Povestea lui Daniel – cel mai blând dintre pământeni. O poveste scrisă pe suflet, de Daniel Horbovi

Ca Morticia și Unchiul Fester din filmul Familia Addams, un film cu morți vii

 

O familie e un brad, mândru, semețindu-se spre soare oricât de mic de statură. Dumnezeu le-a dat brazilor viață aproape veșnică, arar câte unul îngenunchează și chiar și atunci cei din jur își strâng rădăcinile, să ia în grijă urma de sămânță. Când i se smulge o creangă, trunchiul poartă rana deschisă pe spate, trimițând rădăcinilor glasul urletelor de durere. Lacrima de rășină nu se dă plecată, ci ține aproape de rană, vindecând-o, făcând loc entuziasmului din lăstari.

Fratele meu, Daniel, a plecat doar cu cei cincizeci de ani strînși în valiză, lăsând în urmă un zâmbet, protejând cu ultimele puteri viața soției sale. Era la volan când inima i-a anunțat ultima bătaie, dar a căutat putere să tragă mașina pe dreapta. Așa era el. De-atunci inimile noastre i-au apucat de tiv ecoul, bătând în mereu o a doua, niciodată ultima, a inimii lui bătaie. A plecat la colindat în cea de-a șaisprezecea zi a lui decembrie, pe seară, pe frig. A doua zi Proorocul Daniel a coborât din ceruri, ca să-i deschidă drumul, cu Lumină, până în mâinile Domnului.

Pe când el încă mai împărțea, râzând, poveștile zilei cu dragostea ce i-a stat alături timp de treizeci de ani, la mii de kilometri distanță, fiul meu și nepotul lui se lupta cu o afurisită de gripă; temperatura urca accelerat și niciun medicament nu părea să-i vină de hac vrăjitoarei. O umbră neagră mi se lăsa greoaie deasupra capului, croncănind.

-Ard, mama, ard ca un vulcan.

-Roagă-te îngerilor și nu te teme.

Am luat eu teama de coarne și mi-am aruncat-o pe umeri.

Vestea a căzut peste noi ca o cruce.

-Sunt supărat pe Dumnezeu, a suspinat plângând copilul meu, l-am rugat să ne țină pe toți sănătoși, să ne bucurăm de Crăciun și de Anul Nou.

-Nu vorbi prostii, copile.

Restul cuvintelor au refuzat să mai dea seama. A murit ca să ne salveze pe noi.

*

Aveam cinci ani, el trei, bunicii noștri plecau la București, în căutare de niște doctori.

-Vreau o tărăboanță!

-De unde tărăboanță (roabă pentru transportat materialele de construcție), Daniele, în capitală domnii umblă cu mașini pe patru roți.

-Nu vreau mașină, vreau o tărăboanță!

Au bătut săracii Bucureștiul la pas și s-au întors acasă cu o tărăboanță și cu un cărucior de plimbat păpuși, din lemn, frumos colorate și lăcuite. După o săptămână le-am dat gata, ne întreceam în curse de viteză prin curtea casei, decapitând, în accidente grave, tribul de păpuși. Le-a găsit mama trupurile îngropate sub cerdac, când ne-am luat rămas bun de la casa din Ițcani, ca să ne mutăm la bloc, la oraș.

Prin clasa a cincea s-a apucat de judo, acasă îmi explica mișcările în amănunt. Între Crăciun și Anul Nou mama a trebuit să se întoarcă la serviciu, tata lucra zi scurtă, așa că am rămas pe mâna lui. L-am ajutat să pregătească masa în camera noastră. Titulatura rămăsese de ‘camera noastră’ deși eu mă mutasem pe canapeaua din sufragerie. Locuiam într-un bloc comunist, nu la ferma lui Bobby din Dallas, cu camere pentru fiecare persoană. Prinși într-o încleștare de ambițioși judoka, nu am observat când tata a așezat pe masă o farfurie plină cu sarmale; piciorul i-a dat un bobârnac și toate sarmalele au aterizat pe cuvertura de pe pat. Au stat cuminți, în cuib, fără poftă de dezastru. Când am auzit pașii tatei, am tras peste ele colțul cuverturii, să nu le facem de plâns. Simțul umorului a fost dintotdeauna mezinul familiei. Tata a râs cu lacrimi pentru că dacă ne-ar fi invitat să ne așezăm la masă unul dintre noi ar fi trebuit să clocească cuibul de sarmale. Imediat și-a adus însă aminte că orice urmă de grăsime ne-ar fi dat de gol mamei (vai și amar!), noroc că sarmalele, fricoase după cum am zis, nu au scuipat pe gură tot orezul, ci numai un pic de grăsime. Tata a spălat cuvertura, noi am curățat primprejur. Habar nu am ce poveste a ajuns la urechile mamei.

Anii au trecut și Daniel a început serviciul, mai întâi ca mecanic pentru ca apoi să urce la volanul troleibuzelor. Din primul salariu s-a făcut praf, cot la cot cu toți angajații. Ca să nu-i dea frisoane mamei a venit la noi, între timp părinții noștri divorțaseră, eu locuiam cu tata și cu noua lui familie. Eram studentă dar mă întorsesem acasă pe perioada vacanței. Când i-am deschis ușa nu a putut bâlbâi decât un zâmbet și o ‘Luluța!’, și mi-a căzut în brațe. A fost ultimul dintr-o linie de bărbați iubitori de viață și de dreptate, deci cu inima șubredă, care m-a mai alintat Luluța. L-am târâit până la pat, cu spaima-n suflet. I-am stat la căpătâi pentru că mi se părea că nu mai avea putere să și respire. Când a ajuns și tata acasă, i-a aruncat o privire, a râs, și s-a dus la culcare, era și el un pic obosit. Eu urlam disperată că moare, tata râdea, Daniel bolborosea fericit, lumea înnebunise.

-E o treabă de bărbați, mi-a spus tata, vorbești prostii.

La buza nopții, frate-miu s-a trezit cu o durere cumplită sub tarele craniului, a dat peste cap hapul pe care i-l pregătisem și a plecat spre casă. Râzând fericit.

Când s-a îndrăgostit nu a spus nimănui, era rușinos și înțelept, știa a ține secretele cu dinții. Tot la o vreme de iarnă, încercând țuica făcută la cazan a tatei, a îndrăznit să arunce o vorbă, dar apoi a așteptat o vreme să vadă cam ce mi-a mai rămas de zis. O cheamă Filoteia, el o alinta Felo, dar noi am botezat-o încă de la început Dana și așa i-a rămas numele, nu pentru că numele de botez nu i s-ar fi potrivit, ci pentru că așa le era dat: Dan și Dana, un întreg până capătul lumii. Mai apoi s-a ițit între ei încă un pui de om, un Sorinel, la a cărui naștere Danului nostru i s-a aprins, în ochi, încă o stea.

Nu știu ce nu a dus Dumnezeu până la capăt cu bărbații ăștia, de nu pot spune nimănui că iubesc! La fel și ai mei, stăteau ore în șir unii în compania altora fără a scoate un cuvânt, trăgând de păr o tăcere.

-Taică-tu nu mă înțelege, îmi spunea bunicul.

-Taică-tu e domn de la oraș, nu pleacă el urechea la vorba mea de la țară, îmi spunea celălalt bunic.

-A fost Dan azi pe la noi, ne-am uitat împreună la meci, nu a scos o vorbă, se plângea tata.

-Tata te iubește doar pe tine, cu mine nu vorbește deloc, mă repezea Daniel.

Iar eu, ca un telefon fără fir, purtam vorbele după mine, colindând, bătând pe la uși deja închise.

Azi mi-au rămas doar vorbele și simt de parcă viața mi-ar fi smuls o mână, direct din umăr.

L-am întrebat pe Dumnezeul lui Daniil, Dumnezeul cel Viu (Povestea Proorocului Daniel, Scrisoarea Împăratului Darie) ce e singurătatea, și m-a mințit.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Povești de plâns pe îngeri

(Image from http://www.zazzle.com)

 

Diavolul și-a pus în cap să-i tragă lui Dumnezeu Lumea de sub picioare. Nici nu se punea problema să-l păcălească cu vreun contract de franciză, Bătrânul inventase și Gândul și Cuvântul. Nu-i rămânea decât să-l bată cu propriile arme, într-o luptă pe care numai anacronicii o mai pot considera dreaptă. A început să-și adune, sub semnătură, propria armată. La început a fost mai greu cu delegațiile pe Pământ, după ce au văzut ce-i făcuseră oamenii Fiului lui Dumnezeu supușii preferau să trimită misive de pe Marte. În ședințele de implementări strategice își provocau șeful la puterea exemplului.

I se deșteptaseră proprii discipolii, fără să se facă Lumină, cine nu ar fi fost mândru cu așa ceva?! Iar Diavolul e mândru și caută satisfacție din orice, complicațiile depresive sunt lăsate la ușa bisericii. Călătorea destul de des pe Pământ, cum altfel ar fi reușit să mențină vie Gheena zâmbetelor forțate? A avut un pic de emoție cerebrală, să nu care cumva să dea greș taman când încornorații propriei curți ar fi încercat să imortalizeze momentul. Moartea își făcuse și ea rost, Dumnezeu știa de pe unde, de un telefon mobil. Poate că Dumnezeu ațipise sau își luase concediu medical, sau poate fusese El Însuși curios să vadă ce le mai putea pielea, dar scurtele incursiuni se dovediseră a fi mari succese. Diavolul a fost primit cu flori, ovații și închinăciune cu fală. Supușii Tartorului au dat iama prin Lume, fiind la rândul lor omeniți cu mese îmbelșugate, serbări, puneri de suflet la mezat. Dumnezeu lăsase Lumea în grija Omului, dar Omul nu vedea Lumea decât prin spectrul propriei trebuințe. Și-a chemat Îngerii la vorbă de taină, Sfinții suferiseră destul. Spre deosebire de frații lor căzuți în dizgrație, Îngerii au fost și mai sunt ridiculizați, bătuți, alungați, torturați, răutatea s-a perfecționat odată cu întregul. Victoriile sunt însă relative, Einstein a reușit să decodifice o parte din Adevăr. Când un Înger e căzut la pământ, un Diavol se ridică până la grija ținută pe palme de Dumnezeu și mușcă din dreptul celorlalți la Fericire. Ca să se restabilească echilibrul, căci fără echilibru ne-am îndrepta spre autodistrugerea concertată, o nouă ediție a imploziei inițiale, de data aceasta în sens invers, pentru revalidarea Infinitului, de undeva trebuie să dispară un Bine, atunci când Răul prinde puteri. Bocitoarele angajate de ocazie dau vina pe bătaia lui Dumnezeu, cea de orologiu, căci El nu dă cu parul: ți se îmbolnăvește un copil, un părinte, un chin își face intrarea în viața ta, izbind ușa de perete. Iubirea se ascunde și va trebui să muți și Cerul și Pământul ca să o regăsești.

Nu lovi în oameni nevinovați, uneori de pe sub straie ieftine și fără să sufle o vorbă un suflet curat îi poartă de grijă familiei tale, veghind chiar și atunci când pe tine te-a furat somnul!

Dumnezeu nu are de ce să te pedepsească, o faci tu, până la perfecțiune.

Povestea lui Dumnezeu, de Liliana Widocks

Image result for bench roses(Image from https://ashburnhamtherapy.org.uk)

 

Uneori gândurile mă dor atât de tare și-și răcnesc atât de sfâșietor rănile încât îmi prind oasele de răzătoarea neputinței și mă sfărâm în cărbune fără cenușă, doar cu dor de lumină. Și atunci pașii, lăsați la voia întâmplării, îmi caută un loc de odihnă. Uneori te poți odihni în celălalt, dar doar pentru o mână de secunde, fragilitatea conștiințelor nu ne e de mare ajutor. Trupul își găsește singur locul unde sufletul, aproape schingiuit de așteptare, își poate trage răsuflarea.

Bisericile nu-mi sunt întotdeauna la îndemână. Unele sunt mult prea aglomerate, oamenii își adună laolaltă gândurile, e gălăgie și de după lumânărar pândește un soi de disperare. Altele sunt goale, pline de bogății lumești, dar goale. Unele vorbesc încet, în șoaptă, în limbi pe care nu le înțeleg. Dar dacă pun mâna la gura nerăbdării și îmi aplec urechea pe înțelesul ecourilor, mângâierea lor vine către mine și le sunt recunoscătoare. Știu, fără să fie nevoie să mă mărturisesc, că îl caut pe Dumnezeu. Bisericile știu și ele, dar de cele mai multe ori nu-l găsesc acasă. Câteodată mi-e prea lene să escaladez gardurile. Casa lui Dumnezeu rămâne mereu fără porți, oamenii și le însușesc, fără scrupule.

Era demult, parcă am inventat între timp o eternitate. Măsuram în lung și-n lat coridoarele spitalului. Nu era niciun pericol de vreo boală majoră, doar îngrijorare în pragul unei mari bucurii. Fiul meu se grăbea să vină pe lume, zguduind un pic Turnul Babel al ființei mele. Toate femeile din neamul meu au îndurat nașteri mult prea aproape de drumul raiului, poveștile lor mi se înnodau de gânduri. Cu privirile aplecate, ținând aproape de pași, să nu se piardă, m-am lovit de un munte de infirmieră, una care părea să țină frica tuturor sub control.

– Capela e la capătul coridorului.

M-a bătut părintește pe umăr, dar atât de ferm încât am scăpat pe jos batista pe care o frământam în mâini. Mă trezisem. Femeia s-a rușinat de propria îndrăzneală, s-a aplecat și a ridicat batista, mi-a îndesat-o în buzunarul capotului, apoi a scos din propriul buzunar o ciocolată.

– E preferata mea, deși cred că ai face bine s-o păstrezi până după … până după … știi tu … și a început să râdă.

Am râs cu ea, apoi am sărutat-o pe obraz, înainte de a-mi găsi drumul.

Capela era o cameră aproape goală. Un pupitru își mijea ochii la vizitatori, lăsat să țină loc de preot. Câteva rânduri de scaune așteptau cuminți. Era pace, dar Dumnezeu nu era acolo. Peretele exterior era din sticlă și dădea într-un fel de grădină, două bănci și câteva tufe de trandafiri și iasomie. Un afiș tipărit în grabă invita la aer curat. Am ieșit, curioasă. M-am așezat pe una dintre bănci, căutându-mi locul, încă urmată de suspiciune. Acolo însă era Dumnezeu. Nici nu mai știu cine a spus primul cuvânt și nici cât timp a trecut. Când am ajuns înapoi în salon mă căutau pentru pregătirile preliminare. Fiul meu e lumina de care aveam atât de mare nevoie.