Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Povestea căderii sub farmecul Sfântului Andrei, de Liliana Widocks

Related image(Image from stirileprotv.ro)

Mai e un pic și iar vine rândul nopții aceleia cu vrăji și vrăjeală. Măritatele vor pune căței de usturoi pe la ferești, doritoarele vor da iama în rezervele de busuioc ale bunicilor, vor coace pe plită turte mai bățoase ca saramura, la bloc, plăcinte cu brânză împachetată în sare, unele vor căra apă neîncepută (nici pânza freatică nu știe ce-i aia!) de la fântână și vor privi hipnotic la muțenia transparentă, înnobilată de o verighetă pusă pe deget sub oblăduirea bisericii. Cele cu adevărat ale nimănui vor presăra pe ud cenușă de foc îmbătrânit, plecat deja spre cimitir. Curajoasele se vor arăta goale oglinzii, taman la miezul nopții, ademenind lasciv ochiul ursitului.

Deși bunică-mea curăța, în fiecare an, cu spirt și apă fiartă luciul prieten cu reflexia, refuzam categoric să le fac pe plac babelor, aproape că mă omorâseră cu sarea din bucate și nu venise nimeni să-mi aducă o cană cu apă, a trebuit să mă dau singură jos din pat. Din discuțiile, la secret, din cazematele copilăriei aflasem că la 12 noaptea, pe întuneric, numai dracul mai avea chef să se maimuțărească la oglindă, iar eu pe ăla nu aveam de gând să-l caut cu lumânarea. De busuioc nici nu mai vorbesc … Babele scoteau aproape toate penele din pernă și îndesau în loc șomoioage de busuioc, musai sfințit. Și cu toate astea, ghinionul încă se mai ține de mine, pretinzând că mai are câte ceva de învățat. Adevărul e că în noaptea de Sfântul Andrei dorm. Dorm tun. Fără vise, fără griji. N-am avut parte nici măcar de un amărât de coșmar. Trebuie să se fi îndurat cineva de pe la arhivele raiului și de mine de am fost în stare, până la urmă, să mă mărit. Între timp însă s-a clasat dosarul, nu apucasem să citesc, la modul de întrebuințare, că minunile țin, în medie, cam 3 zile. Timp ceresc. Totul mi se trage de la o întâmplare de pe vremea când alergam după numai 8 ani, atunci s-a făcut de mi-am băgat nasul în treburile Sfântului și nu m-a iertat nici până în ziua de azi. Deși babele au încercat tot ce le-a trecut prin cap să-l îmbuneze și i-au umplut buzunarele cu acatiste, s-a arătat neînduplecat. În ajun mă trezeau cu noaptea în cap, dragele de ele, ca să mai lungească noaptea ce era pe vine, inventând mai mult timp, doar-doar s-o lipi și de mine un vis. Nimic. Chiar și acum, când babele au plecat deja în audiență, la vârsta insomniilor, în noaptea asta dorm de parcă m-au uitat poeții. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat …

Nici nu dăduse bine peste noi primăvara, în țigănie abia de se făceau planuri pentru recolta de viorele și ghiocei, când le-am auzit pe babe, în timp ce sorbeau din cafeluțe, sporovăind despre îndrăgosteală și măritiș. Bunică-mea avea un curtezan, dar deși o încurajam ca măcar să-i zâmbească de câte ori îl întâlneam prin mahala, mituită fiind cu ciocolată și bomboane fine, refuza cu obstinație până să-i și răspundă la salut. Ea care era o fanatică a bunei creșteri! Babele, rămase văduve, își adoraseră bărbații și nu păreau a fi în stare să facă loc, în templul vieții lor, și altcuiva. De-aia a venit ca un șoc spovedania Nanei:

– Mă gândesc sî mă leg la cap olecuțâcă cu maioru ceala vinit di la București. Ciobanu parcă …

Maiorul Ciobanu era un fost ofițer de armată, pensionar, care se întorsese la casa părintească, lăsând copiilor apartamentul elegant din centrul capitalei. Pusese ochii pe Nana la slujba de Crăciun și de atunci de câte ori trecea prin dreptul blocurilor foste ceferiste, în drum spre cuptorul de pâine‘, îi lăsa pe preșul de la ușă câte un buchet de flori, din propria grădina. Nana le împărțea prin casele tuturor, de frică să nu-i arate sufrageria ca un cimitir.

– Cred că ai înnebunit, Mariță, cât ai fost tânără și parfumată ai refuzat tătă golănimea ci țî sî țâne di poalili fustei, ș-acuma țî s-o aprins călcâile după boșorogu ista! Șî încă unu‘ di la București … închipuiești-ți ifosi șî pretenții!

– Ba sî crezi, cî-i de-a dreptu cumsecadi! Di vreo săptămână sî tot invită la cafeluță șî am apucat, carivasâzâcă, sî stăm olecuță di vorbă.

– Di-o săptămână? Cum, șî n-ai zâs nimic? Bre, asta di-acuma-i treabă serioasă!

– Ar fi totuși o problemă, îndrăzni și nașă-mea să se amestece în vorbă, ari gospodărie frumoasă, hăt până-n lunca Sucevei, acolo-i di muncă, Mariță, nu glumă, iară tu nici nu știi sî țâi sapa di coadă!

Babele mele erau târgovețe get-beget, crescute pe lângă caldarâmul de promenadă, strada pietruită și stâlpii de iluminat public. Dar Nana era hotărâtă să facă o încercare.

În prima zi însorită a lui Marte Nana, sprijinită pe-o coadă de sapă, măsura din ochi grădinița din fața blocului, ce se lăsase cuminte pe un fund de iarbă, tivit pe la poale cu niște tufe de gard viu. Bunică-mea și celelalte babe o priveau gânditoare de la înâlțimea etajului al doilea al blocului de vizavi.

– Mariță, vezi sî nu ti ieie di cap palpitațiile! Ț-ai luat medicamentili?

– Gura, babelor, mi-s proaspătă ca un trandafir!

Râdeau babele și râdeam și eu, amestecată printre fuste.

Nu le-am așteptat să prindă de veste, ci am fugit cât m-au ținut picioarele la Nana. Se așezase între timp pe un taburet, respirând greu, ca un câine după ce-a fugărit o căruță. Am strâns toți copiii de la scrânciobe și i-am îngropat, ajutați doar de degețele, toată punga cu semințe. De ieșit, au ieșit morcovi și pătrunjei, mărar și rozmarin, da cam firavi …

Într-o zi, cum stătea ea așa, pe un cot, privind de la geam zarzavaturile, a dat cu ochii de Steliana, o înțeleaptă din țigănie, care se grăbea, încărcată cu tingiri de aluminiu, înspre casa doctoriței. Îi scăpase unul din puradei de bube roșii. Steliana privi amuzată la mândria verde a Nanei și dădu din cap a stat de vorbă:

– Știi ci-ți trebuie matali, madam M., o lopată di baligă? Îl trimit mâine dimineață pi Samir, băietu ceala mari, șî ț-o împârțî una pi grădină. N-ai a ci ti temi, ari sî crească ca din apă!

Și așa a și fost să fie. Grădina s-a transformat într-o pădure de zarzavaturi. Nana însă a fost cât pe ce să fie linșată de vecini, putoarea le pusese stăpânire pe pereți și pe haine, nimeni nu mai îndrăznea să țină vreun geam deschis. Tot ea era și singura care folosea legumele pentru mâncare, celorlalți li se întorcea stomacul pe dos numai gândind la ele. Maiorul însă a lăudat-o, ba i-a acceptat și invitația la masă. Deși idila părea să avanseze mulțumitor, Nana mai păstra un pic de rezervă în suflet. Dacă îl supăra pe nenea Mișu, cel dus la Domnul?

Pe la sfârșitul lui noiembrie a dat iar nas în nas cu Steliana, pe când se întorcea de la o dare de seamă, la cimitir. Steliana se grăbea spre casă, cu un buchet mare de busuioc strâns la piept.

– Ai dat iama prin biserică, Steliană?

– Ptiu, pacatili meli, madam M., azi mă țân diparti din ochii sfinților di pi păreți, am cerut oleacă di la coana preoteasă. Îi noaptea din Sfântu Andrei șî am două feti di măritat …

Nana nu a mai stat să asculte toată povestea, a fugit acasă, și-a îndesat tot busuiocul sfințit în fața de pernă și s-a apucat de copt prăjituri. A doua zi îl invitase pe maior la cină. Mi-a adus și mie câteva, prilej să mai schimbe o vorbă cu bunică-mea. Pe mine m-au trimis să mă spăl pe dinți și să mă pregătesc de culcare, dar tot am apucat să aud câte ceva. Copiii maiorului nu erau de acord cu dragostea asta subită a bătrânului, ca orice alți copii iubitori nu aveau de gând să lase să le scape printre degete nicio firimitură din moștenire. Habar nu aveau că Nana le-ar fi dat și ce-i mai rămăsese pe nume. Trebuia s-o salvez. Mi-am făcut un plan.

Maiorul și-a făcut drum prin nămeți, pe la 6, în spatele unui munte de crizanteme. Ninsese. Zăpada, prietenoasă, lumina ca ziua … așa că bunică-mea m-a uitat un pic pe-afară. I-am lăsat să treacă de aperitive, după care m-am înființat la ușă. Nu s-au supărat, bunică-mea însă m-ar fi omorât dacă ar fi știut. Maiorul era în mare formă, o făcea pe Nana să râdă cu gura până la urechi. La un moment dat Nana s-a scuzat, să meargă la baie.

– S-o chișăt pi ie, cî pre o faci sî râdă! Dumneavoastră, vreu sî zâc …

– Hahaha.

– Hahaha, a izbucnit în râs și Nana, din ușa băii, abia acum m-am chișăt pi mini, drace!

Lucrurile s-au lămurit când i-am mărturisit maiorului că nu aveam de gând s-o dau pe mâna copiilor lui, vitregi.

A doua zi, de dimineață, am auzit-o pe Nana povestindu-le babelor toată întâmplarea. Abia de au reușit, sărind pe ea cu toatele, s-o oprească pe bunică-mea să nu se năpustească pe ușa dormitorului. Am scăpat la mustață. În noaptea de Sfântul Andrei, Nana îl visase pe maior ușurându-se pe gardurile gospodărești ale Căilor Ferate. Locuiam vizavi de gară, până și șoaptele ne miroseau a fum, căci pe atunci locomotivele mâncau cărbuni. Și atrăgeau, ca un magnet, cuiburi de cioară.

Nana a împărțit o fericire cumpătată cu maiorul, dar Sfântul nu m-a iertat nici până în ziua de azi pentru imixtiune în treburile personale. Îmi băgasem nasul pe unde nu-mi fierbea oala și nici pe atunci nu mă pricepeam deloc la bucătărie …