Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Mă Brexitez, deci exist!, o poveste de Liliana Widocks

Image result for funny old couple(Image from askideas.com)

 

De când a plecat toamna inima nu se mai acoperă cu nimic altceva, ci umblă după Moș Crăciun, cu trăistuța goală. Nu tu iubire, nu tu fericire, doar un pic de guturai. În loc de marea întâlnire cu nu știu ce prinț divorțat, prins cu alta, mi-am făcut loc în calendar pentru o programare la doctor. În sala de așteptare era aglomerație, gripa își însura copiii, bat-o norocul! Schimbul de viruși era înfloritor, de emoție strângeam lacrimi pe sub pleoape. M-am așezat la coadă, să-mi anunț prezența. În fața mea ofta un cuplu cu griji pe sub ochi, tatăl ținând în brațe un băiețel mai tânar de doi anișori. Copilul a întins mâinile înspre mine, mucos dar fericit:

– Mama! Mama! Mama!

De unde știa năzdrăvanul că era adoptat? Cineva îl păcălise probabil, semăna, ca două picături de lapte, cu maică-sa, mamă care mă privea încruntat, măsurându-mă din cap până în picioare. Zău că am roșit! Precis se întreba dacă nu era unul din cazurile acelea de copii schimbați la spital … I-a dat un cot tatălui, obligându-l să întoarcă și el capul. Copilul se agita înspre mine, mă simțeam ca o hoață de copii. Am început să mă măscăresc, în speranța că până la urmă aveam să-i fac pe toți să râdă.

– Tata! Tata! Tata!

Am întors privirea, înainte de a sări peste balustradă, dornică de vreo sinucidere. De lângă mine, îi făcea copilului din mână un bunic. Pierdut pe undeva pe la nouăzeci de ani.

– Copiii spun întotdeauna adevărul. Să îndrăznesc să sper că veți accepta o invitație la cafea? E o cafenea foarte elegantă peste drum de clinică …

– George!

Posesoarea vocei pițigăiate era o bunicuță, optzeci și, la fel de frumoasă ca cea a Scufiței Roșii. Copilul continua să se agite, strigându-ne mama și tata, implorându-ne să-l luăm în brațe. Mă simțeam de parcă tocmai călcase pe mine un tren cu interese personale. Cineva însă presimțea explozia iminentă.

M-am întors înspre bunic, cercetându-l mai cu luare aminte. Pe inelar avea o verighetă de om loial, una care nu-l părăsise niciodată. Mi-am îndreptat arătătorul spre dovada infamiei. A început să râdă:

– Sunt văduv, o port în caz că rămân fără bani și mi se ivește ocazia să o vând.

– George!

Bătrânica îl privea amenințător, îl luase deja în cătare.

– E fosta soacră, n-o băga în seamă!

Am început să râdem cu toții, aproape toți, copilul încă ne mai cerea să-l luăm în brațe.

– El lucrează pentru mine, a mărturisit spășit bătrânul, sărutându-și nepotul pe frunte. Ce accent frumos aveți, de unde veniți?

– Din România.

– România? Toate româncele sunt la fel de frumoase ca dumneavoastră, domnișoară?

– Cu mult mai frumoase!

Abia am apucat să răspund, înainte de a mă face de râs, se făcuse că madam Catrina rămăsese încă o dată fată bătrână!

– Uite ce fete frumoase sunt în România, Rosie, și tu ai ales Austria! Domnișoară, astă vară ni s-a făcut o ofertă pentru o vacanță în România și Rosie, aici de față, a ales Austria! Nu ați dori să ne fiți ghid în vara care poate ne mai așteaptă?

– George!

– Bine, bine … Rosie e nevastă-mea, de mai bine de șaizeci de ani! Nu am înșelat-o niciodată, deși … parcă aș încerca …

– George! Faci fata să roșească … Vi l-aș dărui, domnișoară, cu tot cu pachetul cu pamperși, dar să știți că-l las fără casă. Bani nu mai are demult, i-a pariat pe același cal și ăla nu a avut niciodată chef să câștige.

Râdeam de noi, și râdeau și spectatorii. Apoi ne-au apărut numele pe monitoare și am plecat să ne luăm tratamentul.

 

Povestea căderii sub farmecul Sfântului Andrei, de Liliana Widocks

Related image(Image from stirileprotv.ro)

Mai e un pic și iar vine rândul nopții aceleia cu vrăji și vrăjeală. Măritatele vor pune căței de usturoi pe la ferești, doritoarele vor da iama în rezervele de busuioc ale bunicilor, vor coace pe plită turte mai bățoase ca saramura, la bloc, plăcinte cu brânză împachetată în sare, unele vor căra apă neîncepută (nici pânza freatică nu știe ce-i aia!) de la fântână și vor privi hipnotic la muțenia transparentă, înnobilată de o verighetă pusă pe deget sub oblăduirea bisericii. Cele cu adevărat ale nimănui vor presăra pe ud cenușă de foc îmbătrânit, plecat deja spre cimitir. Curajoasele se vor arăta goale oglinzii, taman la miezul nopții, ademenind lasciv ochiul ursitului.

Deși bunică-mea curăța, în fiecare an, cu spirt și apă fiartă luciul prieten cu reflexia, refuzam categoric să le fac pe plac babelor, aproape că mă omorâseră cu sarea din bucate și nu venise nimeni să-mi aducă o cană cu apă, a trebuit să mă dau singură jos din pat. Din discuțiile, la secret, din cazematele copilăriei aflasem că la 12 noaptea, pe întuneric, numai dracul mai avea chef să se maimuțărească la oglindă, iar eu pe ăla nu aveam de gând să-l caut cu lumânarea. De busuioc nici nu mai vorbesc … Babele scoteau aproape toate penele din pernă și îndesau în loc șomoioage de busuioc, musai sfințit. Și cu toate astea, ghinionul încă se mai ține de mine, pretinzând că mai are câte ceva de învățat. Adevărul e că în noaptea de Sfântul Andrei dorm. Dorm tun. Fără vise, fără griji. N-am avut parte nici măcar de un amărât de coșmar. Trebuie să se fi îndurat cineva de pe la arhivele raiului și de mine de am fost în stare, până la urmă, să mă mărit. Între timp însă s-a clasat dosarul, nu apucasem să citesc, la modul de întrebuințare, că minunile țin, în medie, cam 3 zile. Timp ceresc. Totul mi se trage de la o întâmplare de pe vremea când alergam după numai 8 ani, atunci s-a făcut de mi-am băgat nasul în treburile Sfântului și nu m-a iertat nici până în ziua de azi. Deși babele au încercat tot ce le-a trecut prin cap să-l îmbuneze și i-au umplut buzunarele cu acatiste, s-a arătat neînduplecat. În ajun mă trezeau cu noaptea în cap, dragele de ele, ca să mai lungească noaptea ce era pe vine, inventând mai mult timp, doar-doar s-o lipi și de mine un vis. Nimic. Chiar și acum, când babele au plecat deja în audiență, la vârsta insomniilor, în noaptea asta dorm de parcă m-au uitat poeții. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat …

Nici nu dăduse bine peste noi primăvara, în țigănie abia de se făceau planuri pentru recolta de viorele și ghiocei, când le-am auzit pe babe, în timp ce sorbeau din cafeluțe, sporovăind despre îndrăgosteală și măritiș. Bunică-mea avea un curtezan, dar deși o încurajam ca măcar să-i zâmbească de câte ori îl întâlneam prin mahala, mituită fiind cu ciocolată și bomboane fine, refuza cu obstinație până să-i și răspundă la salut. Ea care era o fanatică a bunei creșteri! Babele, rămase văduve, își adoraseră bărbații și nu păreau a fi în stare să facă loc, în templul vieții lor, și altcuiva. De-aia a venit ca un șoc spovedania Nanei:

– Mă gândesc sî mă leg la cap olecuțâcă cu maioru ceala vinit di la București. Ciobanu parcă …

Maiorul Ciobanu era un fost ofițer de armată, pensionar, care se întorsese la casa părintească, lăsând copiilor apartamentul elegant din centrul capitalei. Pusese ochii pe Nana la slujba de Crăciun și de atunci de câte ori trecea prin dreptul blocurilor foste ceferiste, în drum spre cuptorul de pâine‘, îi lăsa pe preșul de la ușă câte un buchet de flori, din propria grădina. Nana le împărțea prin casele tuturor, de frică să nu-i arate sufrageria ca un cimitir.

– Cred că ai înnebunit, Mariță, cât ai fost tânără și parfumată ai refuzat tătă golănimea ci țî sî țâne di poalili fustei, ș-acuma țî s-o aprins călcâile după boșorogu ista! Șî încă unu‘ di la București … închipuiești-ți ifosi șî pretenții!

– Ba sî crezi, cî-i de-a dreptu cumsecadi! Di vreo săptămână sî tot invită la cafeluță șî am apucat, carivasâzâcă, sî stăm olecuță di vorbă.

– Di-o săptămână? Cum, șî n-ai zâs nimic? Bre, asta di-acuma-i treabă serioasă!

– Ar fi totuși o problemă, îndrăzni și nașă-mea să se amestece în vorbă, ari gospodărie frumoasă, hăt până-n lunca Sucevei, acolo-i di muncă, Mariță, nu glumă, iară tu nici nu știi sî țâi sapa di coadă!

Babele mele erau târgovețe get-beget, crescute pe lângă caldarâmul de promenadă, strada pietruită și stâlpii de iluminat public. Dar Nana era hotărâtă să facă o încercare.

În prima zi însorită a lui Marte Nana, sprijinită pe-o coadă de sapă, măsura din ochi grădinița din fața blocului, ce se lăsase cuminte pe un fund de iarbă, tivit pe la poale cu niște tufe de gard viu. Bunică-mea și celelalte babe o priveau gânditoare de la înâlțimea etajului al doilea al blocului de vizavi.

– Mariță, vezi sî nu ti ieie di cap palpitațiile! Ț-ai luat medicamentili?

– Gura, babelor, mi-s proaspătă ca un trandafir!

Râdeau babele și râdeam și eu, amestecată printre fuste.

Nu le-am așteptat să prindă de veste, ci am fugit cât m-au ținut picioarele la Nana. Se așezase între timp pe un taburet, respirând greu, ca un câine după ce-a fugărit o căruță. Am strâns toți copiii de la scrânciobe și i-am îngropat, ajutați doar de degețele, toată punga cu semințe. De ieșit, au ieșit morcovi și pătrunjei, mărar și rozmarin, da cam firavi …

Într-o zi, cum stătea ea așa, pe un cot, privind de la geam zarzavaturile, a dat cu ochii de Steliana, o înțeleaptă din țigănie, care se grăbea, încărcată cu tingiri de aluminiu, înspre casa doctoriței. Îi scăpase unul din puradei de bube roșii. Steliana privi amuzată la mândria verde a Nanei și dădu din cap a stat de vorbă:

– Știi ci-ți trebuie matali, madam M., o lopată di baligă? Îl trimit mâine dimineață pi Samir, băietu ceala mari, șî ț-o împârțî una pi grădină. N-ai a ci ti temi, ari sî crească ca din apă!

Și așa a și fost să fie. Grădina s-a transformat într-o pădure de zarzavaturi. Nana însă a fost cât pe ce să fie linșată de vecini, putoarea le pusese stăpânire pe pereți și pe haine, nimeni nu mai îndrăznea să țină vreun geam deschis. Tot ea era și singura care folosea legumele pentru mâncare, celorlalți li se întorcea stomacul pe dos numai gândind la ele. Maiorul însă a lăudat-o, ba i-a acceptat și invitația la masă. Deși idila părea să avanseze mulțumitor, Nana mai păstra un pic de rezervă în suflet. Dacă îl supăra pe nenea Mișu, cel dus la Domnul?

Pe la sfârșitul lui noiembrie a dat iar nas în nas cu Steliana, pe când se întorcea de la o dare de seamă, la cimitir. Steliana se grăbea spre casă, cu un buchet mare de busuioc strâns la piept.

– Ai dat iama prin biserică, Steliană?

– Ptiu, pacatili meli, madam M., azi mă țân diparti din ochii sfinților di pi păreți, am cerut oleacă di la coana preoteasă. Îi noaptea din Sfântu Andrei șî am două feti di măritat …

Nana nu a mai stat să asculte toată povestea, a fugit acasă, și-a îndesat tot busuiocul sfințit în fața de pernă și s-a apucat de copt prăjituri. A doua zi îl invitase pe maior la cină. Mi-a adus și mie câteva, prilej să mai schimbe o vorbă cu bunică-mea. Pe mine m-au trimis să mă spăl pe dinți și să mă pregătesc de culcare, dar tot am apucat să aud câte ceva. Copiii maiorului nu erau de acord cu dragostea asta subită a bătrânului, ca orice alți copii iubitori nu aveau de gând să lase să le scape printre degete nicio firimitură din moștenire. Habar nu aveau că Nana le-ar fi dat și ce-i mai rămăsese pe nume. Trebuia s-o salvez. Mi-am făcut un plan.

Maiorul și-a făcut drum prin nămeți, pe la 6, în spatele unui munte de crizanteme. Ninsese. Zăpada, prietenoasă, lumina ca ziua … așa că bunică-mea m-a uitat un pic pe-afară. I-am lăsat să treacă de aperitive, după care m-am înființat la ușă. Nu s-au supărat, bunică-mea însă m-ar fi omorât dacă ar fi știut. Maiorul era în mare formă, o făcea pe Nana să râdă cu gura până la urechi. La un moment dat Nana s-a scuzat, să meargă la baie.

– S-o chișăt pi ie, cî pre o faci sî râdă! Dumneavoastră, vreu sî zâc …

– Hahaha.

– Hahaha, a izbucnit în râs și Nana, din ușa băii, abia acum m-am chișăt pi mini, drace!

Lucrurile s-au lămurit când i-am mărturisit maiorului că nu aveam de gând s-o dau pe mâna copiilor lui, vitregi.

A doua zi, de dimineață, am auzit-o pe Nana povestindu-le babelor toată întâmplarea. Abia de au reușit, sărind pe ea cu toatele, s-o oprească pe bunică-mea să nu se năpustească pe ușa dormitorului. Am scăpat la mustață. În noaptea de Sfântul Andrei, Nana îl visase pe maior ușurându-se pe gardurile gospodărești ale Căilor Ferate. Locuiam vizavi de gară, până și șoaptele ne miroseau a fum, căci pe atunci locomotivele mâncau cărbuni. Și atrăgeau, ca un magnet, cuiburi de cioară.

Nana a împărțit o fericire cumpătată cu maiorul, dar Sfântul nu m-a iertat nici până în ziua de azi pentru imixtiune în treburile personale. Îmi băgasem nasul pe unde nu-mi fierbea oala și nici pe atunci nu mă pricepeam deloc la bucătărie …

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.

Bunicii de la capătul plâns al nopții, Povestea lui Ion și a Mariei, de Liliana Widocks

Image result for batrani in pat(Fotografie de pe https://www.ganduridinierusalim.com)

 

De bunici babele au aflat într-o duminică dată bisericii. După slujbă își mutaseră rotunjimile pastelate pe banca din curtea bisericii, bucurându-se de colivă și cozonac cu mac, când s-a apropiat de ele o vecină. Bătrânii locuiau la marginea dinspre apus a mahalalei, pe uliță le treceau doar oameni cu alte griji, căci la capătul nopții topitoria de in aștepta, bodogănind în urechea râului, obolul palmelor goale. Luni ne-am împachetat ziua, de dimineață, și am plecat să le facem cunoștință. Babele sporovăiau vrute și nevrute, râsul lor pițigăiat făcea bine aerului încă rece. Mie îmi era somn și mă împiedicam de toate pietrele crescute din pământ, atrăgându-le privirea amuzată. Bunicii mâncau în pat, când am ajuns, vecina care ceruse ajutor babelor le adusese ceva de mâncare. Îi înghițiseră niște cămăși largi, odată albe și plapuma la fel de zoită. Babele oftau așa de greu că am crezut că aveau să li se deșarte, cu totul, amigdalele pe podele! Moșul și baba lui mergeau spre 90 de ani, habar nu aveau cum îi chema în buletin, de câțiva ani își spuneau simplu Ion și Maria. Acte aveau, dar numai vecina mai știa pe unde, iar vecina își găsise o slujbă și se temea să le lase soarta în mâna lui Dumnezeu, PreaÎnaltul era mult prea ocupat și fără povara lor pe umeri.

Bia a bătut două cuie pe pereții dați în lături ai camerei largi, care ținea loc și de odaie de dormit și de bucătărie, a întins între ele o sfoară, de care a prins, cu cârlige de rufe, niște cearceafuri. Tare răpănoase … Pe mine m-au așezat la masă, lângă sobă, cu un caiet și creioane colorate. Era vară și amiaza avea să pună curând griji pe foc, în soba din burta timpului frumos. Până să se împace cu soarele, babele au făcut un foc în curte, să ajute la spălatul pieilor și fiertul rufăriei. Bătrânii s-au bălăcit în voie, râzând ca niște copii, iar eu m-am bosumflat, supărată că nu aveam voie să mă joc cu ei. După despăduchire și tuns, babele i-au scos afară, în cămăși de noapte curate, pe țoale de cordele întinse pe prispa casei. În sfârșit aveam voie să mă joc cu ei! Ele au pus rufele la fiert și au scos din casă aproape tot ce adunaseră bătrânii într-o viață. Curtea arăta ca în ziua de târg, când mahalaua își scotea sărăcia la vânzare.

Vecina a adus un coș cu poale în brâu și m-a luat cu ea să-mi prezinte niște iepurași, mâțele, câinii și niște găini pe care le ținea prin curte. Când m-a adus înapoi, după ce am mai mâncat două plăcinte, drese cu o cană de lapte acru, casa strălucea de curățenie. Bunicii erau întinși în pat, iar eu le adusesem un cățel.

Bia a început să urle la mine, să scot puricosul pe ușă afară. L-a spălat până a ieșit toată culoarea din el, după care l-a pus la uscat pe o cârpă, lângă sobă. Mi se făcusem un pic de frică, îmi pătasem un pic rochița cu niște dulceață de cireșe amare și îmi era frică să nu mă bage și pe mine în ligheanul cu apă și să mă atârne de sfori, cu cârlige de rufe.

Bunicii aveau chef de vorbă:

– Cum te cheamă?

– Mă cheamă Liliana, ca în cântecul acela Lili, Lili, Liliana, i s-a rupt în fund izmana ….

– Hahaha.

– Dar tata mă strigă Luluța, pentru că-s prea mică ca să port izmene! Până la urmă sunteți chiar frumoși, cred că am să mă joc un pic cu voi, vreți să vedeți ce am desenat?

– Frumoși? Da ce, până acum am fost urâți? Poate un pic răpănoși …

– Erați urâți ca dracu!

– Luluța!

Așa de tare au răcnit babele că am crezut că se spărseseră geamurile … Le-am șoptit bunicilor:

– Nu am voie să vorbesc urât. Numai când merg la alimentara, că acolo îmi dau ciocolată.

– Luluța, cred că o să fim cei mai buni prieteni din lume!

Moș Ion m-a mângâiat pe cap și a scos de sub pernă un măr. Bunică-mea a început iar să urle, abia primeniseră patul și moșneagul ascunsese deja mâncare pe sub perne!

– Unde sunt copiii voștri? De ce nu vă aduc o cană cu apă? Eu am să-i aduc lui bia apă, nu-i așa, bia? Că de-aia sunt făcuți copiii, să aibă cine să aducă căni cu apă la bătrânețe.

– Hahaha. Noi nu am putut avea copii …

– Adică nu v-a vrut niciunul? Erați urâți, de-aia! Acum că sunteți iar frumoși poate o să aveți și voi copilul vostru. Doamne-Doamne face copii, dar nu știu cum și nici nu am voie să vorbesc despre asta …

Bunicii aveau o nepoată de soră, tocmai la Timișoara, dar când îi scriseseră se plânsese de drumul lung și grija copiilor. Avea doi. Noi mergeam aproape în fiecare zi la bunici, cu toatele sau numai cu câte o babă. Uneori, când îmi curgea nasul, nu aveam voie să merg și stăteam supărată, dar uitam repede, dacă îmi dădeau bomboane.

Când eram cât pe ce să împlinesc 5 ani, moșul a simțit subit că nu mai avea mult. I-am găsit pe bunici plângând, nu prea mai aveau poftă de mâncare. Bia începuse să ne dea la toți vitamine. Nici eu nu mâncam ierburi, dar mâncam flori de salcâm direct din copac, exasperând babele.

Bunicii s-au sfătuit o vreme cu babele, cât eu le-am desenat o pisică. Câinele s-a bucurat cel mai tare. Babele i-au luat pe moșnegi în brațe și i-au mutat pe scaune, apoi au împins patul la o parte. În perete, la botul câinelui, era zidit un sipet. Moșul i-a dat biei o cheie, de pe o sfoară pe care o purta la gât. Înăuntru era un munte de bani, tot ce rămăsese din pensiile ultimilor douăzeci de ani după plata datoriilor la lumină și la stat. Îi mai dădeau bani și vecinei, pentru mâncare și lemne. Babele au refuzat categoric orice discuție despre bani.

– Acolo sunt bani pentru înmormântare. Ce rămâne să dați nepoatei de la Timișoara, pentru bani cred că o să facă drumul. Luluța, vreau să te duci la sipet și să iei câți bani poți strânge în pumni.

– Să-mi iau păpuși?

– Să-ți iei cele mai frumoase păpuși!

– Nu e nevoie, vă rog …

– Te rog, Reta, vreau ca fata să-și aducă aminte de noi.

Am început cu toții să plângem, eu nu știam de ce. M-am așezat între ei și i-am luat în brațe.

– Bunicii ăștia sunt numai piele și os! Exact ca mine!

Bia mă certa în fiecare zi că mâncam numai rugată, bunicii erau la fel de mofturoși …

Bunicii au murit în tihna nopții, nu am avut timp să ne luăm, cum se cădea, rămas bun. I-a găsit vecina, venită cu o căldare cu apă proaspătă, curată, de la fântână, la crăpatul zorilor. Doctorul, adus pe fugă, ne-a spus că au murit la câteva ore distanță unul de celălalt, ea avusese răbdare să vadă dacă moșul nu avea de gând să vină înapoi. Nepoata de la Timișoara a venit la înmormântare. S-a bucurat foarte tare de banii căzuți din cer. De înmormântare s-au ocupat babele. Pe cruci, pe lângă Marin și Ioana, i-au trecut și drept Ion și Maria, așa după cum se botezaseră între ei la bătrânețe. La masa de adio s-a mâncat, s-a băut, de-a valma, cu toată ulița, s-a râs cu gura plină, așa cum le plăcuse bunicilor. Casa s-a umplut pentru ultima dată cu veselia anilor pierduți. Nepoata nu a înțeles nevoia bucovineanului de a râde în față morții, de a-i arunca băutură între ochi. Bătrânii nu-și risipesc lacrimile pe la noi, mai bocesc guraliv, dar țin ce au mai scump pentru clipa revederii. Dac-o fi să fie, dacă nu, să fie paguba lui Dumnezeu, că n-a avut puterea să ducă lucrurile până la capăt. Nepoata a plâns și a luat ceva bani și de pe casă. După care a plecat. Uneori își mai aduceau aminte de ea lumânările …

Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.

Valiza dracului în curtea săracului, Povestea valizei, de Liliana Widocks

Related image(Google search, ebay)

– Alo?

– Ce-ai, bre, de țâpi așa, vrei să-ți asfaltăm drumul până la Viena?

– Lasă vrăjeala! Tac-tu la telefon! Vezi că te calcă DNA-ul!

– Să vină luna viitoare, acum mă țân cu alta. Hahahaha

– În 15 minute ăia ajung acolo. N-am timp de glume! Strânge toate marafeturile, fă curat prin sertare, nu e vreme de dat foc, că iese fum, iar ăla, prostu, e dovadă de foc.

– 15 minute? Păi bine, măi tată, de ce nu sunași și matale de săptămâna trecută, să am timp să mă pregătesc?

– Ce vrei, bă, crezi că e ușor să conduci o țară? Oamenii te minte! Nici sursele nu mai sunt ce-au fost … Acolo, la DNA, sunt numai securiști. E statul paralel, băiete, fierul de călcat care de-abia așteaptă să ne îndrepte cămășile! Te las, că mai am și alte controale pe cap, te descurci tu cumva … Pa!

– Tată, tată! A închis … Ce dracu le zic ălora!

– Frumoaso, strânge tot ce ai prin sertare, și tu și fetele de la contabilitate: selfie-uri, propagandă, burtiere, că vine controlul peste noi! Acum!

– Unde le arunc, la gunoi? Toate pozele alea frumoase? Vai …

– Lasă, bre, că facem altele.

– Fetelor, ordin de la șefu cel mare, aruncați tot ce aveți prin sertare și nu e, oficial, pe placul șefului! A cui e valiza?

– Ăăăă … e a lui aia mică, să fie la îndemână când o anunță tăticu că trebuie să-l însoțească în delegație …

– Ce e înăuntru?

– Nu știm … (după un schimb de priviri) niște lenjerie. Din aia scumpă.

– Ce naiba facem cu ea, aș lua-o eu, dar mă bagă nenorociții la prostituție! Vin în control dușmanii poporului! Țață Floareo, da ce faci p-aici la ora asta?

– Ete, dau cu mătura, că se strică aspiratoru!

– Ia bagă mata chiloții ăștia în sacoșa cu care veniși de-acasă, că avem controale de la București și n-avem timp de pierdut.

– Ptiu, păcatili mele, dace să fac eu cu toate dantelile astea?

– Ia-le acasă că trec eu mai târziu să le cer înapoi! Hai, repede! Hai, fetelor, nu căscați gura, umpleți valiza!

– Ați terminat, frumoaso? Mașina DNA-ului e în parcare!

– Aoleu! Doamne, fă o minune și fă să dispară valiza asta! Promit să mă abțin de la adulter o săptămână!

– Doamne! Doamne!

– Aici, Petre!

(Iar e la păcănele, de când s-a umplut raiul de moaște deleagă și tot deleagă, iar el stă numai prin crâșme …)

– Doamne, e o fătucă pe fir, cere ajutor și promite un pic de frigiditate … De când cu încălzirea asta globală avem nevoie urgentă de o scădere a indicatorilor adulterini. Nu ne permitem să refuzăm așa ofertă.

– Trimite și tu niște îngerași …

– E treabă de James Bond, Doamne, îngerașii, deși le predic toată ziua, bat palma cu dracii de la prima bombonică.

– Trimite doi sfinți. Trage și tu la sorți, nu-mi trece prin cap niciun nume, d-apoi să-mi mai aduc aminte de vreun semn că ‘vrednic este!’!

– Mișule, ce naiba căutăm noi pe coclaurile astea, cu valiza-n spate, asta-i treabă de hamali, nu de șefi de departament! Aoleu, mă tem că trebuie să te părăsesc, alertă de la maman pe pager!

– Bine, măi Găbițule, pe tine toți te aleg să le împrăștii bârfele, rămâne pe mine să mă iau la trântă cu proștii! Și cu valiza ce fac?

– Dă-o dracului de valiză!

(Bine c-a plecat, ia să-l sun eu pe proprietar să cer o răscumpărare, că ne-a tăiat șefu diurnele și parcă aș rămâne peste noapte în București …)

– Am o valiză plină cu documente, dacă nu dai mata niște bani pe ele, dau alții!

– O secundă, vă rog, e nevastă-mea asta de va să fie pe linia fierbinte. Pui mic, verifică tu dacă mai ai la gât cheița aceea de la seiful de la bancă, da, aia pe care ți-a pus-o tati pe lănțișor de aur. Nu ai pierdut-o, cumva?

– Nu, tati! E tot acolo, mmm, abia aștept să deschizi ușița cu ea …

– Mai târziu, scumpete, acum am de rezolvat niște probleme de interes național. Dacă într-o zi CNP-ul meu ar dispărea, s-ar duce dracului toată inițiativa particulară a comisioanelor!

– Zău că mi-e dor de tine … și de partid.

– Măi șantajistule, nu-ți dau niciun ban. Ești de la statul paralel, nu-i așa? Dă-le la presă, ce, crezi că io nu pot să dau?!

– Ăsta-i nebun, ete, a izbit telefonul de ureche! Bă, da ce pute! Alo, drace, am o valiză cu niște documente! Ai pregătit deja un program artistic? Păi bine, măi prietene, eu cu cine și ce mai beau? Bine, bine, ne vedem la București … Bă, da ce pute! Pfui!

Niște pârțuri strică feng-shui-ul serii.

– Bre, țărane, dacă te țineai de serviciu nu te mai bătea vântul pe la șale … aveai toaletă lângă ușa de la bucătărie, nu în fundul curții … Îți spun pentru ultima dată, nu mai bea tot ajutorul de șomaj, dă ceva și la biserică, că de-aia îți trag inundațiile preșul de sub picioare! Vezi că-ți las o valiză cu documente, aici, în boscheții unor foști păpușoi, ia-o și du-te cu ea la presă! Jumătate de bani îi duci și-i lași în cutia milei, după ce iau și bugetarii trei sferturi îmi rămâne și mie ceva, de buzunar. Nu e cash, e MoneyHram, da mai bine decât deloc … Țărane, iei arheologia asupra ta, să nu-nceapă șefu să dea cu paru!

– De când cu alegerile astea democrate umblă morții dezlegați prin comună, unii îs atâta de nebuni că mi-i și frică să-i țiu de vorbă … Ete, bre, ăsta chiar și-o făcut valiza, unde o fi vrut să se ducă? Ia să vedem ce avem noi aicea … hai, dă-le dracu, numai hârtii! Ăia, prin filmele alea americane, găsesc valize pline cu bani, idioții ăștia, de pe-aci, pierd numai hârtie igienică! Zâsă nărodul să le dau la ziar … Mâine cumpăr o jumătate de crâșmă!

(Un fulger dă cu capul de prunul omului, și ăla ia foc!)

– Bine, bine, dau jumătate la biserică … da‘ de sufletu’ cui? De sufletu’ cui, mă???

Și Țăranu, și Ion – Povestea profesorului de fizică Ion Țăranu, de Liliana Widocks

Image result for profesor fizica Ion Taranu Suceava(Fotografie din Monitorul de Suceava, https://www.monitorulsv.ro/foto/QKDLrQyR/2)

Dacă Einstein a avut răbdare s-o curteze, să se îndrăgostească, să o dezbrace de flirturile comune și să-i umple casa de copii, declarați relativi, trebuie să fie ceva de capul cucoanei ăsteia de-și zice Doamna Fizică!

În primele zile ca elevă a unui liceu de renume din nordul țării, Liceul Ștefan cel Mare din Suceava, de top la vremea aceea, ca și acum, nu căutam să-i intru în grații cucoanei, poate că și Matematica era un pic de vină și nici mințile nu-mi stăteau cuminți în bancă, ci fugeau, neanunțat, la sala de lectură. Fără ele la purtător nici nu a fost de mirare că prima impresie a Doamnei Fizică s-a concretizat într-un 2. Un 2 urmat de gemeni, tripleți, cvadrupleți și predici pedagogice detaliate. Profesorul era un zbir. Cum altfel ne-am putea justifica eșecurile dacă nu zugrăvindu-ne profesorii drept războinici și cruciați, care ne înregimentează sub drapelul idealului greu de obținut, fără să se lase păcăliți de lipsa noastră de entuziasm, care dă lipsuri la numărătoare. Toți ne dorim, la vârsta tinereții, să fim lăsați niște aproximări.

Profesorul Ion Țăranu avea umor, flirta cu viața înafara sălii de clasă, dar când venea vorba de forța gravitațională, accelerație și refracție bătea palma cu Vlad Țepeș. De câte ori câte cineva mă aduce la exasperare îmi aduc aminte de profesorii mei și de cursurile suplimentare de pedagogie, oferite gratuit în anul trei sau patru de facultate. Unii dintre noi se nasc cu nervii țăndări. Să încerci să rezolvi anagrama ceainicului răbdării nu ar face decât să rănească echilibrul sedentar. Profesorul de fizică încerca, de dragul Fizicii, să găsească o cale, să atingă nu o stea, ci Evrika noastră personală. Noi ne simțeam terorizați, bântuiți, hărțuiți. Notele mele de 2, după cum remarcase și dirigintele, erau gigantice, nu mai lăsau loc de alte note, până și catalogul își dădea pagina timorat. Orice aș fi spus, când eram ascultată la tablă, se materializa într-un nou 2. Așa că am început să spun numai prostii, ca să-i amuz pe ceilalți, sau să tac. Începuse războiul nervilor. La ăla mă pricepeam, aveam acasă și mamă, și mamă vitregă, și amândouă mă antrenau la nivel internațional.

Cochetasem și eu, ca și alți colegi, cu ideea transferului la un alt liceu, dar fiind de-a lui Ștefan mama mi-a râs în nas, nici pe vremea ei școala nu era parfum de roze. Era timpul să-i ard două palme lașității, să mă întorc pe câmpul de bătaie și să mă pun cu burta pe carte, turtind hachițele unor formule de turci. La prima teză am luat un 9. Lucrările de control se întorceau cu note peste 7. Infanteriștii trimiși în recunoaștere, la tablă, se întorceau invariabil tot cu 2, corigența însă pierdea redută după redută. În ultimul an de liceu, cu câteva săptămâni înainte de bacalaureat, profesorul i-a recomandat tatei să mă țină departe de studiile tehnice, eram o calamitate. Nu-mi rămasese decât să întorc armele împotriva foștilor aliați, am îngropat visurile de Universitate și m-am înrolat pe listele Institutului Politehnic. La examenul de admitere nota la fizică a fost peste 9. Numai Dumnezeu știe cum!

După cum ne era obiceiul, în Ajunul Crăciunului, deși studenți, băieții soldați de circumstanță, ne-am întâlnit acasă, în Suceava copilăriilor noastre și am pornit să colindăm pe la casele foștilor noștri profesori. Profesorul de fizică ne-a răsplătit cu pălincă. Curată, din cea care nu știe ce e durerea fizică, aia de cap. Zâmbindu-mi de parcă atunci mă vedea pentru prima oară, m-a întrebat mieros spre ce nouă facultate mă îndreptam, convins că nu am făcut mulți purici la examenul de admitere la Politehnică. Am închinat un toast în sănătatea dumnealui, succesul i se datora în egală măsură, apoi m-am așezat în brațele elevului lui preferat (ne primise în birou, iar apartamentele ceaușiste nu recunoșteau nevoia noastră de așa ceva), olimpicul, cel de-o fizică și de-o gândire. Îl întinasem, carevasăzică …

De câte ori ne pândea întâlnirea întâmplătoare pe stradă, traversam pe partea cealaltă, de cele mai multe ori odată, fiind nevoiți să ne salutăm. Poate aș fi ținut la supărare dacă colega mea de bancă nu mi-ar fi povestit o anecdotă de cancelarie care îl avea drept actor principal. Profesoara noastră de limba și literatura română, Iulia Leo Miza, tot din neamul zbirilor Șoimărești, i s-a adresat la un moment dat, în liniștea căzută peste o polemică aprinsă:

– Măi, după ce că te cheamă Țăranu, te mai cheamă și Ion!

In Rebreanu veritas!

Cum mai puteam eu să-i port pică după așa sintaxă perfectă?

Dumnezeu se risipește un pic în învățători și în profesori, le face din inimi visterii pentru Lumină și Cuvânt. Ei nu se cer iubiți, ci ne învață cum să ne aprindem candela din suflete, ecoul din minți.

Îl mai visez uneori pe bunul meu profesor. Mă întreabă de mine, mă face să mă-ntreb și de alții. Da, e un înger, nici nu e de mirare că și Dumnezeu mi-a dat tot 2. O să i se facă aura măciucă când o vedea ce-am scris în teză!

Image may contain: 6 people, people smiling, night and indoor(Fotograf Liviu Burac)

Hai să dăm drumul la poveşti!

Ţi-ai dorit vreodată să ai o poveste doar a ta? Să laşi în urmă o poveste? Pe lângă copii, o casă, un pom sădit la poartă … Sau poate vrei să dăruieşti o poveste copilului tău, prietenilor tăi, amintirii părinţilor. Poţi spune cui vrei că iubeşti, poveştile ne supravieţuiesc. Nu crezi că poţi să o scrii? O scriu eu pentru tine, cu haz sau cu lacrimi, dar întotdeauna cu drag. Vrei un pic de nemurire, puţină faimă printre cunoscuţi sau doar să laşi în urmă nişte învăţăminte? Hai să-ţi scriu o poveste! Pregăteşte-te să fii invidiat, poate chiar oprit de necunoscuţi pe stradă, sigur ai trecut printr-o întâmplare care te face extraordinar! Dă şi tu sfoară în ţară: ‘Like’ şi ‘Share’. Mulţumesc. Detalii pe pagina M-amfacutdepoveste.