Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.