Mă Brexitez, deci exist!, o poveste de Liliana Widocks

Image result for funny old couple(Image from askideas.com)

 

De când a plecat toamna inima nu se mai acoperă cu nimic altceva, ci umblă după Moș Crăciun, cu trăistuța goală. Nu tu iubire, nu tu fericire, doar un pic de guturai. În loc de marea întâlnire cu nu știu ce prinț divorțat, prins cu alta, mi-am făcut loc în calendar pentru o programare la doctor. În sala de așteptare era aglomerație, gripa își însura copiii, bat-o norocul! Schimbul de viruși era înfloritor, de emoție strângeam lacrimi pe sub pleoape. M-am așezat la coadă, să-mi anunț prezența. În fața mea ofta un cuplu cu griji pe sub ochi, tatăl ținând în brațe un băiețel mai tânar de doi anișori. Copilul a întins mâinile înspre mine, mucos dar fericit:

– Mama! Mama! Mama!

De unde știa năzdrăvanul că era adoptat? Cineva îl păcălise probabil, semăna, ca două picături de lapte, cu maică-sa, mamă care mă privea încruntat, măsurându-mă din cap până în picioare. Zău că am roșit! Precis se întreba dacă nu era unul din cazurile acelea de copii schimbați la spital … I-a dat un cot tatălui, obligându-l să întoarcă și el capul. Copilul se agita înspre mine, mă simțeam ca o hoață de copii. Am început să mă măscăresc, în speranța că până la urmă aveam să-i fac pe toți să râdă.

– Tata! Tata! Tata!

Am întors privirea, înainte de a sări peste balustradă, dornică de vreo sinucidere. De lângă mine, îi făcea copilului din mână un bunic. Pierdut pe undeva pe la nouăzeci de ani.

– Copiii spun întotdeauna adevărul. Să îndrăznesc să sper că veți accepta o invitație la cafea? E o cafenea foarte elegantă peste drum de clinică …

– George!

Posesoarea vocei pițigăiate era o bunicuță, optzeci și, la fel de frumoasă ca cea a Scufiței Roșii. Copilul continua să se agite, strigându-ne mama și tata, implorându-ne să-l luăm în brațe. Mă simțeam de parcă tocmai călcase pe mine un tren cu interese personale. Cineva însă presimțea explozia iminentă.

M-am întors înspre bunic, cercetându-l mai cu luare aminte. Pe inelar avea o verighetă de om loial, una care nu-l părăsise niciodată. Mi-am îndreptat arătătorul spre dovada infamiei. A început să râdă:

– Sunt văduv, o port în caz că rămân fără bani și mi se ivește ocazia să o vând.

– George!

Bătrânica îl privea amenințător, îl luase deja în cătare.

– E fosta soacră, n-o băga în seamă!

Am început să râdem cu toții, aproape toți, copilul încă ne mai cerea să-l luăm în brațe.

– El lucrează pentru mine, a mărturisit spășit bătrânul, sărutându-și nepotul pe frunte. Ce accent frumos aveți, de unde veniți?

– Din România.

– România? Toate româncele sunt la fel de frumoase ca dumneavoastră, domnișoară?

– Cu mult mai frumoase!

Abia am apucat să răspund, înainte de a mă face de râs, se făcuse că madam Catrina rămăsese încă o dată fată bătrână!

– Uite ce fete frumoase sunt în România, Rosie, și tu ai ales Austria! Domnișoară, astă vară ni s-a făcut o ofertă pentru o vacanță în România și Rosie, aici de față, a ales Austria! Nu ați dori să ne fiți ghid în vara care poate ne mai așteaptă?

– George!

– Bine, bine … Rosie e nevastă-mea, de mai bine de șaizeci de ani! Nu am înșelat-o niciodată, deși … parcă aș încerca …

– George! Faci fata să roșească … Vi l-aș dărui, domnișoară, cu tot cu pachetul cu pamperși, dar să știți că-l las fără casă. Bani nu mai are demult, i-a pariat pe același cal și ăla nu a avut niciodată chef să câștige.

Râdeam de noi, și râdeau și spectatorii. Apoi ne-au apărut numele pe monitoare și am plecat să ne luăm tratamentul.

 

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.