Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!

Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

O barză, cine s-o crează? Poveste cu decreței, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.natura-salbatica.ro)

Dăduse peste ele, iar, primăvara. Bietele magnolii aveau să îndure, iar, bârfele teilor de la drum și râsul cucilor. De câte ori madam își făcea apariția le îmbrăca în alb , rozaliu pe la glezne, declarându-le miresele de sezon, deși, ca și pe podiumurile marilor case de modă, ajungeau să împletească miros de petale veștejite fără a apuca să vadă vreun picior de mire. Martie își începuse deja rondul, cu dreptul, aducând cu el primul val de turiști. Pe stâlpul de telegraf de care se fereau toate mâțele negre (fusese văruit după ce apucase dricul cu moș Gheorghe de-o roată, aproape răsturnându-l, iar popa-i dăduse cu crucea peste nasul de lemn, luat la purtare, și c-un smoc de busuioc, aghezmuit, îngăimând o rugăciune, pentru urechile babelor, apoi înjurând bogat, doar în gândul dumnealui) aterizase, cu cuib cu tot, o familie de berze. Niște mâțe vărgate, ieșite din casă noaptea, în mirosul greu de iasomie, pentru deparazitare sufletească, mieunară a lehamite, nici pe acoperiș nu mai aveau parte de intimitate. El, bărzoiul, poza ca pentru un concurs de culturism, punându-și în valoare ciocul și gamba, ea, rușinoasă, pradă asteniei, zăcea admirându-l slugarnic, pe tăcute.

Mahalaua era învățată cu ciorile, nimeni nu știa cum să explice interesul brusc al berzelor.

Prima pe care a lovit-o pocinogul a fost Olga, a lui nea Panaite. Olga terminase cu chiu cu vai liceul, fusese deja înscăunată drept ajutor de croitoreasă, la mamă-sa, și pentru aia nu avea nevoie decât de ac și de ață. Cu modelul venea onor clientela. La început se scuzase de-o gripă, dar coana preoteasă, care venise pentru o ajustare de mâneci la un caftan luat din comerț, o bănui mai mult de un deranj la intestine, și-i trimise, mai pe seară, printr-o babă care se tot învârtea pe lângă treburile bisericii, un șomoiog de frunze de mentă și o mână de chimion. Dar gripa, sau ce-o fi fost, se luă, tot pe nemâncate, și de câteva dintre tovarășele fetei: Lenuța, fata unui impiegat de mișcare și Garofița, fata zgripțuroaicei de la casa de bilete a cinematografului. La vremea când trandafirii și-au tras, mofturoși, peste ochi pălăriile de soare, mahalaua aflase deja că erau grele și-și arunca căutătura pe urmele flăcăilor numai buni de însurătoare. Borțoasele însă stăteau ca mutele, cu mâinile în poală, neînțelegând nimic din întâmplare. Într-un târziu, după valuri de lacrimi, și-au ridicat privirile acuzatoare către familia de berze, care trecuse de botez fără prea mult tam-tam de cumătrie. Berzele alea nu bătuseră ele așa cale lungă de florile mărului, sigur veniseră cu un gând! Ovreiul doctor de copii, domnul Ebenizer, își râdea în barbă de i se zvârcolea ceasul cu lanț în buzunarul de la vestă. Clienții erau clienți, nu conta cine făcea recomandarea.

Prostimea cu fete de măritat începu să arunce cu pietre, sperând să le scurteze înaripatelor sejurul. Se întâmplă exact pe invers, oameni fără minte aruncau cu pietre în vânt în timp ce copiii încercau să-i fugărească pe la treburile lor. Copiii iubeau berzele, le aduceau tovarăși de joacă, povestea cu Dumnezeu li se părea un pic forțată. Și ei fuseseră aduși de barză, după o vorbă bună pusă de Moș Crăciun. Până la urmă copiii au avut câștig de cauză, popa le-a ținut isonul, amenințând cu canoane grele. Nu că le-ar fi păsat mahalagiilor de păcatele datului cu piatra, dar se apropiau botezurile, mai stătea la pândă și câte o speranță de cununie și era greu de dus alaiul tocmai la biserica din deal, în caz că părintele își făcea iar drum pe la episcopie.

Copiii s-au născut unul după celălalt, în aceeași săptămână, toți băieți, dornici să se facă auziți. Semănau între ei ca picăturile de ploaie, semn că barza schimbase valuta la același ghișeu.

Pe la mijlocul lui februarie, Veronel, nepotul pălimarului, ajutat de alți flăcăi și de o scară, a închis definitiv reședința de vacanță de pe stâlpul infamiei și i-a înfipt în creștet o mână de cuțite, declarând deschis sezonul de război. Berzele au studiat pe îndelete declarația mânioasă și s-au cazat pe unul din coșurile de fum ale gării, iar madam Popescu, soacra șefului de gară, și-a făcut rost imediat de un calorifer electric, așa, de ambâț, ca să vază dumneaei care din mahala nu putea dormi de grija ciorii vopsite. Primăria, atenționată de nenumărate ori, de la centru, de scăderea coeficientului de natalitate, a îndepărtat de pe stâlpi cuțitele curajoșilor și a amenajat hoteluri-cuib de cinci stele, cu adaos de pene de gâscă și hrană caldă – o mână de viermișori. Ș-apoi în anul acela numai babele nu au rămas borțoase, în rest toată lumea a pus umărul la validarea noului sediu de grădiniță. Începuse scurta eră a decrețeilor, bărzoiul de la centru trecuse nașterile la obligativitate, în biografia cadrului de partid. Ăia mici însă, niște recunoscători, au dus vraja socialismului de râpă …

Povestea binecuvântatelor vacanțe în familie, de Liliana Widocks

IMG_3880

 

– Poftim, plouă! Nu mai bine mergeam în concediu la Govora, m-aș fi tratat și eu cu niște băi la rinichi?

– Nu ai nimic la rinichi, nu trebuie decât să renunți să mai citești reviste pentru pensionari!

Copiii s-ar fi plictisit la Govora …

– Nici marea nu pare să le placă prea mult …

– Glumești, sunt nebuni după ea!

Aveam 5 ani, frate-miu 3. Eu urlam când apa îmi ajungea la bărbie, frate-miu când îi scoteau capul din apă. Ne cumpăraseră colaci, labe și ochelari de scafandru, veste de salvare și sandale de cauciuc, scoicile îi învățau pe copiii înjurături, după care crăpau de rușine. La momentul plăcutei conversații urlam de bucurie, ne schimbasem culoarea și nu ne mai recunoșteam, acasă ne băteam toată ziua. Tata ne spusese că bronzați puteam fi acuzați de rasism și duși la închisoarea unde te obligau să mănânci verdeața din borș. M-a luat în brațe și m-am prefăcut imediat că i-am adormit pe umăr, când mama dispărea din preajmă redevenea Ali Baba și avea carnețelul plin cu adrese de peșteri pline cu comori. Mi-a deranjat un pic bretonul când a întins mâna să scoată niște bani din buzunarul de la spate.

– Uite, de ce nu te duci să-ți cumperi o rochie din aia vaporoasă, de artistă, pe seară poate ieșim la dans?

– Da rochiile pe care le-am adus de-acasă ce au, dragă?

– Nimic, nimic … adică au de toate, sunt cu adevărat splendide! Poți să treci pe la coafor, chiar dacă arăți adorabil cu sare în păr …

– … și nisip … stai tu cu copiii?

– Mă gândeam să iau eu fata, la sala de bowling … de ce nu iei tu băiatul, că i se face tot timpul foame și eu nu mă pricep să aleg tocănițele sănătoase? La bowling nu au decât băuturi alcoolice, nicio ispită!

– Și pizza! m-am trezit ca prin farmec din jocul de-a ațipeala.

– Vreau pizza!

Frate-miu înțelegea deja meniurile internaționale.

– Nu au niciun fel de pizza! Îți dai seama ce miros ar fi în sala de jocuri? Sudoare și pizza! Li s-ar retrage certificatul de funcționare …

– Ba au! Am văzut eu, anul trecut.

– Parcă dormeai … dacă vrei pizza nu ai decât s-o însoțești pe mama la cumpărături!

– Bine, o să beau o vodcă …

– Asta ai urmărit de la început, nu-i așa? Eu să iau copiii cu mine, iar tu să te distrezi ca un prinț, fără nicio grijă pe cap!

– Mă jur, iubito, nu am atât curaj încât să mă gândesc la așa ceva … Uite, iau eu fata, după cum ți-am promis …

– Ai grijă să n-o uiți pe după popice, după cum ai uitat-o astă primăvară la vecina de vizavi!

– Venisem obosit de la serviciu și am adormit, tot nu m-ai iertat?

– Tata m-a lăsat să mă joc cu pisicuța lui tanti Corina …

– Aha! Știam eu! De-acolo te-ai umplut de purici!

– Ce voiai să fac, iubito? Urla ca în gură de șarpe, doar nu era să mă cert cu tot blocul?! Plec, până nu începem să ne certăm iar de la copii! Ne vedem după amiază? Pe la 5?

– De acord!

– Te iubesc …

– M-ai prostit și de data asta! Ce culoare? Roșie? Galbenă? Verde?

– Culoare?

– Rochia, prostuțule! Ce culoare?

– Verde! Neapărat verde, verdele mă scoate din minți!

Prima dată ne-am oprit la păcănele. Când toate cireșele alea drăguțe s-au așezat una lângă alta m-am umplut de bani. Tata m-a lăsat să trag cu pușca în niște rațe, dar m-a dat jos de pe scaun unul dintre băieții de ordine, dădeam din picioare, de bucurie, și zgâriasem frumusețe de aparatură. Ne-am refugiat la pistele de bowling. Găurile bombelor ălora erau la fel de mari ca în anii trecuți, vârsta nu le smochinise, așa că tata mi le punea în brațe iar eu le făceam vânt cu amândouă mâinile. Măcar puneam toate pișcoturile alea obraznice la pământ. La un moment dat un știrb pistruiat m-a bătut pe umăr:

– Campionat? Pe echipe!

M-am uitat la tata, tata s-a uitat la maică-sa. Avea o fustă așa de scurtă încât de fiecare dată când mă aplecam să-mi dezleg șireturile îi vedeam chiloții. Și de fiecare dată tata se oferea să mă ajute, nici nu știam că se pricepea la funde!

I-am bătut măr!

Tata, în loc să se bucure, m-a bodogănit pe drumul înapoi la hotel. De ce nu-l lăsasem și pe știrb să câștige, măcar o dată! Îl ciupisem până îl apucase plânsul și maică-sa a trebuit să fugă cu el la unul din chioșcurile de urgență, cu înghețată. Săracul tata, nu o văzuse pe mama trăgând cu ochiul să vadă dacă nu adormisem pe jos, ca data trecută …

Abia așteptam să mergem la dans!

Ne-au dat pe mâna unei dădace închiriate de la hotel. Înainte de a merge la culcare le-am ascuns costumele de baie în frigider.

De dimineață au urlat o oră, unul la celălalt, până să le găsească. Noi am băut trei sucuri pe burta goală. Am pierdut micul dejun servit de hotel așa că ne-au cumpărat porumbi fierți, de la comercianții de pe plajă.

Ne-am stricat la stomac tocmai când se oprise ploaia …

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.