Mă Brexitez, deci exist!, o poveste de Liliana Widocks

Image result for funny old couple(Image from askideas.com)

 

De când a plecat toamna inima nu se mai acoperă cu nimic altceva, ci umblă după Moș Crăciun, cu trăistuța goală. Nu tu iubire, nu tu fericire, doar un pic de guturai. În loc de marea întâlnire cu nu știu ce prinț divorțat, prins cu alta, mi-am făcut loc în calendar pentru o programare la doctor. În sala de așteptare era aglomerație, gripa își însura copiii, bat-o norocul! Schimbul de viruși era înfloritor, de emoție strângeam lacrimi pe sub pleoape. M-am așezat la coadă, să-mi anunț prezența. În fața mea ofta un cuplu cu griji pe sub ochi, tatăl ținând în brațe un băiețel mai tânar de doi anișori. Copilul a întins mâinile înspre mine, mucos dar fericit:

– Mama! Mama! Mama!

De unde știa năzdrăvanul că era adoptat? Cineva îl păcălise probabil, semăna, ca două picături de lapte, cu maică-sa, mamă care mă privea încruntat, măsurându-mă din cap până în picioare. Zău că am roșit! Precis se întreba dacă nu era unul din cazurile acelea de copii schimbați la spital … I-a dat un cot tatălui, obligându-l să întoarcă și el capul. Copilul se agita înspre mine, mă simțeam ca o hoață de copii. Am început să mă măscăresc, în speranța că până la urmă aveam să-i fac pe toți să râdă.

– Tata! Tata! Tata!

Am întors privirea, înainte de a sări peste balustradă, dornică de vreo sinucidere. De lângă mine, îi făcea copilului din mână un bunic. Pierdut pe undeva pe la nouăzeci de ani.

– Copiii spun întotdeauna adevărul. Să îndrăznesc să sper că veți accepta o invitație la cafea? E o cafenea foarte elegantă peste drum de clinică …

– George!

Posesoarea vocei pițigăiate era o bunicuță, optzeci și, la fel de frumoasă ca cea a Scufiței Roșii. Copilul continua să se agite, strigându-ne mama și tata, implorându-ne să-l luăm în brațe. Mă simțeam de parcă tocmai călcase pe mine un tren cu interese personale. Cineva însă presimțea explozia iminentă.

M-am întors înspre bunic, cercetându-l mai cu luare aminte. Pe inelar avea o verighetă de om loial, una care nu-l părăsise niciodată. Mi-am îndreptat arătătorul spre dovada infamiei. A început să râdă:

– Sunt văduv, o port în caz că rămân fără bani și mi se ivește ocazia să o vând.

– George!

Bătrânica îl privea amenințător, îl luase deja în cătare.

– E fosta soacră, n-o băga în seamă!

Am început să râdem cu toții, aproape toți, copilul încă ne mai cerea să-l luăm în brațe.

– El lucrează pentru mine, a mărturisit spășit bătrânul, sărutându-și nepotul pe frunte. Ce accent frumos aveți, de unde veniți?

– Din România.

– România? Toate româncele sunt la fel de frumoase ca dumneavoastră, domnișoară?

– Cu mult mai frumoase!

Abia am apucat să răspund, înainte de a mă face de râs, se făcuse că madam Catrina rămăsese încă o dată fată bătrână!

– Uite ce fete frumoase sunt în România, Rosie, și tu ai ales Austria! Domnișoară, astă vară ni s-a făcut o ofertă pentru o vacanță în România și Rosie, aici de față, a ales Austria! Nu ați dori să ne fiți ghid în vara care poate ne mai așteaptă?

– George!

– Bine, bine … Rosie e nevastă-mea, de mai bine de șaizeci de ani! Nu am înșelat-o niciodată, deși … parcă aș încerca …

– George! Faci fata să roșească … Vi l-aș dărui, domnișoară, cu tot cu pachetul cu pamperși, dar să știți că-l las fără casă. Bani nu mai are demult, i-a pariat pe același cal și ăla nu a avut niciodată chef să câștige.

Râdeam de noi, și râdeau și spectatorii. Apoi ne-au apărut numele pe monitoare și am plecat să ne luăm tratamentul.

 

Bunicii de la capătul plâns al nopții, Povestea lui Ion și a Mariei, de Liliana Widocks

Image result for batrani in pat(Fotografie de pe https://www.ganduridinierusalim.com)

 

De bunici babele au aflat într-o duminică dată bisericii. După slujbă își mutaseră rotunjimile pastelate pe banca din curtea bisericii, bucurându-se de colivă și cozonac cu mac, când s-a apropiat de ele o vecină. Bătrânii locuiau la marginea dinspre apus a mahalalei, pe uliță le treceau doar oameni cu alte griji, căci la capătul nopții topitoria de in aștepta, bodogănind în urechea râului, obolul palmelor goale. Luni ne-am împachetat ziua, de dimineață, și am plecat să le facem cunoștință. Babele sporovăiau vrute și nevrute, râsul lor pițigăiat făcea bine aerului încă rece. Mie îmi era somn și mă împiedicam de toate pietrele crescute din pământ, atrăgându-le privirea amuzată. Bunicii mâncau în pat, când am ajuns, vecina care ceruse ajutor babelor le adusese ceva de mâncare. Îi înghițiseră niște cămăși largi, odată albe și plapuma la fel de zoită. Babele oftau așa de greu că am crezut că aveau să li se deșarte, cu totul, amigdalele pe podele! Moșul și baba lui mergeau spre 90 de ani, habar nu aveau cum îi chema în buletin, de câțiva ani își spuneau simplu Ion și Maria. Acte aveau, dar numai vecina mai știa pe unde, iar vecina își găsise o slujbă și se temea să le lase soarta în mâna lui Dumnezeu, PreaÎnaltul era mult prea ocupat și fără povara lor pe umeri.

Bia a bătut două cuie pe pereții dați în lături ai camerei largi, care ținea loc și de odaie de dormit și de bucătărie, a întins între ele o sfoară, de care a prins, cu cârlige de rufe, niște cearceafuri. Tare răpănoase … Pe mine m-au așezat la masă, lângă sobă, cu un caiet și creioane colorate. Era vară și amiaza avea să pună curând griji pe foc, în soba din burta timpului frumos. Până să se împace cu soarele, babele au făcut un foc în curte, să ajute la spălatul pieilor și fiertul rufăriei. Bătrânii s-au bălăcit în voie, râzând ca niște copii, iar eu m-am bosumflat, supărată că nu aveam voie să mă joc cu ei. După despăduchire și tuns, babele i-au scos afară, în cămăși de noapte curate, pe țoale de cordele întinse pe prispa casei. În sfârșit aveam voie să mă joc cu ei! Ele au pus rufele la fiert și au scos din casă aproape tot ce adunaseră bătrânii într-o viață. Curtea arăta ca în ziua de târg, când mahalaua își scotea sărăcia la vânzare.

Vecina a adus un coș cu poale în brâu și m-a luat cu ea să-mi prezinte niște iepurași, mâțele, câinii și niște găini pe care le ținea prin curte. Când m-a adus înapoi, după ce am mai mâncat două plăcinte, drese cu o cană de lapte acru, casa strălucea de curățenie. Bunicii erau întinși în pat, iar eu le adusesem un cățel.

Bia a început să urle la mine, să scot puricosul pe ușă afară. L-a spălat până a ieșit toată culoarea din el, după care l-a pus la uscat pe o cârpă, lângă sobă. Mi se făcusem un pic de frică, îmi pătasem un pic rochița cu niște dulceață de cireșe amare și îmi era frică să nu mă bage și pe mine în ligheanul cu apă și să mă atârne de sfori, cu cârlige de rufe.

Bunicii aveau chef de vorbă:

– Cum te cheamă?

– Mă cheamă Liliana, ca în cântecul acela Lili, Lili, Liliana, i s-a rupt în fund izmana ….

– Hahaha.

– Dar tata mă strigă Luluța, pentru că-s prea mică ca să port izmene! Până la urmă sunteți chiar frumoși, cred că am să mă joc un pic cu voi, vreți să vedeți ce am desenat?

– Frumoși? Da ce, până acum am fost urâți? Poate un pic răpănoși …

– Erați urâți ca dracu!

– Luluța!

Așa de tare au răcnit babele că am crezut că se spărseseră geamurile … Le-am șoptit bunicilor:

– Nu am voie să vorbesc urât. Numai când merg la alimentara, că acolo îmi dau ciocolată.

– Luluța, cred că o să fim cei mai buni prieteni din lume!

Moș Ion m-a mângâiat pe cap și a scos de sub pernă un măr. Bunică-mea a început iar să urle, abia primeniseră patul și moșneagul ascunsese deja mâncare pe sub perne!

– Unde sunt copiii voștri? De ce nu vă aduc o cană cu apă? Eu am să-i aduc lui bia apă, nu-i așa, bia? Că de-aia sunt făcuți copiii, să aibă cine să aducă căni cu apă la bătrânețe.

– Hahaha. Noi nu am putut avea copii …

– Adică nu v-a vrut niciunul? Erați urâți, de-aia! Acum că sunteți iar frumoși poate o să aveți și voi copilul vostru. Doamne-Doamne face copii, dar nu știu cum și nici nu am voie să vorbesc despre asta …

Bunicii aveau o nepoată de soră, tocmai la Timișoara, dar când îi scriseseră se plânsese de drumul lung și grija copiilor. Avea doi. Noi mergeam aproape în fiecare zi la bunici, cu toatele sau numai cu câte o babă. Uneori, când îmi curgea nasul, nu aveam voie să merg și stăteam supărată, dar uitam repede, dacă îmi dădeau bomboane.

Când eram cât pe ce să împlinesc 5 ani, moșul a simțit subit că nu mai avea mult. I-am găsit pe bunici plângând, nu prea mai aveau poftă de mâncare. Bia începuse să ne dea la toți vitamine. Nici eu nu mâncam ierburi, dar mâncam flori de salcâm direct din copac, exasperând babele.

Bunicii s-au sfătuit o vreme cu babele, cât eu le-am desenat o pisică. Câinele s-a bucurat cel mai tare. Babele i-au luat pe moșnegi în brațe și i-au mutat pe scaune, apoi au împins patul la o parte. În perete, la botul câinelui, era zidit un sipet. Moșul i-a dat biei o cheie, de pe o sfoară pe care o purta la gât. Înăuntru era un munte de bani, tot ce rămăsese din pensiile ultimilor douăzeci de ani după plata datoriilor la lumină și la stat. Îi mai dădeau bani și vecinei, pentru mâncare și lemne. Babele au refuzat categoric orice discuție despre bani.

– Acolo sunt bani pentru înmormântare. Ce rămâne să dați nepoatei de la Timișoara, pentru bani cred că o să facă drumul. Luluța, vreau să te duci la sipet și să iei câți bani poți strânge în pumni.

– Să-mi iau păpuși?

– Să-ți iei cele mai frumoase păpuși!

– Nu e nevoie, vă rog …

– Te rog, Reta, vreau ca fata să-și aducă aminte de noi.

Am început cu toții să plângem, eu nu știam de ce. M-am așezat între ei și i-am luat în brațe.

– Bunicii ăștia sunt numai piele și os! Exact ca mine!

Bia mă certa în fiecare zi că mâncam numai rugată, bunicii erau la fel de mofturoși …

Bunicii au murit în tihna nopții, nu am avut timp să ne luăm, cum se cădea, rămas bun. I-a găsit vecina, venită cu o căldare cu apă proaspătă, curată, de la fântână, la crăpatul zorilor. Doctorul, adus pe fugă, ne-a spus că au murit la câteva ore distanță unul de celălalt, ea avusese răbdare să vadă dacă moșul nu avea de gând să vină înapoi. Nepoata de la Timișoara a venit la înmormântare. S-a bucurat foarte tare de banii căzuți din cer. De înmormântare s-au ocupat babele. Pe cruci, pe lângă Marin și Ioana, i-au trecut și drept Ion și Maria, așa după cum se botezaseră între ei la bătrânețe. La masa de adio s-a mâncat, s-a băut, de-a valma, cu toată ulița, s-a râs cu gura plină, așa cum le plăcuse bunicilor. Casa s-a umplut pentru ultima dată cu veselia anilor pierduți. Nepoata nu a înțeles nevoia bucovineanului de a râde în față morții, de a-i arunca băutură între ochi. Bătrânii nu-și risipesc lacrimile pe la noi, mai bocesc guraliv, dar țin ce au mai scump pentru clipa revederii. Dac-o fi să fie, dacă nu, să fie paguba lui Dumnezeu, că n-a avut puterea să ducă lucrurile până la capăt. Nepoata a plâns și a luat ceva bani și de pe casă. După care a plecat. Uneori își mai aduceau aminte de ea lumânările …

Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.