Inimioare cu miez de nucă și un pic de mahmureală. O poveste în jurul unui pub, de Liliana Widocks

(Image from sweetsharing.com)

După cumpărăturile de Crăciun, frigul și lenea m-au ținut prizonieră, atârnată de caloriferul de-acasă. Sărbătorile sunt niște șmecherii lucrative, m-au afectat emoțional, iar caloriile implicate direct și-au depus profiturile în locuri nici măcar secrete. Când în sfârșit am prins de picior o revoluție, am avut parte de câteva surprize. Dezamăgiri în crustă de ciocolată.

La câțiva pași de casă, ascuns de deochiul băcăniei, își ducea zilele o frumusețe de pub. Unicul care ne dorise de vecini. La prima gură de aer curat furată noului an am găsit locul nivelat. De parcă cineva se juca cu închipuirile noastre. Am mai trăit o astfel de crimă cu mulți ani în urmă, când o prăvălie care se îngrijea de ulcerele studențești a dispărut peste noapte, Ceaușeștii preferând să ne impună binefacerile meniului socialist, de cantină. Capitalismul, nicidecum mai prejos, a renunțat și el la copilăriile altruiste și a adus în discuție lipsurile întreprinderii imobiliare. Pub-ul, un bătrân din neam de tâlhari cu suflet, a fost trădat de nepoți și dus la groapă cu cai mascați, plătiți din oferta generoasă a unei caste de viitoare case de locuit. Tristețea asta, brexitară, a dat apă la moară multor anxietăți, dar dispariția bătrânului pub a contat pentru lovitura de grație. Pub-ul e celula de bază a societății britanice, când inima unuia stă pe loc e semn că povara durerii a cancerizat împrejurimile. Moraliștii vor aprecia mai mult acoperișurile de deasupra capului decât băutura pentru niște scandalagii, dar casele astea noi, de se grăbesc să vină, vor fi de genul pițipoancelor, pereți subțiri, frumusețe prefabricată, cu minim confort. Pub-ul și-a dus viața pe cruci de cărămidă, strâns, pe la subsuori, de niște grinzi de lemn masiv, întunecate la chip și cam noduroase. Nu mai trecusem demult pragul unui pub, niște nenorocite de pastile mi-au anulat cununia cu gustul de vodcă, dar l-am iubit ca pe un vechi prieten. În drumurile mele, îi treceam pe la ușă, amestecându-mă în râsetele ispitiților, în poveștile ce-și aruncau ochii pe geam, în liniștea ieșită la fumat. Pentru a putea scoate unui englez pub-ul de la inimă ar însemna ca acela să fie pe moarte și să fi semnat deja pentru donare de organe. Sărăcia ne trage tuturor speranța de sub picioare. Visele cad precum rațele păcălite de sclipirea de rugăciune din ochii vânătorului.

Plecarea pub-ului, spre iadul sau poate spre raiul pereților fără vină, mi-a furat niște ore de somn. Locul acela, tâlhărit de priorități, a devenit cimitirul tuturor nostalgiilor noastre: meciuri live pe canale de televiziune cu plată, destul de scumpe, seri de karaoke, muzică live, mici petreceri de corporatiști, partide de darts, de biliard, cu prietenii sau cu magnifici necunoscuți sau bețivi ce țineau de vorbă diminețile până la ora primei comenzi. O acceptare a neputinței. Dar viața are o formulă proprie, încă nebrevetată, de a ne scoate din lăsatul pe tânjală. O bună prietenă de-a mea și-a făcut timp să-și sărbătorească cei 60 de ani agonisiți. Masa și felicitările își legaseră deja destinul de un frate pub. Unul la fel de voinic, dar cu un aer mediteranean, administrat de o familie de italieni, îndemânoși la bucătărie. S-a întâmplat să coincidă cu weekeend-ul în care își face de cap un neastâmpărat, numitul Valentin, care fuge de pensii alimentare dar duce la gură amor, cu amândouă mâinile. Pub-ul era invadat de baloane marțiene, cu limba ascuțită, de heliu. Roșii, pentru cei ce se țineau de mână, roz și albăstrii pentru unii care aduseseră o pereche proaspătă de urlători pe lume, aurii, pentru noi, cele ce onoram trecerea timpului. 26 de femei sărite de 50 de ani, din cele pe care un scriitor de limbă franceză peltică nu se simte pregătit să le vadă nici cu ochelari. De fapt pub-ul se umpluse de femei frumoase, foarte puțin sulemenite, femei care refuzaseră dictatura botox-ului și a spilcuitului silicon. Se spune că englezoaicele nu sunt frumoase, nimic mai neadevărat. O simplă seară de sâmbătă, un pahar de vin și toate preconcepțiile îți sunt date peste cap. Bărbații ar fi ieșit în pagubă la numărătoare, dar acopereau dorințe de toate vârstele.Două fetișcane, cântând live, una după cealaltă, incitau la dans și la flirt muzical. O ușoară anemie mă plasa pe nesiguranța de picioare a celor deja luați. Mâncarea, delicioasă! Masa a primit cu brațele deschise propunerile indecente ale cupelor de șampanie, ale sticlelor de vin, cocteilurilor, chiar și pe cele ale nepretențioaselor lungane cu gulere albe, amare de bere.

Pe mine mă aburea un pahar cuminte, cu apă potabilă, direct de la robinet. Barul refuza să arunce bani pe aceeași calitate, dar încapsulată în plastic. Încetul cu încetul dansul ne-a sucit tuturor mințile. Melodiile aduceau cu ele regretele anilor 60-70, urmărind, decadă cu decadă, amintirile noastre. Toată lumea ținea isonul, cunoscătoare de text până la virgulă. Unii mai tineri decât jumătatea mea optimistă. Mileniali retro. Atmosfera era la fel de lăcrămoasă ca cea de pe stadioane.

Despre bărbați nu am vorbit decât vreo 15 minute. Maddy, cea mai înțeleaptă și mai frumoasă dintre noi, și-a întâlnit marea iubire. La 70 de ani. Chipeșul e cu vreo douăzeci de ani mai ieftin, semn că femeile de peste 50 de ani dispar doar din vizorul bărbaților declarați inteligenți, se pare că frumoșii se pricep destul de bine la până moartea ne va despărți. I-am admirat, cu ochi dați peste cap, fericirea surprinsă de camera telefonului mobil, am pus toate întrebările prostești cerute de ocazie, ba am întrebat-o dacă nu are de gând să ni-l treacă în testament. Maddy a râs onest, exuberând într-o bucurie care lăsa restul lumii lipsit de sens. Mai târziu am fost martore momentului de narcisism al fericirii, când a sunat-o s-o întrebe dacă nu se făcuse timpul să-i aducă dorul acasă. L-am mai bârfit un pic, pe șoptite, pe partenerul lui Maddy, un pic mai mult decât invidioase. De-a dreapta mea, Pamela mă asigura că ea își prefera singurătatea. Am agreat că partea referitoare la sex ne era la fel de vizibilă precum armăsarilor balerinele pensionare. Bărbații țin cu dinții de ea, crezând că îi scapă de moarte, femeile o adaugă însă, fără resentimente, la lista marilor dezamăgiri. Disperarea masculină le relaxează consorților eforturile, ducând calitatea actului în derizoriu. Nu că ar recunoaște vreunul ceva, vreodată. Suntem de râs, suntem de plâns, în egală măsură, psihic, fizic, depinde. Dacă mai adaugăm concocției sarcastice și menopauza, se lasă cu mahmureală și rugăminți de comă alcoolică. Poate că e mai bine că bărbații preferă neștiutoare de minus 20 de ani, iar femeile liniște și rețete de prăjituri. Pamela m-a simțit fragil-rebelă și ne-am încurajat să revenim asupra deciziei de abstinență după 65 de ani, în ultimii ani de viață e mai plăcută compania altuia decât a gândurilor negre, chiar dacă ținutul de braț e mai scump decât o cârjă, mai ales din punctul de vedere al stocului de la farmacie … Ne uitam la Maddy, arăta mai bine decât noi toate puse la un loc. Pamela și-a făcut griji că la terminarea discuției m-aș putea retrage la o mânăstire. Am râs. Un chelner vioi s-a prezentat, solemn, cu o ofertă de reîmprospătare a băuturilor. Intuiție masculină. Când o să cresc mare vreau să mă fac bărbat. Dacă despre Don Juan-i am mai vorbit încă 15 minute, despre torturi am vorbit mai bine de o oră. Una dintre fete, mare cofetăreasă, a cadorisit sărbătorita cu o adevărată operă de artă. Nu sunt un fan al prăjiturilor englezești, nu consider ciocolata un dulce ci o necesitate, dar tortul acela îmbrăcat de sărbătoare a fost unul de care îmi voi aminti cu drag peste ani. Excepțional! Nu am mai așteptat să ne fie aduse tacâmurile, ne-am servit cu propriile mânuțe, suspinând de plăcere.

În seara aceea m-am reîndrăgostit de englezi. Brexitul s-a cam jucat cu subțirimea ambiguităților mele sufletești. Noi, emigranții, ne obișnuim cu ideea de a nu mai aparține nimănui. Gravităm, ca acei orfani ce-și cântă dependența de suflet curat la metrou, în jurul unor mame și naturale, și adoptive, complet dezinteresate. Niște străini în țara de adopție, accentul straniu creând o stare de disconfort interacțional, devenim niște paria și în propria noastră țară, prea plini de ifose, prea lămuriți de adevărata valoare a sistemelor tradiționale, întreținute de un patriotism superficial și de complacerea cu satisfacție financiară, minoră dar foarte lăudăroasă. Noi, cei ai nimănui, ne bucurăm de toate firimiturile lucrurilor mici, întregul simțind că ne e dator și lăsăm, altruist, visele mari în cârca celor legați de locul baștină.

Filosofia vieții, mult prea aproape de patima inimioarelor cu suspin de heliu, mi-a făcut somn, Moș Ene era grăbit să mă dezbrace până la pijama, mai avea și alte cliente. Avea să mă conducă, de la volan, superba mămică a patru studenți eminenți, ea însăși pregătind un masterat, oarecum molipsită. În trecere pe lângă ringul de dans, mi-am simțit mâna apucată, pe neașteptate, și sărutată sănătos. O rudă a patronilor, probabil, la englezi nu au trecere astfel de prostii. Patronul însuși mă ciupise mai devreme de suflet, când, servindu-mi rulada de spanac, singura opțiune vegană a serii, m-a numit fierbinte, la ureche, dolce signora’. M-am topit până la picioarele scaunului cu spătar, cuvintele aveau gust de soare, soare cu dinți de lămâie, sicilian.

M-am furișat spre ieșire, ca o Cenușăreasă, lăsând în urmă un vis de pasiune, m-am răzgândit în dreptul ușii, întorcându-i un zâmbet, orice cuvânt ar fi fost de prisos. În urma mea, toți locatarii de moment ai pub-ului dădeau viață unui alt pensionar, Be my baby, un șlagăr al dansurilor murdare (din coloana sonoră a filmului Dirty dancing, interpretat de The Ronettes, lansat în 1964).

Valentin, un tip fără scrupule, venise pregătit cu bigudiuri și pentru minți cu părul vopsit.