Povestea Lilianei Widocks, de Liliana Widocks

O hoaţă la piaţă

Image result for ţărani vânzând brânză

(Fotografie de pe libertatea.ro)

Altădată ploile mă făceau să râd, toamnele aveau gust de must, iar oraşul mă scotea la plimbare, noroaiele erau trimise să se logodească la ţară. Acum oasele îmi mulţumesc pentru pături şi omagiile aduse centralei pe lemne, vinul îşi îmbrăţişează cu fierbinţeală mirodeniile, iar amintirile mi se tolănesc la picioare, ochii se umezesc pe la colţuri în timp ce eu şi odaia respirăm, flămânde, tinereţe.
Eram studentă, primăvara ne ademenea pe toţi cu soare, ne striga cu nume de flori, Paştele mai avea de aşteptat doar o săptămână şi mă lăsam cu greu. Majoritatea colegilor plecaseră deja spre case, dar unii dintre noi mai aveau de trecut pragul unui parţial, în ultima sâmbătă, înainte de vacanţă. Duminica aveam să mă reîmpac cu trenurile. Dar era încă vineri, mai aveam 5 lei în buzunar, pentru mâncare şi ţigări. De bere nici nu se punea problema, şi aşa muream de foame. Am lăsat în urmă cartierul studenţesc şi, împovărată de griji, m-am târât până la piaţa agro-alimentară, secţiunea ‘ţărani întreprinzători’. Pe-acolo se mai găseau milă şi pomană. Visam la cartofi şi, cu un pic de noroc, şi la puţină brânză.
Mă plimbam printre tarabe, după ce cheltuisem deja doi lei pe cartofi, căutând din priviri un suflet caritabil, unul care să pună o lingură în plus peste puţin mărunţiş. De partea cealaltă, interesul dimineţilor mele scruta preţurile. Îl urmăream zilnic, înainte de a pleca la şcoală, de după tremurul perdelelor, cum se lupta cu cafeaua servită sub ochii încă somnoroşi ai zilei, pe terasa din coasta cantinei.
“Cu cât dai brânza?”
M-am uitat în jur, vorbea cu mine. Cineva îşi lăsase brânza pe tarabă şi dispăruse. M-am uitat atent la preţurile celor din jur. “25!”. Din lateral mă priveau cu interes două pălării negre, ruşinoase. Doi moşnegi, ardeleni după port şi cuvintele puţine, fumau aşteptând. Căutau muşterii pentru telemea, nişte slană şi, pe gratis, o vorbă bună. Nu ştiau pe unde le umbla cumătrul, le lăsase taraba pe mână, dar trecuse deja un ceas.
“No, vinde-o dumneata, domnişoară, poate te-o răsplăti cu ceva, că pe noi nu ne-o întrebat nime!”
“M-am răzgândit, 30 de lei kilogramul!”
Toată lumea a început să râdă.
“30 să fie, da’ numa’ dacă ieşi cu mine sâmbătă la discotecă!”
“Ia-l cu dumneata, domnişoară, că dacă are bani de dat pe brânză, o ave’ şi de cărămidă, de pus la temelie!”
“Poate uit …”
“Îţi aduc eu aminte.”
“Un kil?”
“Şi slană. Văd că mai ai o bucată, o împărţim.”
Tot nu-mi venea să cred ce noroc dăduse peste mine! Între timp, cât m-am şuguit cu feciorul, am vândut aproape tot ce fusese pe tarabă, ba am mai dat şi câte ceva de pe la vecini. Într-un târziu a apărut şi stăpânul gustului de telemea. Vândusem totul, pe gustate, gustasem şi eu, îmi potolisem puţin foamea.
“Da’ ce-avem noi aicea, nepoate?!”
“O hoaţă, o vândut tot ce aveai pe tarabă şi se pregătea să fugă cu banii. O fo nevoie şi de badea Ghio, şi de badea Gyuri s-o ţânem pe loc.”
“Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Poftim banii! Ăşti trei flăcăi o zâs că brânza-i a nimănui, da’ când o dat năvală doritorii şi-o adus brusc aminte de mătăluţă. Dacă-i vre’, mi-i da o parte, dacă nu, nu-i bai, că mi-o promis o împărţeală nepotul.”
“Aşe-i, nepoate?”
“Aşe-i, bunicule.”
“Brava! Iaca, m-am fost dus după pită, tocma’ la brutărie. Arde! Da’ nu plecaţi, staţi de-om încerca şi-o palincă! No, frate Gyuri, scoate paharele!”
Am dat peste cap câte o palincă, am schimbat şi-o vorbă. La parţial am luat un 8, prinţul m-a condus la gară, de la telemea am făcut urticarie, m-a mâncat pielea o săptămână …