Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.

O poveste cu cântec. Mihaela Popescu, bruneta de la drept, povestită de Liliana Widocks

(Mihaela Popescu)

Nici eu nu știu cum de îmi vine să scriu despre oameni pe care nu îi cunosc, dar mă încurajez. E un respiro pentru rude și prieteni care chiar și fără vină încearcă să se regăsească în păcate și întâmplări. Eu scriu după ureche, ca scripcarii. Caricaturiștii cum de reușesc să prindă o tușă definitorie, în aceleași condiții, dând caracterelor câte o gură de aer proaspăt? La fel și pictorii, un peisaj inspirat de o vedere din secolul trecut poate strânge la piept mai multă emoție decât o acuarelă plictisită de la fața locului. Ceva din trecerea pe lângă gândul meu a unui om îngână în mine un tremur care aleargă să se liniștească pe hârtie. Cuvintele au și drepturi, nu numai obligații. Despre persoanele publice credem ceea ce ne place să credem, în general bârfim.

Azi am să ridic un castel de nisip unei femei frumoase, casă de piatră știe a face doar iubirea, cea de inimă și fără de minte.

Era cea mai frumoasă fată de la Cenaclul Flacăra. Și foarte serioasă. Ca orice golan de carieră și concubin de fenomen Flower-Power (descătușarea din norme), tata îmi interzisese prezența la spectacole. Rămăsese pe bunică-mea, generăleasa sufletului meu, să răspundă lacrimilor smiorcăite și să mintă cu nonșalanță că-i eram de nevoie în nopți cu frică de moarte și totuși cu un pic de dor de ducă. Mă punea însă să jur că nu aveam să beau, să fumez sau să mă întorc acasă cu burta la gură (chiar și metaforic vorbind). La spectacolele Cenaclului era ca la filmările cu Liceenii, se putea striga catalogul. Ea era frumoasă și … altfel. Sunt artiști care se lălăie, mână în mână cu publicul, nu am înțeles niciodată reprizele de gargară fără ceai de mușețel. Să ai tu minunăție de muniție de cuvinte la îndemână și să le dai deoparte pentru la-la-la și o-o, o-o!

Pe Mihaela Popescu nimeni nu ar fi putut-o lălăi. Nu am fost și nici acum nu suntem în stare. Vocea plină, ca a Didei (Drăgan), se ridică cu tot cu pielea de pe creștetul capului și ne lasă în urmă ca pe niște cerșetori de pene de pasăre cântătoare. O voce puternică, deși fragilă în așteptările noastre. Parcă ne e teamă că o să se spargă în bucăți, acolo sus, dincolo de insolența altui do, precum un bibelou de porțelan, dar notele se întorc pe Pământ, cuminți, prinse în hățuri la timp, departe de galopul eliberării. Mihaela Popescu a caligrafiat în veșnicie, pe portativ, povestea celui mai trist dintre zurgălăi.

I-am auzit din nou vocea în înregistrările unor prieteni care au dat startul aniversării întâlnirii lor de după 45 de ani de la absolvirea liceului cu o lansare de carte, proză tristă, dar și din cea cu umor, traduceri și alte gânduri, sub oblăduirea Bibliotecii Bucovinei, I.G.Sbiera, din Suceava. Invitat special: Mihaela Popescu. Ne-a fermecat pe toți cu varianta fără parfum a doinei ruperii de Bucovina de Nord – Cântă cucul, bată-l vina … la fel de singur pe lume precum înstrăinații de neam și de țară. Țara îți e acolo unde inima știe a vorbi limba.

Au trecut ceva ani dar nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu poate să o lălăie pe Mihaela Popescu. Vocea curată nu admite decât ghilimele, poți să faci doar referire, sufletul ți se urcă la urechi și nu mai e nevoie de nicio partitură.

Și mai e și la fel de frumoasă, precum o vorniceasă din cea care i-ar fi dat peste nas chiar și Măriei-Sale, nu cu litera legii, pe care a îmbrățișat-o, ci cu pravila gloriei propriilor lui păcate.

Doamnelor și domnilor, dar mai ales domnișoare și domnișori: Mihaela Popescu!

Mulțumiri domnilor Ioan Marcean și Adrian Tabarcea, pentru înregistrări.

Mulțumiri Mihaelei Popescu, pentru cântec.

Leo – Leul din iarna rock-ului românesc. O poveste de Liliana Widocks.

(Leo Iorga)

A nins pe plete în rock-ul românesc. Tinerețea fără bătrânețe i-a tras însă un șut în fund înțelepciunii și așa s-a făcut că înghețul s-a lăsat până la inimi. În buna tradiție a orgoliilor puse la încercare de succes, și la noi, ca și la ei, foști prieteni la cataramă, răniți soldați de trupă, se dau în judecată pentru custodia ifoselor copilului, își interzic să se recomande drept foști cu nume și prenume, își sugrumă fără milă propria muzică. Muzica care a fost parte din ei, dar care odată ajunsă la maturitate, semnată și trasă pe vinil sau în digital, ajunge să aparțină publicului. Flower-Power s-a uscat  și au păscut-o vitele.

Leo Iorga nu mai are voie să se recomande drept Compact. Cei de la Pink Floyd își otrăvesc nervii la fel de artistic. Arta ar trebui să fie generoasă, în toate formele ei. Chiar și cea zisă a golanilor. Doar că de cele mai multe ori omul se pune înaintea muzicii, așa cum se pune și înaintea lui Dumnezeu. Sau a Bunului Simț, ca să înțeleagă și bocitoarele de cavouri.

Leo luptă pentru viață, muzica lui are importanță. Deși privim salivând la capra mult mai năbădăioasă a rock-ului internațional, avem și noi voci foarte bune, cu timbru aparte, imposibil de confundat, cu un trecut care nu se lasă pe tânjală. Pe Leo îl recunosc dintre sute, care lasă (în urmă) mâlurile (în țara asta toate se petrec eminescian, de glossă). Chiar dacă zice că în tinerețe și-a pus pe cap niște haltere iar eu încep să văd abia de la lustră în sus.

Într-o emisiune de pe un post popular de televiziune un alt interpret, fost copil-prieten de familie a adus vorba despre dușmanii cancerului. Cei născuți din emoție: familia, prietenii, eul tău personal, pe jumătate tumefiat. Artiștii își duc viețile pe drumuri, eliberați și în același timp încarcerați în coloritul și exuberanța ursitei lor, ca o șatră. Sunt bârfiți pentru alegerile lor, judecați pentru rătăciri, condamnați pentru păcate care nu deranjează aproape deloc când se furișează în viețile noastre personale. Cum de l-a ales Paula pe Leo? L-a luat în serios. Îndeajuns încât să-l întrebe cât de mult o iubea. „Cât să îmbătrânim împreună!”. În acel moment am oprit înregistrarea emisiunii respective și m-am uitat în jur. Nimeni. Fiul meu era la școală. Ce au El și Ea și nu am eu? (nici Delia nu știe)

În timp ce eu mă lamentez (patetic), Leo Iorga urcă pe scenă, deși nemernicia bolii îl trage de mâini și de picioare înapoi în albul liniștii de spital. Dar rock-ul e negru, și nu ca dracul, ci ca noaptea, ca neliniștea, ca dorul, iar crucile de argint nu-i râd în nas Fiului, ci apără trupurile de vârcolaci și de boala răului de suflet.

Cântați cu Leo, cântați pentru Leo! Orice încercare de dragoste e o rugăciune. Lacrima e cea mai frumoasă dintre ele.

Dați-i Leo-lui putere, să facem din iarna rock-ului românesc iar primăvară!

Fane Adumitroaie – suflet de bluesman cu prieteni mari cât un festival, O poveste albastră, de Liliana Widocks

 

(Fane – Ștefan – Adumitroaie)

 

’Ce-o mai fi făcând Suceava?’, mă întrebam de una singură, așa, mai pe seară, întrebările Facebook-ului fiind mult prea ambigue și stereotipe. În Bolton, colea, în Regat, era liniște. Mint. Se auzea ploaia. În Suceava, niște bluzari (blues-ari) puseseră la cale un festival pentru a cinsti memoria unui prieten. De mai bine de 10 ani. Să faci din prietenie, cu ajutorul muzicii, un festival, ce poate fi mai frumos? Nu-i știu pe toți cei care s-au ocupat de organizare după nume, dar pot să-l arăt cu degetul pe Bobby Stroe, care a făcut prezența și ni l-a prezentat și pe dumnealui, Măria-Sa Festivalul, și pe rețelele sociale. Fiind eu un pui de diasporă e destul de complicat, pot să-mi trimit doar sufletul la plimbare, dar până la urmă e vorba doar de o metaforă, zero la gramaj. Cetățenii priponiți ai României salută diaspora doar în febra delirantă a alegerilor, câtuși de puțin sentimental, în restul timpului persiflând-o pentru sfaturi și inițiative care ar perturba lenea și șpăgăria din țară (deși toți se jură că … nu au fost contaminați). Ca să te poți considera parte a vieții culturale a plaiurilor natale nu trebuie decât să ceri Facebook-ului, singurul în stare, să-ți acorde privilegiul și titlul de muscă pe perete. (Spune drept, de câte ori nu ți-ai dorit să fii exact musca aceea curioasă de pe perete și iacătă, rețelele sociale vâră fiecăruia câte o baghetă magică în buzunar?!).

Aveam totuși o problemă, nu prea am prieteni, sunt la fel de ușor de detestat precum mărirea taxelor pentru ridicarea gunoiului cu iz urban. Nu-mi rămânea decât să apelez la ’dușmani’. Nu știu dacă îți alegi de unul singur dușmanii sau ei sunt cei care pun ochii pe tine, dar ai mei sunt omniprezenți, nici la căsuța de email nu mă pot duce fără companie.

Cât încă mai pun la cale ce aveam de gând să fac, ca să nu vă plictisesc cu toate amănuntele, inutile de altfel, o să-i caut pricină omului de pe blazon – Fane (Ștefan) Adumitroaie. Artist plastic, grafician, unul sensibil, care a avut curajul de a se lăsa copleșit de blues. Blues-ul e o povară, poate ucide ignoranța chiar și din cei cu inima robustă. A murit de tânăr, la doar 46 de ani, ani care au trecut ca printr-o iarnă, duși de-o ninsoare, dar spiritul i s-a încăpățânat în tradiția duhnind a turnesol a melancoliei de cord sucevene. (Atenție, se ia ușor și iese greu la spălat!). Albumul Blue Con-fusion, o ieșire din matcă a blues-ului, flămând și de seninul altor ritmuri, a fost dus la bun sfârșit tot de prieteni, care i-au aprins, departe de mormânt, ultima dorință. Încă și acum, mai precis pentru totdeauna, prieteni și-au rupt timp din siesta extra orelor de festival pentru a-i duce muzica printre cruci și amintiri de coroane, dar Fane nu mai e demult acolo, și-a îndesat veșnicia într-o chitară, și ea solistă în concert.

Pe afiș, nume de industrie grea, convertită la aur: Robben Ford Band, Eric Gales (Best Blues Rock Artist 2019!, ni s-a dus dracului piuitul …) Band, Joe Rusi Trio & Leslie Smith, Rareș Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman, Vali SirBlues Răcilă (cealaltă jumătate a sufletului improvizațiilor stelare și ventriculare, de ritm și coarde vocale, care l-au zidit aici, pe Pământ, în mânăstire ca de Voroneț, și pe Fane Adumitroaie) & Raul Kușak, Berti Barbera & Nicu Patoi, Blumans, John Montana & The Contact, Vlad Prisacariu.

Ca orice cerșetor binecuvântat de Dumnezeu cu cei 7 ani de acasă, nu speram să-mi cadă în poală vreun sandwich, ci visam, cu optimism, la mălai și ceva firimituri. Dintotdeauna am fost o norocoasă. La dușmani. Cu tărie de caracter, nu se lasă duși cu ușorul, țin aproape. M-am amestecat și printre necunoscuți, la festival te împrietenești cu atmosfera și, chiar dacă nu e nevoie, cu toată lumea. La așa afiș mă așteptam să dau ochii cu jumătate din oraș, căutându-și de treabă și un loc pe scaun. Mai era și gratuit! Poate din cauza asta unii au preferat să plătească mai mult la factura de curent, din dragoste pentru televizor. Sau poate s-au temut de un pic de ploaie. În Anglia aproape toate festivalurile sfârșesc în mocirlă. Pentru că plouă. Dacă oamenii s-ar feri de ploaie s-ar desființa ca formă de viață. Vara secetoasă, așa cum o știm noi, trece rar pe aici și nu stă mai mult de 2, poate 3, săptămâni și de obicei vine neanunțată, când încă ne mai chinuie școala și obligațiile de serviciu.

Au fost totuși destui spectatori cât să pună pe jar inima albastră a anotimpului, a timpului. Nu cred să existe povești mai frumoase decât acelea despre oameni și muzică, poate că uneori cuvintele ne ocolesc, dar muzica deschide toate ușile din noi, aerisindu-ne, ferindu-ne de molia egoismului prăfos.

Eric Gales și-a făcut drum în mulțime și vă jur că mi-a zâmbit din toată inima, de pe ecranul, mărit și el de surpriză, al calculatorului, conectat la telefonul mobil care se lăsase convins să-și împartă clipa și cu mine. Din frânturi și bunăvoințe mi-am încropit propria mea felie de festival și dacă nu e prea târziu le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la mica-mare bucurie. Mulțumesc și jurnalistului și profesorului Doru Popovici ale cărui note de vieți de festival prezente și trecute m-au inspirat.

Responsabili cu imaginile: Mihaela Mihai, Carmen și Nelu Marcean, Adrian Tabarcea, Viorel Lepcaliuc, Suceava Blues Festival. Dacă și voi aveți înregistrări și fotografii de la festival, răspândiți-le în comentarii.

Suceava are (pentru totdeauna) o inimă de sânge albastru.

 

 

 

 

Un Constantin pe viață, O poveste cu iz de rugby și un antrenor – Constantin Vlad, de Liliana Widocks

Image may contain: one or more people, people standing, crowd, tree and outdoor

O fotografie (șterpelită) din arhiva personală a altui greu al rugby-ului sucevean – Dumitru Grig: 1975 – CSM Suceava – Piața Unirii, Iași
Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Sava(frate), Ioan Sava(+) – antrenor, Ioan Dănăilă, Maxim(frate), Constantin Maxim(+), Tiberiu Iseceanu, Ghe. Hilote, Costel Croitoru, Constantin Vlad, Marcel Cojocaru, Dan Străchinaru, Viorel Popescu, Ioan Patareniuc, Alfons Cerni, Grig Dumitru, Alexandru Petre(+).
Rândul de jos, de la stânga la dreapta: Nicanor Prorociuc, Viorel Diaconu(+), Ioan Ungureanu, Dragoș Ungureanu(+), Aurel Vasiliu, Leon Bălan.

 

Ați avut oare privilegiul de a cunoaște pe cineva care continuă să lupte chiar și atunci când toată lumea a depus armele și a plecat acasă? Oameni care nu renunță nici măcar când cauza e declarată moartă și i se intonează, printre sughițuri, prohodul național? Pentru o fetiță care s-a născut de partea săracă a fericirii ăsta a fost miracolul, permisiunea de a privi, chiar și pe furiș, la cei care căznesc la însănătoșirea norocului. Pe Vlad, Constantin Vlad, l-am cunoscut la a doua descălecare a tatii în Moldova căsătoriilor. Îmi devenise unchi, dar mai presus de orice era jucător al echipei locale de rugby.

Cu rugby-ul mă întâlnisem la școală. Pentru iernile geroase, aproape siberiene, profesorul nostru de sport, domnul Dumitru, portar pe atunci al echipei locale de handbal, inventase un antidot – rugby-ul cu mingea medicinală. De fapt mingea înscria eseuri cu trupurile noastre, după ce câștiga și mai mult în greutate la fiecare aruncătură.

Constantin Vlad s-a născut în Cristeștii Ieșilor, dar a servit sportul sucevean cu devotamentul unui fiu de sânge. Chiar dacă la vremea aceea eram îndrăgostită de Boghiu, Avădanei și de balonul rotund, încetul cu încetul aveam să mă las fascinată și de îngrămădeala pe balonul oval. Stadionul nu avea cine știe ce tribună, iarna scuturam din picioare pe marginile terenului, dar jocul ni se ținea cu ghearele de suflet. Pe atunci rar ne jigneam și ne înjuram adversarii, mai degrabă ne dădeau lacrimile când băieții pierdeau câte un meci sau aplaudam ca nebunii, de fericire, când dădeau lovitura … de grație. Pe atunci se lupta pe viață și pe moarte. Derby-urile cu bârlădenii erau demne de filme documentare. Vedeta noastră era echipa. Și Hari Dumitraș. Băieții erau devotați rugby-ului și așa au rămas până în ziua de azi. Constantin Vlad a ținut aproape. 27 de ani a antrenat echipa Sucevei. Alergatul după sponsorizări i-a tocit și răbdarea și o găleată de pingele. Rugby-ul încă mai e tratat drept o rudă săracă la masa sporturilor locale, trăind din firimituri și miros de friptură.

Deși rugby-ul e un sport în care dieta jucătorilor are un rol important, mai ales dacă e servită în abundență, îmi aduc aminte de etape în deplasare în care sportivii dejunau prin parcuri, înfulecând sendvișuri preparate din ce cumpărau de la alimentara. Investițiile erau minime, toată lumea era invitată să se descurce cum poate, prin comparație însă rezultatele erau spectaculoase. Ca și jucătorul Constantin Vlad, care nu a renunțat nici măcar după lovituri și diagnostice pesimiste, nici antrenorul Constantin Vlad nu s-a lăsat intimidat de greutăți. Fără devotamentul câtorva lobby-ști și încăpățânarea antrenorului Suceava ar fi avut o viață sportivă mult mai plictisitoare. Sporturile sucevene au supraviețuit, uneori la limita sărăciei, datorită curajului și generozității de spirit ale unor oameni care nu au găsit de cuviință să renunțe. Constantin Vlad a pus umărul și la nivel de echipă națională, mai întâi ca antrenor secund, apoi ca titular de rol principal. După Stejari a trecut la Haiduci – selecționata Republicii Moldova al cărei antrenor este în prezent. Unde e speranță acolo e și suflet.

Image may contain: 1 person, text

Constantin Vlad

La câțiva ani după Revoluție am fost invitată la o petrecere de aniversare a ziarului Monitorul de Suceava. Eram un nimeni liniștitor dar firma pentru care lucram plătea un dreptunghi de reclamă în hățișul cotidian.

Nu sufăr doar de claustrofobie ci și de o agorafobie sugrumătoare de gâtlej, iar combinațiile ăstora două e aproape letală. Ifosele importanțelor locale nu sunt însă atât de ridicol de sclifosite ca ale acelora din capitală, ceea ce mi-a dat curaj. Veneam direct de la serviciu, nici nu se punea problema unei ținute de seară, d-apoi de scandal! Mă gândisem să scap de palpitații cu o minionă rusească, dar pe stomacul gol ar fi fost mult prea dătătoare de libertate părerilor personale. Și atunci mi-a sărit în ochi un bărbat frumos, într-un sacou cu blazonul rugby-ului românesc brodat pe buzunarul de la piept. Nici el nu părea să se simtă în largul momentului, dar ziarele locale sprijină pe cât pot activitățile sportive și orice petrecere e un prilej minunat de a întâlni și convinge sponsori. Pentru mine Unchiul meu Vlad, un fel de Unchi Vania al rugby-ului sucevean, a trecut deja de la sfinți la eroi. De fapt toți cei care au dus rugby-ul sucevean pe umeri îl țin în viață, cu aparatele propriilor lor inimi, și astăzi. Constantin Vlad duce cu el nu numai propriul nume dar și pe cele ale tuturor celor cu care a jucat sau pe care i-a antrenat, care chiar și acum își mai zdrelesc genunchii în spectacole de old boys.

Generațiile de astăzi se gândesc mai întâi la bani, apoi la faimă și la confort. Generațiile de ieri se gândeau mai întâi de toate la victorie.

Ați cunoscut vreodată pe cineva care nu a învățat încă să renunțe?

Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

Poveste cu o Eugenie, de Liliana Widocks

(Image from etimpu.com)

 

 

Eugenia e o biscuită crocantă la trup și mai ales subțire, cu cremă generoasă de cacao, ciocolătoasă și fină.

 

Cacaua îi dădea uneori palpitații, niște artificii stimulative, ea ar fi preferat o cremă la fel de fină dar de lămâie, dar rețetarele foloseau deja doar arome artificiale, fără niciun vino-ncoace. Nu înțelegea de ce, lămâile erau ieftine, ruda lor, vitamina C lupta cu ridurile și cu prostul gust. Se recomanda drept o Eugenie îndrăgostită de Eugenii, știind că oamenii sunt deschiși la ideea de dulce. În cursa pentru fericire devenise o Jeni, un alter ego intim, persuasiv. Se folosea de varianta coafată modern în momentele de tandrețe în compania bărbaților, a acelora care manifestau totuși intenția de a-i șlefui inelul, inel de care se ocupase singură, pentru că avea gusturi la bijuterii și nu lăsa latura estetică a parteneriatului la mâna hazardului. Temperamentul ușor coleric nu făcea însă deloc casă bună cu răbdarea cerută ofrandă pe altarul templului nehotărârii masculine. Cea mai neagră și mai înfiorătoare nehotărâre dintre toate, ucigașa euforiei satisfacției gratuite: a fi sau a nu fi însurat. Bărbații se însoară doar dacă sentimentele și exercițiile fizice lucrează în favoarea lor. Eugenia, pe de altă parte, era o fată de modă veche, care se îngrijise de propria zestre: lenjerii scumpe de pat, de cea mai bună calitate, tacâmuri argintate, câteva picturi moștenite de la o mătușă. Jeni fusese cea care optase pentru lenjerie de corp minimalistă, dar cu etichetă și fibră naturală. Și totuși ecuația refugiată într-un mister de gradul doi nu-și destăinuia, nici dată în judecată, necunoscuta. Necunoscutul, mai precis. Eugenia nu era frumoasă în sensul uzat al cuvântului, dar știa să se pună în valoare. Nu era nici deșteaptă, dar învățase să asculte și să țină minte.

Biata Eugenia, toate eforturile ei o transformaseră într-o fată și frumoasă, și deșteaptă și asta ruinase totul pentru Jeni …

Mărgele – dureri de pus pe ață, O poveste despre nepăsare, de Liliana Widocks

(Photo from Pinterest)

 

Învățătoarea o privi cu milă, slăbuță, mică de statură, dar cu ochii strălucind de lumină. În timp ce colegii ei își savurau cornul și laptele oferite de primărie, ea împăturea frumos un ștergar în jurul lor și le făcea loc în ghiozdan. Probabil avea frățiori ce flămânzeau stând acasă. Făcu câțiva pași în direcția fetei, hotărâtă s-o întrebe de soarta lor, dar se opri brusc și se întoarse pe călcâi, nu voia să-i strice plăcerea, o umileau îndeajuns ceilalți copii. Chiar și acum sărăcia era privită ca un fel de ciumă.

A doua zi, de dimineață, curiozitatea o trezi din somn și părea să nu mai aibă răbdare. Puse într-un șervețel câteva lingurițe de cafea și câteva de zahăr și se grăbi să ispitească aerul ursuz al cancelariei. Îl găsi pe primar făcând focul în sobe. Mama fetiței se ocupa de curățenie, la școală, la primărie și la dispensar, dar de câteva zile nu se mai prezentase la serviciu. Poate plecase în pelerinaj pe la vreo mânăstire, să se roage pentru copii, deși de obicei anunța cu câteva săptămâni înainte. Poate îngăimase ceva și nimeni nu dăduse importanță, cine își mai făcea timp și pentru văicărelile amărâților? Când pleca lua totuși și fata cu ea, acum însă o înscrisese la școală și poate își schimbase obiceiurile. Fetiței îi plăcea să învețe.

Ilona fusese de mică un copil frumos, parcă prea frumos ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Frumusețea ademenește diavolul, pe la vreo șase anișori o legănă pe brațe o poliomelită, lăsând-o mai scurtă de un picior. Diferența se grăbi să-și revendice faima așa că fata deveni fără voia ei beteaga satului. Un băiat din vecini fu singurul care se aventură să-i țină companie, dar până și soarta se împotrivi. Ilona se trezi cu burta la gură, fără să înțeleagă de ce numai disperarea îi bătea la ușă. Părinții băiatului îi făcură vânt la oraș, să învețe carte, promițându-i s-o ia în grijă pe fată până la vacanța de Crăciun. Nici n-a pus bine amărâtul piciorul pe scara trenului că toate neamurile i s-au năpustit asupra Ilonei, strigându-i ocări, batjocorind-o, aruncând cu pietre. Au trecut câteva mii de ani de la pogorârea cu picioarele pe Pământ a rasei umane și bărbații încă se mai eschivează să-și asume responsabilitatea păcatului, mimând naivitate și prostie, cerșind alungarea din rai cu ochelari cal, mereu și mereu. Așa s-a făcut de s-a trezit iadul că începuse să-și ia slujitorii în serios.

Proprii părinți au alungat-o de acasă. S-a refugiat în Sărăcie, așa cum le mergea numele câtorva case uitate la marginea satului, în umbra pădurii. Acolo își ducea zilele o mătușă de pe tată, neagră la inimă și bețivă. I-a făcut loc în bucătăria de vară și i-a mâncat, la schimb, toată tinerețea. I-a fost babei servitoare credincioasă, îndurând bătăi și ocară, uitând de multe ori de somn și de foame. Când nici pensia nu i-a mai ajuns pentru băutură, baba a început să-i aducă aminte Ilonei că-i datora bani pentru chirie, așa că femeia căută să deretice și pentru alții. Își lua copila cu ea, legată în niște cârpe de spatele aproape schilod al mamă-sii. Când fata a mai crescut a învățat-o să deseneze și să aducă pe lume povești cât mamă-sa dădea cu mătura și spăla geamurile. Căteodată se întâmpla să dea nas în nas cu părinții ei, pe uliță, dar deși le săruta mâinile, și cu vorba, și cu gândul, întorceau capul, prefăcându-se a nu le cunoaște. Nu aruncau nici măcar fetei vreo privire, dar Ilona nu mai suferea, se împietrise. Tatăl fetiței nu s-a mai întors niciodată în sat și pentru asta îi era rușine, se lăsase cumpărată cu un boț de speranță. Pentru ceilalți rămăsese tot beteaga satului, deși cu timpul începuse să audă, acoperite de basma, și vorbe mai grele. Își râdeau de ea, dar ea nu mai avea inimă decât pentru fetița ei. Strânsese niște bani, ascunzându-i de babă, și în curând plănuia să plece și ea cu cea mică la oraș, orice oraș, printre străini. Acolo avea să plătească și ea niște polițe mai vechi vieții.

Învățătoarea ascultă povestea peste care se amestecaseră, sărind în ajutor, și gândurile ei, intuind și ceea ce nimeni nu avea să-i spună vreodată. La plecarea acasă se puse pe urmele fetiței. O văzu mai întâi oprindu-se la băcănie, ca să cumpere pâine și o lămâie. Intră și ea, hotărâtă să-i cumpere fetiței și niște dulciuri.

– Care e ciocolata preferată a Ancăi, vă rog?

– Anca? Aaaa, fata betegei! Nu cumpără dulciuri, îi mai ia mă-sa câte un pumn de bomboane, dar foarte rar, banii se duc pe băutura babei. E drept că le-a dat casă și masă … Ciudat totuși, acum că m-ați întrebat, acum două zile a cerut o supă la plic, o văzuse la televizor, în reclame. M-am mirat, pentru că ele nu cumpără niciodată chestii din astea, se descurcă cu ce au prin grădină, că au grădină frumoasă, beteaga e vrednică! I-o fi scăpat cineva niște bani și i-o fi fost poftă … Sper să nu calce pe urmele mamă-sii …

Învățătoarea își înghiți cu greu amărăciunea dezgustului, plăti pentru dulciuri și alergă după fată.

În Sărăcie casele erau gârbovite, dar curate. Pe lângă casa babei se mai aciuaseră câteva familii de romi, ocupând niște dărăpănături părăsite de vieți trecute pe lumea cealaltă. Unul dintre bărbați își încropise într-una dintre ele un atelier de tinichigerie, iar nevastă-sa un birou de vrăji la comandă. Trăiau bine, căci lumea înnebunise de tot.

Grădina Ilonei sărea în ochi. Îngrijită, înconjurată de tufe de zmeură și borduri de flori. Mirosea frumos, a roșii și a crizanteme. Copiii vecinilor culegeau niște mere căzute pe o bătrânețe de iarbă. Se abținu să nu strige la ei, dându-și seama că Ilona nu s-ar fi putut supăra niciodată pe copii.

Bătu la ușă, nu răspunse nimeni. Își făcu curaj și intră. Anca își hrănea mama, căzută la pat. Observase că de câteva zile uniforma fetei, deși spălată, nu dăduse ochii cu fierul de călcat. Patul fusese schimbat, numai Dumnezeu știa cum …

Femeia era într-o stare de semitrezie comatoasă, bănui că boala i se aciuase la plămâni. Sună la dispensar, dar refuzară să vină, cei din Sărăcie nu erau înscriși pe liste. Își sună fratele, medic la Spitalul Județean, și ceru sfaturi. Apoi se interesă și de mătușa arțăgoasă, mirată că nu își făcuse, curioasă, apariția. Oare cât de mult băuse?

Fetița nu răspunse, dar îi făcu semn cu capul înspre casa propriu-zisă.

O găsi rece, așezată pe un scaun, cu fața la fereastră.

– Doarme, nu vrea să se trezească, deși i-am adus și de băut și mâncare.

Fetița o urmase ca un cățeluș, oprindu-se în pragul ușii. Lângă bătrână așteptau cuminți două cornuri și două cartoane cu lapte.

Închise ușa, cu grijă. Luă fetița de mână și se întoarseră la patul mamei. Acolo mai licărea, pe candela timpului, un strop de viață. Anca începu să-i povestească cum o spălase și cum reușise s-o îmbrace curat, așa cum văzuse în niște filme. Când era în toane bune bătrâna o invita pe fetiță să privească împreună la televizor, cât arunca pe umerii mamei și alte dureri de Cenușăreasă. Fetița fierbea de obicei legume din grădină, dar, pentru că avusese de dus la îndeplinire niște teme acasă, cu o zi înainte cumpărase o supă la plic. Pentru mamă. Învățătoarea plângea și nu era iertare pe lumea asta care să se izbăvească.

Ilona a fost internată la spital și după o săptămână a început să se simtă mai bine.Tot învățătoarea s-a ocupat și de înmormântarea babei, chiar dacă până la urmă neamurile i-au vârât pe sub ușă un plic cu o parte din bani. A închis cu grijă casa din Sărăcie și a luat-o pe Anca să locuiască cu ea, până avea să se pună Ilona pe picioare. O vizitau des. Fratele medic venea și le lua cu mașina. Îl bănuia că se îndrăgostise și el un pic de fetiță, ba chiar și de mama acesteia. Poate un pic mai mult, cu siguranță mai altfel.

Satul nu s-a schimbat nici măcar cât o părere. Singur, primarul a promis să-i păstreze Ilonei locurile de muncă, pentru când s-o înzdrăveni, nu pentru că i s-ar fi părut drept, ci pentru că oricum nu s-ar fi oferit nimeni altcineva.

Împreună cu fratele ei, învățătoarea a început să caute un rost pentru toate trei departe, la oraș. Timpul nu mai trăgea mâța de coadă.

Inimioare cu miez de nucă și un pic de mahmureală. O poveste în jurul unui pub, de Liliana Widocks

(Image from sweetsharing.com)

După cumpărăturile de Crăciun, frigul și lenea m-au ținut prizonieră, atârnată de caloriferul de-acasă. Sărbătorile sunt niște șmecherii lucrative, m-au afectat emoțional, iar caloriile implicate direct și-au depus profiturile în locuri nici măcar secrete. Când în sfârșit am prins de picior o revoluție, am avut parte de câteva surprize. Dezamăgiri în crustă de ciocolată.

La câțiva pași de casă, ascuns de deochiul băcăniei, își ducea zilele o frumusețe de pub. Unicul care ne dorise de vecini. La prima gură de aer curat furată noului an am găsit locul nivelat. De parcă cineva se juca cu închipuirile noastre. Am mai trăit o astfel de crimă cu mulți ani în urmă, când o prăvălie care se îngrijea de ulcerele studențești a dispărut peste noapte, Ceaușeștii preferând să ne impună binefacerile meniului socialist, de cantină. Capitalismul, nicidecum mai prejos, a renunțat și el la copilăriile altruiste și a adus în discuție lipsurile întreprinderii imobiliare. Pub-ul, un bătrân din neam de tâlhari cu suflet, a fost trădat de nepoți și dus la groapă cu cai mascați, plătiți din oferta generoasă a unei caste de viitoare case de locuit. Tristețea asta, brexitară, a dat apă la moară multor anxietăți, dar dispariția bătrânului pub a contat pentru lovitura de grație. Pub-ul e celula de bază a societății britanice, când inima unuia stă pe loc e semn că povara durerii a cancerizat împrejurimile. Moraliștii vor aprecia mai mult acoperișurile de deasupra capului decât băutura pentru niște scandalagii, dar casele astea noi, de se grăbesc să vină, vor fi de genul pițipoancelor, pereți subțiri, frumusețe prefabricată, cu minim confort. Pub-ul și-a dus viața pe cruci de cărămidă, strâns, pe la subsuori, de niște grinzi de lemn masiv, întunecate la chip și cam noduroase. Nu mai trecusem demult pragul unui pub, niște nenorocite de pastile mi-au anulat cununia cu gustul de vodcă, dar l-am iubit ca pe un vechi prieten. În drumurile mele, îi treceam pe la ușă, amestecându-mă în râsetele ispitiților, în poveștile ce-și aruncau ochii pe geam, în liniștea ieșită la fumat. Pentru a putea scoate unui englez pub-ul de la inimă ar însemna ca acela să fie pe moarte și să fi semnat deja pentru donare de organe. Sărăcia ne trage tuturor speranța de sub picioare. Visele cad precum rațele păcălite de sclipirea de rugăciune din ochii vânătorului.

Plecarea pub-ului, spre iadul sau poate spre raiul pereților fără vină, mi-a furat niște ore de somn. Locul acela, tâlhărit de priorități, a devenit cimitirul tuturor nostalgiilor noastre: meciuri live pe canale de televiziune cu plată, destul de scumpe, seri de karaoke, muzică live, mici petreceri de corporatiști, partide de darts, de biliard, cu prietenii sau cu magnifici necunoscuți sau bețivi ce țineau de vorbă diminețile până la ora primei comenzi. O acceptare a neputinței. Dar viața are o formulă proprie, încă nebrevetată, de a ne scoate din lăsatul pe tânjală. O bună prietenă de-a mea și-a făcut timp să-și sărbătorească cei 60 de ani agonisiți. Masa și felicitările își legaseră deja destinul de un frate pub. Unul la fel de voinic, dar cu un aer mediteranean, administrat de o familie de italieni, îndemânoși la bucătărie. S-a întâmplat să coincidă cu weekeend-ul în care își face de cap un neastâmpărat, numitul Valentin, care fuge de pensii alimentare dar duce la gură amor, cu amândouă mâinile. Pub-ul era invadat de baloane marțiene, cu limba ascuțită, de heliu. Roșii, pentru cei ce se țineau de mână, roz și albăstrii pentru unii care aduseseră o pereche proaspătă de urlători pe lume, aurii, pentru noi, cele ce onoram trecerea timpului. 26 de femei sărite de 50 de ani, din cele pe care un scriitor de limbă franceză peltică nu se simte pregătit să le vadă nici cu ochelari. De fapt pub-ul se umpluse de femei frumoase, foarte puțin sulemenite, femei care refuzaseră dictatura botox-ului și a spilcuitului silicon. Se spune că englezoaicele nu sunt frumoase, nimic mai neadevărat. O simplă seară de sâmbătă, un pahar de vin și toate preconcepțiile îți sunt date peste cap. Bărbații ar fi ieșit în pagubă la numărătoare, dar acopereau dorințe de toate vârstele.Două fetișcane, cântând live, una după cealaltă, incitau la dans și la flirt muzical. O ușoară anemie mă plasa pe nesiguranța de picioare a celor deja luați. Mâncarea, delicioasă! Masa a primit cu brațele deschise propunerile indecente ale cupelor de șampanie, ale sticlelor de vin, cocteilurilor, chiar și pe cele ale nepretențioaselor lungane cu gulere albe, amare de bere.

Pe mine mă aburea un pahar cuminte, cu apă potabilă, direct de la robinet. Barul refuza să arunce bani pe aceeași calitate, dar încapsulată în plastic. Încetul cu încetul dansul ne-a sucit tuturor mințile. Melodiile aduceau cu ele regretele anilor 60-70, urmărind, decadă cu decadă, amintirile noastre. Toată lumea ținea isonul, cunoscătoare de text până la virgulă. Unii mai tineri decât jumătatea mea optimistă. Mileniali retro. Atmosfera era la fel de lăcrămoasă ca cea de pe stadioane.

Despre bărbați nu am vorbit decât vreo 15 minute. Maddy, cea mai înțeleaptă și mai frumoasă dintre noi, și-a întâlnit marea iubire. La 70 de ani. Chipeșul e cu vreo douăzeci de ani mai ieftin, semn că femeile de peste 50 de ani dispar doar din vizorul bărbaților declarați inteligenți, se pare că frumoșii se pricep destul de bine la până moartea ne va despărți. I-am admirat, cu ochi dați peste cap, fericirea surprinsă de camera telefonului mobil, am pus toate întrebările prostești cerute de ocazie, ba am întrebat-o dacă nu are de gând să ni-l treacă în testament. Maddy a râs onest, exuberând într-o bucurie care lăsa restul lumii lipsit de sens. Mai târziu am fost martore momentului de narcisism al fericirii, când a sunat-o s-o întrebe dacă nu se făcuse timpul să-i aducă dorul acasă. L-am mai bârfit un pic, pe șoptite, pe partenerul lui Maddy, un pic mai mult decât invidioase. De-a dreapta mea, Pamela mă asigura că ea își prefera singurătatea. Am agreat că partea referitoare la sex ne era la fel de vizibilă precum armăsarilor balerinele pensionare. Bărbații țin cu dinții de ea, crezând că îi scapă de moarte, femeile o adaugă însă, fără resentimente, la lista marilor dezamăgiri. Disperarea masculină le relaxează consorților eforturile, ducând calitatea actului în derizoriu. Nu că ar recunoaște vreunul ceva, vreodată. Suntem de râs, suntem de plâns, în egală măsură, psihic, fizic, depinde. Dacă mai adaugăm concocției sarcastice și menopauza, se lasă cu mahmureală și rugăminți de comă alcoolică. Poate că e mai bine că bărbații preferă neștiutoare de minus 20 de ani, iar femeile liniște și rețete de prăjituri. Pamela m-a simțit fragil-rebelă și ne-am încurajat să revenim asupra deciziei de abstinență după 65 de ani, în ultimii ani de viață e mai plăcută compania altuia decât a gândurilor negre, chiar dacă ținutul de braț e mai scump decât o cârjă, mai ales din punctul de vedere al stocului de la farmacie … Ne uitam la Maddy, arăta mai bine decât noi toate puse la un loc. Pamela și-a făcut griji că la terminarea discuției m-aș putea retrage la o mânăstire. Am râs. Un chelner vioi s-a prezentat, solemn, cu o ofertă de reîmprospătare a băuturilor. Intuiție masculină. Când o să cresc mare vreau să mă fac bărbat. Dacă despre Don Juan-i am mai vorbit încă 15 minute, despre torturi am vorbit mai bine de o oră. Una dintre fete, mare cofetăreasă, a cadorisit sărbătorita cu o adevărată operă de artă. Nu sunt un fan al prăjiturilor englezești, nu consider ciocolata un dulce ci o necesitate, dar tortul acela îmbrăcat de sărbătoare a fost unul de care îmi voi aminti cu drag peste ani. Excepțional! Nu am mai așteptat să ne fie aduse tacâmurile, ne-am servit cu propriile mânuțe, suspinând de plăcere.

În seara aceea m-am reîndrăgostit de englezi. Brexitul s-a cam jucat cu subțirimea ambiguităților mele sufletești. Noi, emigranții, ne obișnuim cu ideea de a nu mai aparține nimănui. Gravităm, ca acei orfani ce-și cântă dependența de suflet curat la metrou, în jurul unor mame și naturale, și adoptive, complet dezinteresate. Niște străini în țara de adopție, accentul straniu creând o stare de disconfort interacțional, devenim niște paria și în propria noastră țară, prea plini de ifose, prea lămuriți de adevărata valoare a sistemelor tradiționale, întreținute de un patriotism superficial și de complacerea cu satisfacție financiară, minoră dar foarte lăudăroasă. Noi, cei ai nimănui, ne bucurăm de toate firimiturile lucrurilor mici, întregul simțind că ne e dator și lăsăm, altruist, visele mari în cârca celor legați de locul baștină.

Filosofia vieții, mult prea aproape de patima inimioarelor cu suspin de heliu, mi-a făcut somn, Moș Ene era grăbit să mă dezbrace până la pijama, mai avea și alte cliente. Avea să mă conducă, de la volan, superba mămică a patru studenți eminenți, ea însăși pregătind un masterat, oarecum molipsită. În trecere pe lângă ringul de dans, mi-am simțit mâna apucată, pe neașteptate, și sărutată sănătos. O rudă a patronilor, probabil, la englezi nu au trecere astfel de prostii. Patronul însuși mă ciupise mai devreme de suflet, când, servindu-mi rulada de spanac, singura opțiune vegană a serii, m-a numit fierbinte, la ureche, dolce signora’. M-am topit până la picioarele scaunului cu spătar, cuvintele aveau gust de soare, soare cu dinți de lămâie, sicilian.

M-am furișat spre ieșire, ca o Cenușăreasă, lăsând în urmă un vis de pasiune, m-am răzgândit în dreptul ușii, întorcându-i un zâmbet, orice cuvânt ar fi fost de prisos. În urma mea, toți locatarii de moment ai pub-ului dădeau viață unui alt pensionar, Be my baby, un șlagăr al dansurilor murdare (din coloana sonoră a filmului Dirty dancing, interpretat de The Ronettes, lansat în 1964).

Valentin, un tip fără scrupule, venise pregătit cu bigudiuri și pentru minți cu părul vopsit.