Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.

 

Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.