Povești de plâns pe îngeri

(Image from http://www.zazzle.com)

 

Diavolul și-a pus în cap să-i tragă lui Dumnezeu Lumea de sub picioare. Nici nu se punea problema să-l păcălească cu vreun contract de franciză, Bătrânul inventase și Gândul și Cuvântul. Nu-i rămânea decât să-l bată cu propriile arme, într-o luptă pe care numai anacronicii o mai pot considera dreaptă. A început să-și adune, sub semnătură, propria armată. La început a fost mai greu cu delegațiile pe Pământ, după ce au văzut ce-i făcuseră oamenii Fiului lui Dumnezeu supușii preferau să trimită misive de pe Marte. În ședințele de implementări strategice își provocau șeful la puterea exemplului.

I se deșteptaseră proprii discipolii, fără să se facă Lumină, cine nu ar fi fost mândru cu așa ceva?! Iar Diavolul e mândru și caută satisfacție din orice, complicațiile depresive sunt lăsate la ușa bisericii. Călătorea destul de des pe Pământ, cum altfel ar fi reușit să mențină vie Gheena zâmbetelor forțate? A avut un pic de emoție cerebrală, să nu care cumva să dea greș taman când încornorații propriei curți ar fi încercat să imortalizeze momentul. Moartea își făcuse și ea rost, Dumnezeu știa de pe unde, de un telefon mobil. Poate că Dumnezeu ațipise sau își luase concediu medical, sau poate fusese El Însuși curios să vadă ce le mai putea pielea, dar scurtele incursiuni se dovediseră a fi mari succese. Diavolul a fost primit cu flori, ovații și închinăciune cu fală. Supușii Tartorului au dat iama prin Lume, fiind la rândul lor omeniți cu mese îmbelșugate, serbări, puneri de suflet la mezat. Dumnezeu lăsase Lumea în grija Omului, dar Omul nu vedea Lumea decât prin spectrul propriei trebuințe. Și-a chemat Îngerii la vorbă de taină, Sfinții suferiseră destul. Spre deosebire de frații lor căzuți în dizgrație, Îngerii au fost și mai sunt ridiculizați, bătuți, alungați, torturați, răutatea s-a perfecționat odată cu întregul. Victoriile sunt însă relative, Einstein a reușit să decodifice o parte din Adevăr. Când un Înger e căzut la pământ, un Diavol se ridică până la grija ținută pe palme de Dumnezeu și mușcă din dreptul celorlalți la Fericire. Ca să se restabilească echilibrul, căci fără echilibru ne-am îndrepta spre autodistrugerea concertată, o nouă ediție a imploziei inițiale, de data aceasta în sens invers, pentru revalidarea Infinitului, de undeva trebuie să dispară un Bine, atunci când Răul prinde puteri. Bocitoarele angajate de ocazie dau vina pe bătaia lui Dumnezeu, cea de orologiu, căci El nu dă cu parul: ți se îmbolnăvește un copil, un părinte, un chin își face intrarea în viața ta, izbind ușa de perete. Iubirea se ascunde și va trebui să muți și Cerul și Pământul ca să o regăsești.

Nu lovi în oameni nevinovați, uneori de pe sub straie ieftine și fără să sufle o vorbă un suflet curat îi poartă de grijă familiei tale, veghind chiar și atunci când pe tine te-a furat somnul!

Dumnezeu nu are de ce să te pedepsească, o faci tu, până la perfecțiune.

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.