, din propria grădina. Nana le împărțea prin casele tuturor, de frică să nu-i arate sufrageria ca un cimitir.

– Cred că ai înnebunit, Mariță, cât ai fost tânără și parfumată ai refuzat tătă golănimea ci țî sî țâne di poalili fustei, ș-acuma țî s-o aprins călcâile după boșorogu ista! Șî încă unu‘ di la București … închipuiești-ți ifosi șî pretenții!

– Ba sî crezi, cî-i de-a dreptu cumsecadi! Di vreo săptămână sî tot invită la cafeluță șî am apucat, carivasâzâcă, sî stăm olecuță di vorbă.

– Di-o săptămână? Cum, șî n-ai zâs nimic? Bre, asta di-acuma-i treabă serioasă!

– Ar fi totuși o problemă, îndrăzni și nașă-mea să se amestece în vorbă, ari gospodărie frumoasă, hăt până-n lunca Sucevei, acolo-i di muncă, Mariță, nu glumă, iară tu nici nu știi sî țâi sapa di coadă!

Babele mele erau târgovețe get-beget, crescute pe lângă caldarâmul de promenadă, strada pietruită și stâlpii de iluminat public. Dar Nana era hotărâtă să facă o încercare.

În prima zi însorită a lui Marte Nana, sprijinită pe-o coadă de sapă, măsura din ochi grădinița din fața blocului, ce se lăsase cuminte pe un fund de iarbă, tivit pe la poale cu niște tufe de gard viu. Bunică-mea și celelalte babe o priveau gânditoare de la înâlțimea etajului al doilea al blocului de vizavi.

– Mariță, vezi sî nu ti ieie di cap palpitațiile! Ț-ai luat medicamentili?

– Gura, babelor, mi-s proaspătă ca un trandafir!

Râdeau babele și râdeam și eu, amestecată printre fuste.

Nu le-am așteptat să prindă de veste, ci am fugit cât m-au ținut picioarele la Nana. Se așezase între timp pe un taburet, respirând greu, ca un câine după ce-a fugărit o căruță. Am strâns toți copiii de la scrânciobe și i-am îngropat, ajutați doar de degețele, toată punga cu semințe. De ieșit, au ieșit morcovi și pătrunjei, mărar și rozmarin, da cam firavi …

Într-o zi, cum stătea ea așa, pe un cot, privind de la geam zarzavaturile, a dat cu ochii de Steliana, o înțeleaptă din țigănie, care se grăbea, încărcată cu tingiri de aluminiu, înspre casa doctoriței. Îi scăpase unul din puradei de bube roșii. Steliana privi amuzată la mândria verde a Nanei și dădu din cap a stat de vorbă:

– Știi ci-ți trebuie matali, madam M., o lopată di baligă? Îl trimit mâine dimineață pi Samir, băietu ceala mari, șî ț-o împârțî una pi grădină. N-ai a ci ti temi, ari sî crească ca din apă!

Și așa a și fost să fie. Grădina s-a transformat într-o pădure de zarzavaturi. Nana însă a fost cât pe ce să fie linșată de vecini, putoarea le pusese stăpânire pe pereți și pe haine, nimeni nu mai îndrăznea să țină vreun geam deschis. Tot ea era și singura care folosea legumele pentru mâncare, celorlalți li se întorcea stomacul pe dos numai gândind la ele. Maiorul însă a lăudat-o, ba i-a acceptat și invitația la masă. Deși idila părea să avanseze mulțumitor, Nana mai păstra un pic de rezervă în suflet. Dacă îl supăra pe nenea Mișu, cel dus la Domnul?

Pe la sfârșitul lui noiembrie a dat iar nas în nas cu Steliana, pe când se întorcea de la o dare de seamă, la cimitir. Steliana se grăbea spre casă, cu un buchet mare de busuioc strâns la piept.

– Ai dat iama prin biserică, Steliană?

– Ptiu, pacatili meli, madam M., azi mă țân diparti din ochii sfinților di pi păreți, am cerut oleacă di la coana preoteasă. Îi noaptea din Sfântu Andrei șî am două feti di măritat …

Nana nu a mai stat să asculte toată povestea, a fugit acasă, și-a îndesat tot busuiocul sfințit în fața de pernă și s-a apucat de copt prăjituri. A doua zi îl invitase pe maior la cină. Mi-a adus și mie câteva, prilej să mai schimbe o vorbă cu bunică-mea. Pe mine m-au trimis să mă spăl pe dinți și să mă pregătesc de culcare, dar tot am apucat să aud câte ceva. Copiii maiorului nu erau de acord cu dragostea asta subită a bătrânului, ca orice alți copii iubitori nu aveau de gând să lase să le scape printre degete nicio firimitură din moștenire. Habar nu aveau că Nana le-ar fi dat și ce-i mai rămăsese pe nume. Trebuia s-o salvez. Mi-am făcut un plan.

Maiorul și-a făcut drum prin nămeți, pe la 6, în spatele unui munte de crizanteme. Ninsese. Zăpada, prietenoasă, lumina ca ziua … așa că bunică-mea m-a uitat un pic pe-afară. I-am lăsat să treacă de aperitive, după care m-am înființat la ușă. Nu s-au supărat, bunică-mea însă m-ar fi omorât dacă ar fi știut. Maiorul era în mare formă, o făcea pe Nana să râdă cu gura până la urechi. La un moment dat Nana s-a scuzat, să meargă la baie.

– S-o chișăt pi ie, cî pre o faci sî râdă! Dumneavoastră, vreu sî zâc …

– Hahaha.

– Hahaha, a izbucnit în râs și Nana, din ușa băii, abia acum m-am chișăt pi mini, drace!

Lucrurile s-au lămurit când i-am mărturisit maiorului că nu aveam de gând s-o dau pe mâna copiilor lui, vitregi.

A doua zi, de dimineață, am auzit-o pe Nana povestindu-le babelor toată întâmplarea. Abia de au reușit, sărind pe ea cu toatele, s-o oprească pe bunică-mea să nu se năpustească pe ușa dormitorului. Am scăpat la mustață. În noaptea de Sfântul Andrei, Nana îl visase pe maior ușurându-se pe gardurile gospodărești ale Căilor Ferate. Locuiam vizavi de gară, până și șoaptele ne miroseau a fum, căci pe atunci locomotivele mâncau cărbuni. Și atrăgeau, ca un magnet, cuiburi de cioară.

Nana a împărțit o fericire cumpătată cu maiorul, dar Sfântul nu m-a iertat nici până în ziua de azi pentru imixtiune în treburile personale. Îmi băgasem nasul pe unde nu-mi fierbea oala și nici pe atunci nu mă pricepeam deloc la bucătărie …

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.