Pe când umblam creanga prin mahalaua Ițcanilor …

 

(Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Ițcani, http://www.commons.wikimedia.org)

 

Încă de la primul urlet de salut am fost un luptător pentru libertate. Spitalul nu era de mine. Am ținut crampele pentru mine, dar nu m-am ieftinit la pelinci, configurând că așa aveam să ajung mai repede acasă. Acasă e locul unde te simți stăpân, chiar dacă nu ești pisică. Zâmbetul rezolvă orice neînțelegere, când nu ai meșterit încă potrivirea cuvintelor. Tata și babele bunică-mii au preluat educația de acolo de unde nu știam ce să fac cu ea. Ca adult îți era interzis să înjuri conducerea, orice fel de conducere, ca lăstăriș puteai să vorbești și cu vântul, cine să te ia în serios când nu aveai nici măcar drept de semnătură? Eram remunerată cu ciocolată, pentru a ocoli vigilența fiscului de stat și de partid, lupta mea vocal-partizană răcorind multe suflete chinuite. Vorba tatei: „De-aia mi-am făcut clește, ca să mă amenințe cu castana!”, una abia scoasă din foc, firește. Fiind un idealist în pregătire, instruit în culturală ilegalitate, mi s-a prezis un viitor execrabil, întrevăzut dintr-un prezent de haz, de haz de necaz.

Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, iar distinsul vizionar îmi cam dădea aripi. De pe la vreo 3 ani am început să fug de acasă. Între timp barza îmi făcuse rost de un frățior, îl botezasem Danteluță, Daniel nu se asorta cu nimic din ceea ce purtam. Socialismul decretase deja, în plin avânt, săptămâna de lucru de 7 zile, așa că părinții mei, deși mulțumiți de eforturile berzei, nu prea știau ce să facă cu cadourile. Au angajat dădace. În mahala li se spunea servitoare, pentru că acolo orânduirile trăiau fericite în concubinaj, altfel despre ce să fi vorbit la slujbele duminicale? Cele de pe la biserici, trei, Doamne, și toate trei, declarate ateiste, ca să justifice amiabila popularitate. Cu bunică-mea făceam naveta de la ortodocși moderni la cei de rit vechi, oprind, pentru o gustărică, și la catolici. Toate dădacele au fugit în lume cu câte un iubit, de obicei soldat în termen, umplându-și valiza cu jumătate din colecția de sezon vestimentar a mamei precum și cu alte amintiri, minuscule dar ușor vandabile. Ne lăsau singuri în casă, cu o pungă de bomboane și ușa deschisă, în caz că soba cu lemne sau aragazul ar fi avut gânduri de sinucidere. Singurele lansatoare de rachete erau berile de casă ale maică-mii, care făceau legea în beci. Vedeam ușa lăsată deschisă ca pe un semn, mă asiguram că bomboanele sunt din cele agreate de Danteluță, dacă nu, îi făceam rost de un colț de pâine sau de o afinată, dacă era uitată la îndemână, pe rafturile de jos ale dulapului de bucătărie, și plecam să-mi caut norocul. La noi în familie alcoolul a fost parte din educație, nu beam, studiam diferența.

(Biserica catolică Sfânta Elisabeta din Ițcani, http://www.wikipedia.ro)

Dacă mă întâlneam cu vreo prietenă de-a bunică-mii improvizam că m-aș fi repezit într-o scurtă vizită, dar ea, vicleana, interpreta și fugea la maică-mea la serviciu, să prevină dezastrul. Din punctul de vedere al familiei era o binecuvântare, Danteluță era pus la adăpost, ce mai rămânea din averea familiei se fereca, pe mine mă găseau sau nu. Călătoream la pas, în grup sau în deplină solitudine. Uneori filosofam pe peronul Gării Sucevei de Nord, care era peste parc de casă, dublând umbra călătorilor, pentru a nu da ochi, involuntar, cu șeful de post. Alteori destinația și soarta lui Danteluță rămâneau necunoscute până la venirea în control a bunică-mii. Grădina casei dădea direct în lunca Sucevei, pe unde găseam și alți amatori de incursiuni în trecutul sporturilor extreme, trecând râul cu bacul sau pur și simplu luând temperatura apei pentru un diagnostic de circumstanță. De cele mai multe ori găseam imediat tovarăși de drum și ne furișam pe lângă boscheții ce țineau piept gardurilor căilor ferate. La vechea barieră traversam calea ferată, atenți să nu ne prindem picioarele la schimbarea macazului, supraviețuirea se învăța din durerea altora. Cu toții văzuserăm deja morți din accidente cumplite. De partea cealaltă, un moșneag cu dinte de argint vindea floricele făcute pe loc, pe jar. Era darnic și știa milioane de povești. Margaretele de porumb ne dogoreau în palme, sfârâind de plăcere, și le înghițeam îngroziți de umblătura pe care o simțeam în mațe. Eram aproape de prăvălii și de piața de zarzavaturi, toți ne cunoșteau foamea. Când rătăceam în sălbăticie mâncam flori de urzică domesticită, niște guguloaie mici pe frunze de patlagină, pe care le numeam pâinici, iar în sezon ne invitam la masă pe crăcile salcâmilor, înfulecând albitura, nestingheriți. Toată copilăria mea am păscut și deși e recomandarea preferată a multor nutriționiști de astăzi în toată viața mea adultă am avut probleme cu stomacul. Poate ar fi fost mai înțelept să mă rezum la gustărelele de acasă, tradiționalele tartine cu salam.

Primul ne ieșea în cale domnul Șlemco, măcelarul. El a fost primul supererou din viața noastră, înainte de Spiderman și de Batman, înainte de Asterix și Obelix. Mânuia toporișca într-un fel de ritual sufi, zdrobind oase neascultătoare, alimentându-ne transa naivității juvenile. Dacă avea mușterii mă striga prin ușa deschisă, atunci când uitam să mă camuflez printre trecători. Îmi cumpăra spontaneitatea cu câte 1 leu de bomboane și mă fugărea acasă, promițând să nu-i spună nimic bunică-mii, dar nu se ținea niciodată de cuvânt. Mă dădea de gol tatei, cu care era bun prieten. Oricum era infinit mai bine decât dragonului de bunică-mea! Mai târziu, pe când sufeream cu toții de boala galantarelor goale, mă plătea să-i spun bunică-mii că aștepta marfă, veghindu-mi drumul până treceam iar de calea ferată. Câteodată întârziam prin piață, cerșind legume, deși ale noastre, de acasă, din grădina mamei, plângeau să fie băgate în seamă. Țăranii erau darnici, știind că atunci când mă întorceam cu bunică-mea îi recomandam din toată inima. Luam apoi la rând alimentara lui Maier, trecând prin spatele tutungeriei, pentru că acolo lucra mama. Maier ne amenința pe toți cu diabetul, dar împărțea cu drag, în zile fericite, bomboane și ciocolată. De la brutărie primeam un corn, pe care îl împărțeam până la ultima firimitură. La cinema lucra un zbir, nu ne puteam furișa în sală. Uneori dădeam nas în nas cu doctorul Schaechter, care avea în grijă partea plină de învățăminte a mahalalei și care ne mâna, ca pe niște oi, înapoi acasă. Alteori ne amenința cu injecții doctorul Bresnitz, tămăduitorul vânătăilor noastre, ale luptătorilor pentru libertate. Cam toată lumea ne dădea bani de bomboane sau de înghețată, smulgându-ne promisiunea că le vom digera acasă. Ași! Din chioșcul de înghețată ne priveau de sus ai lui Perhinschi, acceptând uneori să dea și pe datorie, deși pe bunică-mea o mâncau palmele de bucurie. Popa Vedeanu nu ne credea pe cuvânt și de multe ori ne ducea până la ușă, dar mama era tot la serviciu, dădaca în brațele soldatului pe o bancă din parc, frate-miu în căruț, așa că mai făceam un popas la alimentara-prăvălie a Ericăi, înainte de a-și muta domiciliul în coasta bisericii, și la magazinul de pâine al Linei. Socializam mult pe vremea aceea.

În zilele în care libertatea ne ardea pe la călcâie îi ajungeam mahalalei până la prăsele, la Fabrica de in, fâcând, pe drum, toți câinii gospodarilor să ne latre, pe drumul cimitirului sau de cealaltă parte a paradisului, pe drumul Mitocului. Pentru că nu dețineau telefoane mobile, cunoscuții erau obligați să ne țină minte secretele pentru a le putea vinde, pe oftaturi, părinților sau bunicilor. Într-o duminică tata m-a legat cu o funie de cerdacul casei. Libertatea mea, luată pe apucate, îi strica planurile. Din acel moment am devenit o ilegalistă cu antecedente penale. Nu m-am lecuit, zările mele erau rude de sânge ale Fetelor Morgane.

Când ieșeam la cumpărături cu bunică-mea era altă mâncare de pește. Rochița trebuia păstrată parfumată, pantofiorii strălucitori, mâinile curate. Opream la biserică, să aprindem o lumânare pentru străbunici și ca să ne interesăm un pic de viața pălimarului și de cea a popii. Dacă mergeam la tuns eram grăbite, tata voia să mă vadă cu părul lung, bunică-mea mă tundea castron, de frica păduchilor. Dacă era sâmbătă, opream, la o cafeluță, la doamna Roznoveanu, lângă fosta grădiniță. Schimbam ceva vorbe și cu domnul Bartfeld, fotograful, care ne făcea pe toți să arătăm ca la Hollywood, în portrete. Rodica, coafeza, era veselă și gureșă și dacă avea timp îmi punea și două-trei bigudiuri. Cât o coafa pe bunică-mea luam interviuri mușteriilor de la frizerie. Valerica, manichiurista, era vecină cu noi, la blocuri. Când am mai crescut un pic ne-am oferit, eu și prietena mea Gabi, să fim baby-sitter-e pentru băiețelul ei, Cristinel, cât trăgea ea o fugă pentru a ajuta o clientă soacră-mare. Ne-a găsit pe toți trei pe masă, urlând ca maimuțele, sărind pe canapeaua deja înfricoșată. Nimeni nu a mai solicitat astfel de servicii în mahala vreodată. Sindicatul copiilor era un partener de temut.

Cât timp s-a construit pasarela peste calea ferată am fost fascinați de toate pregătirile și materialele de construcții. Când au dat-o de gata, babele ne obligau să le însoțim pe noua rută de plimbări de siestă – intolerabilă tortură, plictisitoare și repetitivă! Nu ne puteam urca pe grilaj, nu ne puteam atârna de gardul scărilor, nu tu alergătură, nu tu julituri de genunchi și dueluri cu țevi de fier forjat … Ca pieton nu am folosit-o niciodată pentru trecerea căii ferate. Rutina ne definește mai mult decât ne-am putea imagina.

 

Toți privim în urmă, galeș, la locurile copilăriilor noastre, căutând în suflet propriul sentiment de rai. Ițcani-ul din toate visurile mele era un Turn Babel pestriț: nemți, unguri, evrei, țigani, români, lipoveni și poftă de viață, mascând un iad de care noi, copiii, eram feriți, deși ne pândea, cu ochi vicleni, de după toate colțurile. Înțelegerea a venit odată cu învățătura și nu știu cum aș putea supraviețui dacă m-ar părăsi.

(Gara Ițcani, http://www.en.wikipedia.org)

O poveste de dus la piață, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.bucurestiulmeudrag.ro)

 

Mi-am promis să nu mai opresc la băcănie. Haosul din alimentație prevestește tot felul de orori, frica mea personală are gust de ambrozie și se închină lui Buddha, diabeticul. Conspiră cu adorația de confort, o lene cu voce mieroasă și nerușinare sofisticată. Caut compania piețelor, cele cândva date în grija țăranului, cu grămăjoare frumos rânduite pe tarabe: usturoi suplu, cu pielea obrajilor învinețită de blesteme vampirești, mărar cu dinți rari, pătrunjel și morcovi lăudați pentru traista plină de vitamine, dragi rugăciunilor iepurești, dar și privirii, ardei rotofei, fii risipitori ai culorilor tomnatice, mere, pere, struguri în căutare de voturi de albine. Pe vremea copilăriei mele piețele se îmbrăcau cu ce găseau pe lângă casă, dădeau ’bună ziua’ frumos anotimpurilor, acum adună vești din toată lumea, unele bune, altele fără niciun gust pentru literatură.

Bunicul mă ținea strâns de mână, să nu apuc să șterpelesc fructe însiropate, din cele mici, și să le mănânc pe furiș, și pe nespălate, bunica l-ar fi găsit vinovat de toate crampele. Ea se tocmea minute în șir pentru fiecare legătură de zarzavat, apoi cădea în ispita poveștilor cu zacuște, reumatisme sau pomeni de post. Cel mai mult îmi plăcea să merg la piață cu tata. Opream să degustăm de la fiecare tarabă, lăudam, ca în litanii, roadele pământului și pe cele ridicate la ceruri, de copaci, date cu fața la soare. Întârziam pe acolo pe unde se aciuau anii loviți de dureri de genunchi, gârboviți de greutate pe șale.

O strigam Buna Maria, cu bucurie, și nici nu-i păsa că nu-i știam numele. Nici ea nu și-l mai aducea aminte. O chema de fapt Trandafira , aveam să aflu în ziua în care și-a trimis la piață o nepoată, Elena, ea luând în piept drumul fără întoarcere, să tacă un pic și cu Dumnezeu. Vorbea puțin, dar râdea din toată inima. De fiecare dată îmi dădea câte 1 leu, tata îi lăsa 5, să aibă de zahăr și ulei. Avea cam de toate, prin cotețe și în grădină. Găini, ținea porc și vacă, și un câine șchiop. Cartofi și rânduri soldățești de porumb, în spatele casei. Legume și zarzavaturi de jur împrejur. Flori și poame pe unde se nimerise. Într-o toamnă i-am bătut cu tata la poartă, pentru un sac de cartofi. Ne-a împins de la spate până în cerdac, se pregătise cu chesele cu câte trei feluri de dulceață și căni de lut cu apă de la fântână. Tata s-a înțeles și pentru un ol cu lapte acru, o lădiță cu pere, mere și prune, și o mână de nuci. A mai pus de la ea un butoiaș cu varză murată. De-atunci am prins să o căutăm mai des. Plecam cu mașina încărcată. La piață ne aștepta cu desaga plină, mai ales sâmbăta, să avem și de-o plăcintă.

Am plâns rău când a plecat. Elena a scos din desagă trei borcane cu dulceață, nevoită să-mi spună că mi le lăsase mie, ca să mă ogoiască.

Azi biscuiții și ciocolata și-au făcut drum pe amintirile celor care mai scot la vânzare doar buruienile de prin cimitire. La fel chiloții și sutienele pentru vizitele la doctor ale săracilor, capoatele înflorate și ciorapii cu sclipici. Piețele au devenit niște comodități universale, calitatea s-a lăsat călcată pe bătături. Doar copiii cerului și ai pământului și-au mai păstrat demnitatea: zarzavaturile se încăpățânează să miroasă mai frumos și mai curat decât cele din supermarketuri, legumele strâng între dinți gustul copilăriei, fructele viermii și zeamă dulce.

Mă plimb printre tarabe și se tocmesc pentru mine umbrele bunicilor mei, tata îmi dă peste mână dacă nu le las peșcheșul, de stat de vorbă îmi fac timp de la mine. Râd cu cei lăsați în urmă fără o vârstă certă, cumpăr miere de albine, deși mai am zece borcane acasă. Elena a îmbătrânit și ea, vine însoțită de o roșcovană cu nasul acoperit de pistrui, care i se agață de fuste și o strigă Buna Lena. Nici nu mai știu ce gust are laptele acru, medicul mi-a prescris iaurt degresat și fructe de la congelator în loc de dulceață.

Prea puțin timp pentru siestă. Șoapte din copilărie, de Liliana Widocks

shop(Pinterest)

 

La vremea când am venit pe lume cei mai mulți dintre ei plecaseră deja. Unii deportați, și care nu mai găsiseră același drum înapoi acasă, alții renunțaseră la tot ce zidiseră doar pentru o gură de aer curat. Mulți plătiseră cu tot ce avuseseră prin casă pentru a-și trimite măcar copiii în țara lui Israel, acceptând pentru ei așa zisa lume a celor egali în toate. Casele evreiești, luate la grămadă, fuseseră împărțite în odăi și populate cu alte victime ale naționalizării. În astfel de odăi se înghesuiseră și ai mei, ca tineri însurăței, să prindă cheag în destine împletite. Destine triste, atinse de exaltarea socialismului timpuriu. O singură familie de evrei se încăpățânase să nu plece nicăieri. Albul înțelepciunii li se așezase cuminte pe creștete și li se îngrijea de după amiezi și de siestă. Adăugau zile pierdute de număr, mulțumiți de cămăruța lor, niciodată supărați pe obrăzniciile copiilor din vecini. Le băteam la ușă pentru că erau singurii veșnic acasă. Într-o fostă sufragerie se deschisese o prăvălie cu nume ciudat, de alimentară, iar într-un dormitor conjugal un magazin de pâine.

Peste drum se amenajase un parc, un loc de așteptare pentru obosiții gărilor și-ai drumurilor de fier. Pe acolo ni se deșertau dorințele de aventură. Părinții aprobau, sub amenințare, doar cumințenii între gardurile curților interioare, dar imediat ce-am învățat primele cuvinte și ne-am proptit pe primii pași am pus ochii pe raiul de verdeață și de întâmplări. Ne-am învățat singuri să trecem în siguranță strada. Privind în urmă trebuie să recunosc că era doar o chestiune de noroc. Pe vremea aceea nu se discuta aproape deloc despre atenția distributivă.

Odată ajunși în parc restul lumii rămânea în urmă, picioarele ne țineau teribil de ocupați. Nu aveam ochi pentru gospodinele care își lăudau grădinile de zarzavaturi la ieșirea din prăvălie, întârziind doar atât cât să se asigure că ieșeam la număr. Se înfiripase un fel de grijă comună, copiii erau ai tuturor.

Pâinea era adusă dis de dimineață, uneori și pe la prânz, de la brutăria de pe strada cinematografului. Mirosul lâncezea pe trotuare, înnebunindu-ne pe toți, oameni și câini. Când ne dovedea foamea, ocoleam voluntar ideea de acasă, dădeam buzna în poala Linei. Lina ținea magazinul de pâine. Avea doi băieți, mari amatori de fotbal. Lina rupea o franzelă în bucăți și o împărțea tuturor. Pentru mine tăia, tacticoasă, un capăt de pâine la tavă.

– Tari o sî ti mai iubească soacra, Luluță! Șî io am doi băieți, poati într-o bună zî ț-o placi sîți alegi unu dintri ii.

– Sunt obraznici. Io am sî mă mărit cu un împărat!

– Hahaha, cred cî ai dreptati. Toți dracii iștea sî dau în vânt după franzeli, numa mătăluță ceri o felie di pâini la tavă. Tăiată cu cuțâtu, nu altcumva!

– E mai scumpă, știu, mi-o spus mama. Îți pari rău?

– Nuuuu! Sî șie di sufletu lu bărbatu-meu, Dumnezău sî-l ierti! Pâinea la tavă îi făcută cu lapti adivarat, Luluță, nu cu apă chioară, ca celelalti …

Pe vremea copilăriei mele se vindeau și jumătăți de pâine. Eram săraci și buni la suflet. Lina era trupeșă și tristă, dar întrebările noastre îi zâmbeau în ochii trași pe la colțuri, amintindu-mi de hoardele de tătari de pe carpete. După ce ne mângâia foamea de pe creștete ne arunca înapoi în stradă, ocupându-se de cumpărătorii deja exasperați. Toate vânzătoarele purtau niște halate ca de spital, cu gulere albe, apretate, adăugate la urmă, ca o părere de rău. Cele cochete își alegeau gulere de dantelă sau din cele brodate. Lina era o femeie a intențiilor sinucise în simplitate. Mirosea a mere puse la uscat. Când i-am spus mamei mi-a spus că îngrămădise doi meri în curtea strâmtă, strivită de magazii de lemne și trăia cu fructele în casă. Și ea locuia tot într-o cămăruță, la capătul drumului. Îmi aduc aminte aproape totul despre ea, dar nu și sfârșitul poveștii. Poate mă feresc de vreo amintire ce duhnește a moarte. Încă mă mai tem, nu caut răspunsuri.

În anii care au urmat prăvălia și magazinul de pâine s-au mutat împreună, în confortul unui fost conac, colț în colț cu biserica care aștepta răbdătoare niște colaci.

Odăile au fost primenite și date în chirie. Doar niște pete de ulei, înghițite de dușumele, mai păstrau amintirea vânzolelii din fața tejghelii. Fuseseră însă acoperite de țoale de cordele și de pași sleiți, sprijiniți de bastoane.

Uleiul se vindea direct din butoaie, vărsat, cu polonicul și cu pâlnia. Veneai cu sticla de acasă. Tot vărsate se dădeau și măslinele, și bomboanele. Macroul ne împuțea pe toți, tot din butoaie, îngropat în julieni de ceapă și stropit cu oțet. Tata ne interzisese să-l aducem acasă, dar babele ne făceau poftele, împărțind cu noi pe băncile din parc.

M-am întors de curând pe strada amintirilor mele timpurii. Pe acolo pe unde pe sub cerdacuri altădată se încumetau familii de arici și orăcăituri de broaște. Râul curgea fără griji, pe-aproape. Azi cămăruțele s-au strâns înapoi în mănunchi, jupuite de amintiri. Pe stradă e gălăgie, o gălăgie care nu mai ține cont de nimic.

Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11