Pe când umblam creanga prin mahalaua Ițcanilor …

 

(Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Ițcani, http://www.commons.wikimedia.org)

 

Încă de la primul urlet de salut am fost un luptător pentru libertate. Spitalul nu era de mine. Am ținut crampele pentru mine, dar nu m-am ieftinit la pelinci, configurând că așa aveam să ajung mai repede acasă. Acasă e locul unde te simți stăpân, chiar dacă nu ești pisică. Zâmbetul rezolvă orice neînțelegere, când nu ai meșterit încă potrivirea cuvintelor. Tata și babele bunică-mii au preluat educația de acolo de unde nu știam ce să fac cu ea. Ca adult îți era interzis să înjuri conducerea, orice fel de conducere, ca lăstăriș puteai să vorbești și cu vântul, cine să te ia în serios când nu aveai nici măcar drept de semnătură? Eram remunerată cu ciocolată, pentru a ocoli vigilența fiscului de stat și de partid, lupta mea vocal-partizană răcorind multe suflete chinuite. Vorba tatei: „De-aia mi-am făcut clește, ca să mă amenințe cu castana!”, una abia scoasă din foc, firește. Fiind un idealist în pregătire, instruit în culturală ilegalitate, mi s-a prezis un viitor execrabil, întrevăzut dintr-un prezent de haz, de haz de necaz.

Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, iar distinsul vizionar îmi cam dădea aripi. De pe la vreo 3 ani am început să fug de acasă. Între timp barza îmi făcuse rost de un frățior, îl botezasem Danteluță, Daniel nu se asorta cu nimic din ceea ce purtam. Socialismul decretase deja, în plin avânt, săptămâna de lucru de 7 zile, așa că părinții mei, deși mulțumiți de eforturile berzei, nu prea știau ce să facă cu cadourile. Au angajat dădace. În mahala li se spunea servitoare, pentru că acolo orânduirile trăiau fericite în concubinaj, altfel despre ce să fi vorbit la slujbele duminicale? Cele de pe la biserici, trei, Doamne, și toate trei, declarate ateiste, ca să justifice amiabila popularitate. Cu bunică-mea făceam naveta de la ortodocși moderni la cei de rit vechi, oprind, pentru o gustărică, și la catolici. Toate dădacele au fugit în lume cu câte un iubit, de obicei soldat în termen, umplându-și valiza cu jumătate din colecția de sezon vestimentar a mamei precum și cu alte amintiri, minuscule dar ușor vandabile. Ne lăsau singuri în casă, cu o pungă de bomboane și ușa deschisă, în caz că soba cu lemne sau aragazul ar fi avut gânduri de sinucidere. Singurele lansatoare de rachete erau berile de casă ale maică-mii, care făceau legea în beci. Vedeam ușa lăsată deschisă ca pe un semn, mă asiguram că bomboanele sunt din cele agreate de Danteluță, dacă nu, îi făceam rost de un colț de pâine sau de o afinată, dacă era uitată la îndemână, pe rafturile de jos ale dulapului de bucătărie, și plecam să-mi caut norocul. La noi în familie alcoolul a fost parte din educație, nu beam, studiam diferența.

(Biserica catolică Sfânta Elisabeta din Ițcani, http://www.wikipedia.ro)

Dacă mă întâlneam cu vreo prietenă de-a bunică-mii improvizam că m-aș fi repezit într-o scurtă vizită, dar ea, vicleana, interpreta și fugea la maică-mea la serviciu, să prevină dezastrul. Din punctul de vedere al familiei era o binecuvântare, Danteluță era pus la adăpost, ce mai rămânea din averea familiei se fereca, pe mine mă găseau sau nu. Călătoream la pas, în grup sau în deplină solitudine. Uneori filosofam pe peronul Gării Sucevei de Nord, care era peste parc de casă, dublând umbra călătorilor, pentru a nu da ochi, involuntar, cu șeful de post. Alteori destinația și soarta lui Danteluță rămâneau necunoscute până la venirea în control a bunică-mii. Grădina casei dădea direct în lunca Sucevei, pe unde găseam și alți amatori de incursiuni în trecutul sporturilor extreme, trecând râul cu bacul sau pur și simplu luând temperatura apei pentru un diagnostic de circumstanță. De cele mai multe ori găseam imediat tovarăși de drum și ne furișam pe lângă boscheții ce țineau piept gardurilor căilor ferate. La vechea barieră traversam calea ferată, atenți să nu ne prindem picioarele la schimbarea macazului, supraviețuirea se învăța din durerea altora. Cu toții văzuserăm deja morți din accidente cumplite. De partea cealaltă, un moșneag cu dinte de argint vindea floricele făcute pe loc, pe jar. Era darnic și știa milioane de povești. Margaretele de porumb ne dogoreau în palme, sfârâind de plăcere, și le înghițeam îngroziți de umblătura pe care o simțeam în mațe. Eram aproape de prăvălii și de piața de zarzavaturi, toți ne cunoșteau foamea. Când rătăceam în sălbăticie mâncam flori de urzică domesticită, niște guguloaie mici pe frunze de patlagină, pe care le numeam pâinici, iar în sezon ne invitam la masă pe crăcile salcâmilor, înfulecând albitura, nestingheriți. Toată copilăria mea am păscut și deși e recomandarea preferată a multor nutriționiști de astăzi în toată viața mea adultă am avut probleme cu stomacul. Poate ar fi fost mai înțelept să mă rezum la gustărelele de acasă, tradiționalele tartine cu salam.

Primul ne ieșea în cale domnul Șlemco, măcelarul. El a fost primul supererou din viața noastră, înainte de Spiderman și de Batman, înainte de Asterix și Obelix. Mânuia toporișca într-un fel de ritual sufi, zdrobind oase neascultătoare, alimentându-ne transa naivității juvenile. Dacă avea mușterii mă striga prin ușa deschisă, atunci când uitam să mă camuflez printre trecători. Îmi cumpăra spontaneitatea cu câte 1 leu de bomboane și mă fugărea acasă, promițând să nu-i spună nimic bunică-mii, dar nu se ținea niciodată de cuvânt. Mă dădea de gol tatei, cu care era bun prieten. Oricum era infinit mai bine decât dragonului de bunică-mea! Mai târziu, pe când sufeream cu toții de boala galantarelor goale, mă plătea să-i spun bunică-mii că aștepta marfă, veghindu-mi drumul până treceam iar de calea ferată. Câteodată întârziam prin piață, cerșind legume, deși ale noastre, de acasă, din grădina mamei, plângeau să fie băgate în seamă. Țăranii erau darnici, știind că atunci când mă întorceam cu bunică-mea îi recomandam din toată inima. Luam apoi la rând alimentara lui Maier, trecând prin spatele tutungeriei, pentru că acolo lucra mama. Maier ne amenința pe toți cu diabetul, dar împărțea cu drag, în zile fericite, bomboane și ciocolată. De la brutărie primeam un corn, pe care îl împărțeam până la ultima firimitură. La cinema lucra un zbir, nu ne puteam furișa în sală. Uneori dădeam nas în nas cu doctorul Schaechter, care avea în grijă partea plină de învățăminte a mahalalei și care ne mâna, ca pe niște oi, înapoi acasă. Alteori ne amenința cu injecții doctorul Bresnitz, tămăduitorul vânătăilor noastre, ale luptătorilor pentru libertate. Cam toată lumea ne dădea bani de bomboane sau de înghețată, smulgându-ne promisiunea că le vom digera acasă. Ași! Din chioșcul de înghețată ne priveau de sus ai lui Perhinschi, acceptând uneori să dea și pe datorie, deși pe bunică-mea o mâncau palmele de bucurie. Popa Vedeanu nu ne credea pe cuvânt și de multe ori ne ducea până la ușă, dar mama era tot la serviciu, dădaca în brațele soldatului pe o bancă din parc, frate-miu în căruț, așa că mai făceam un popas la alimentara-prăvălie a Ericăi, înainte de a-și muta domiciliul în coasta bisericii, și la magazinul de pâine al Linei. Socializam mult pe vremea aceea.

În zilele în care libertatea ne ardea pe la călcâie îi ajungeam mahalalei până la prăsele, la Fabrica de in, fâcând, pe drum, toți câinii gospodarilor să ne latre, pe drumul cimitirului sau de cealaltă parte a paradisului, pe drumul Mitocului. Pentru că nu dețineau telefoane mobile, cunoscuții erau obligați să ne țină minte secretele pentru a le putea vinde, pe oftaturi, părinților sau bunicilor. Într-o duminică tata m-a legat cu o funie de cerdacul casei. Libertatea mea, luată pe apucate, îi strica planurile. Din acel moment am devenit o ilegalistă cu antecedente penale. Nu m-am lecuit, zările mele erau rude de sânge ale Fetelor Morgane.

Când ieșeam la cumpărături cu bunică-mea era altă mâncare de pește. Rochița trebuia păstrată parfumată, pantofiorii strălucitori, mâinile curate. Opream la biserică, să aprindem o lumânare pentru străbunici și ca să ne interesăm un pic de viața pălimarului și de cea a popii. Dacă mergeam la tuns eram grăbite, tata voia să mă vadă cu părul lung, bunică-mea mă tundea castron, de frica păduchilor. Dacă era sâmbătă, opream, la o cafeluță, la doamna Roznoveanu, lângă fosta grădiniță. Schimbam ceva vorbe și cu domnul Bartfeld, fotograful, care ne făcea pe toți să arătăm ca la Hollywood, în portrete. Rodica, coafeza, era veselă și gureșă și dacă avea timp îmi punea și două-trei bigudiuri. Cât o coafa pe bunică-mea luam interviuri mușteriilor de la frizerie. Valerica, manichiurista, era vecină cu noi, la blocuri. Când am mai crescut un pic ne-am oferit, eu și prietena mea Gabi, să fim baby-sitter-e pentru băiețelul ei, Cristinel, cât trăgea ea o fugă pentru a ajuta o clientă soacră-mare. Ne-a găsit pe toți trei pe masă, urlând ca maimuțele, sărind pe canapeaua deja înfricoșată. Nimeni nu a mai solicitat astfel de servicii în mahala vreodată. Sindicatul copiilor era un partener de temut.

Cât timp s-a construit pasarela peste calea ferată am fost fascinați de toate pregătirile și materialele de construcții. Când au dat-o de gata, babele ne obligau să le însoțim pe noua rută de plimbări de siestă – intolerabilă tortură, plictisitoare și repetitivă! Nu ne puteam urca pe grilaj, nu ne puteam atârna de gardul scărilor, nu tu alergătură, nu tu julituri de genunchi și dueluri cu țevi de fier forjat … Ca pieton nu am folosit-o niciodată pentru trecerea căii ferate. Rutina ne definește mai mult decât ne-am putea imagina.

 

Toți privim în urmă, galeș, la locurile copilăriilor noastre, căutând în suflet propriul sentiment de rai. Ițcani-ul din toate visurile mele era un Turn Babel pestriț: nemți, unguri, evrei, țigani, români, lipoveni și poftă de viață, mascând un iad de care noi, copiii, eram feriți, deși ne pândea, cu ochi vicleni, de după toate colțurile. Înțelegerea a venit odată cu învățătura și nu știu cum aș putea supraviețui dacă m-ar părăsi.

(Gara Ițcani, http://www.en.wikipedia.org)

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.

Valiza dracului în curtea săracului, Povestea valizei, de Liliana Widocks

Related image(Google search, ebay)

– Alo?

– Ce-ai, bre, de țâpi așa, vrei să-ți asfaltăm drumul până la Viena?

– Lasă vrăjeala! Tac-tu la telefon! Vezi că te calcă DNA-ul!

– Să vină luna viitoare, acum mă țân cu alta. Hahahaha

– În 15 minute ăia ajung acolo. N-am timp de glume! Strânge toate marafeturile, fă curat prin sertare, nu e vreme de dat foc, că iese fum, iar ăla, prostu, e dovadă de foc.

– 15 minute? Păi bine, măi tată, de ce nu sunași și matale de săptămâna trecută, să am timp să mă pregătesc?

– Ce vrei, bă, crezi că e ușor să conduci o țară? Oamenii te minte! Nici sursele nu mai sunt ce-au fost … Acolo, la DNA, sunt numai securiști. E statul paralel, băiete, fierul de călcat care de-abia așteaptă să ne îndrepte cămășile! Te las, că mai am și alte controale pe cap, te descurci tu cumva … Pa!

– Tată, tată! A închis … Ce dracu le zic ălora!

– Frumoaso, strânge tot ce ai prin sertare, și tu și fetele de la contabilitate: selfie-uri, propagandă, burtiere, că vine controlul peste noi! Acum!

– Unde le arunc, la gunoi? Toate pozele alea frumoase? Vai …

– Lasă, bre, că facem altele.

– Fetelor, ordin de la șefu cel mare, aruncați tot ce aveți prin sertare și nu e, oficial, pe placul șefului! A cui e valiza?

– Ăăăă … e a lui aia mică, să fie la îndemână când o anunță tăticu că trebuie să-l însoțească în delegație …

– Ce e înăuntru?

– Nu știm … (după un schimb de priviri) niște lenjerie. Din aia scumpă.

– Ce naiba facem cu ea, aș lua-o eu, dar mă bagă nenorociții la prostituție! Vin în control dușmanii poporului! Țață Floareo, da ce faci p-aici la ora asta?

– Ete, dau cu mătura, că se strică aspiratoru!

– Ia bagă mata chiloții ăștia în sacoșa cu care veniși de-acasă, că avem controale de la București și n-avem timp de pierdut.

– Ptiu, păcatili mele, dace să fac eu cu toate dantelile astea?

– Ia-le acasă că trec eu mai târziu să le cer înapoi! Hai, repede! Hai, fetelor, nu căscați gura, umpleți valiza!

– Ați terminat, frumoaso? Mașina DNA-ului e în parcare!

– Aoleu! Doamne, fă o minune și fă să dispară valiza asta! Promit să mă abțin de la adulter o săptămână!

– Doamne! Doamne!

– Aici, Petre!

(Iar e la păcănele, de când s-a umplut raiul de moaște deleagă și tot deleagă, iar el stă numai prin crâșme …)

– Doamne, e o fătucă pe fir, cere ajutor și promite un pic de frigiditate … De când cu încălzirea asta globală avem nevoie urgentă de o scădere a indicatorilor adulterini. Nu ne permitem să refuzăm așa ofertă.

– Trimite și tu niște îngerași …

– E treabă de James Bond, Doamne, îngerașii, deși le predic toată ziua, bat palma cu dracii de la prima bombonică.

– Trimite doi sfinți. Trage și tu la sorți, nu-mi trece prin cap niciun nume, d-apoi să-mi mai aduc aminte de vreun semn că ‘vrednic este!’!

– Mișule, ce naiba căutăm noi pe coclaurile astea, cu valiza-n spate, asta-i treabă de hamali, nu de șefi de departament! Aoleu, mă tem că trebuie să te părăsesc, alertă de la maman pe pager!

– Bine, măi Găbițule, pe tine toți te aleg să le împrăștii bârfele, rămâne pe mine să mă iau la trântă cu proștii! Și cu valiza ce fac?

– Dă-o dracului de valiză!

(Bine c-a plecat, ia să-l sun eu pe proprietar să cer o răscumpărare, că ne-a tăiat șefu diurnele și parcă aș rămâne peste noapte în București …)

– Am o valiză plină cu documente, dacă nu dai mata niște bani pe ele, dau alții!

– O secundă, vă rog, e nevastă-mea asta de va să fie pe linia fierbinte. Pui mic, verifică tu dacă mai ai la gât cheița aceea de la seiful de la bancă, da, aia pe care ți-a pus-o tati pe lănțișor de aur. Nu ai pierdut-o, cumva?

– Nu, tati! E tot acolo, mmm, abia aștept să deschizi ușița cu ea …

– Mai târziu, scumpete, acum am de rezolvat niște probleme de interes național. Dacă într-o zi CNP-ul meu ar dispărea, s-ar duce dracului toată inițiativa particulară a comisioanelor!

– Zău că mi-e dor de tine … și de partid.

– Măi șantajistule, nu-ți dau niciun ban. Ești de la statul paralel, nu-i așa? Dă-le la presă, ce, crezi că io nu pot să dau?!

– Ăsta-i nebun, ete, a izbit telefonul de ureche! Bă, da ce pute! Alo, drace, am o valiză cu niște documente! Ai pregătit deja un program artistic? Păi bine, măi prietene, eu cu cine și ce mai beau? Bine, bine, ne vedem la București … Bă, da ce pute! Pfui!

Niște pârțuri strică feng-shui-ul serii.

– Bre, țărane, dacă te țineai de serviciu nu te mai bătea vântul pe la șale … aveai toaletă lângă ușa de la bucătărie, nu în fundul curții … Îți spun pentru ultima dată, nu mai bea tot ajutorul de șomaj, dă ceva și la biserică, că de-aia îți trag inundațiile preșul de sub picioare! Vezi că-ți las o valiză cu documente, aici, în boscheții unor foști păpușoi, ia-o și du-te cu ea la presă! Jumătate de bani îi duci și-i lași în cutia milei, după ce iau și bugetarii trei sferturi îmi rămâne și mie ceva, de buzunar. Nu e cash, e MoneyHram, da mai bine decât deloc … Țărane, iei arheologia asupra ta, să nu-nceapă șefu să dea cu paru!

– De când cu alegerile astea democrate umblă morții dezlegați prin comună, unii îs atâta de nebuni că mi-i și frică să-i țiu de vorbă … Ete, bre, ăsta chiar și-o făcut valiza, unde o fi vrut să se ducă? Ia să vedem ce avem noi aicea … hai, dă-le dracu, numai hârtii! Ăia, prin filmele alea americane, găsesc valize pline cu bani, idioții ăștia, de pe-aci, pierd numai hârtie igienică! Zâsă nărodul să le dau la ziar … Mâine cumpăr o jumătate de crâșmă!

(Un fulger dă cu capul de prunul omului, și ăla ia foc!)

– Bine, bine, dau jumătate la biserică … da‘ de sufletu’ cui? De sufletu’ cui, mă???