O poveste de dus la piață, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.bucurestiulmeudrag.ro)

 

Mi-am promis să nu mai opresc la băcănie. Haosul din alimentație prevestește tot felul de orori, frica mea personală are gust de ambrozie și se închină lui Buddha, diabeticul. Conspiră cu adorația de confort, o lene cu voce mieroasă și nerușinare sofisticată. Caut compania piețelor, cele cândva date în grija țăranului, cu grămăjoare frumos rânduite pe tarabe: usturoi suplu, cu pielea obrajilor învinețită de blesteme vampirești, mărar cu dinți rari, pătrunjel și morcovi lăudați pentru traista plină de vitamine, dragi rugăciunilor iepurești, dar și privirii, ardei rotofei, fii risipitori ai culorilor tomnatice, mere, pere, struguri în căutare de voturi de albine. Pe vremea copilăriei mele piețele se îmbrăcau cu ce găseau pe lângă casă, dădeau ’bună ziua’ frumos anotimpurilor, acum adună vești din toată lumea, unele bune, altele fără niciun gust pentru literatură.

Bunicul mă ținea strâns de mână, să nu apuc să șterpelesc fructe însiropate, din cele mici, și să le mănânc pe furiș, și pe nespălate, bunica l-ar fi găsit vinovat de toate crampele. Ea se tocmea minute în șir pentru fiecare legătură de zarzavat, apoi cădea în ispita poveștilor cu zacuște, reumatisme sau pomeni de post. Cel mai mult îmi plăcea să merg la piață cu tata. Opream să degustăm de la fiecare tarabă, lăudam, ca în litanii, roadele pământului și pe cele ridicate la ceruri, de copaci, date cu fața la soare. Întârziam pe acolo pe unde se aciuau anii loviți de dureri de genunchi, gârboviți de greutate pe șale.

O strigam Buna Maria, cu bucurie, și nici nu-i păsa că nu-i știam numele. Nici ea nu și-l mai aducea aminte. O chema de fapt Trandafira , aveam să aflu în ziua în care și-a trimis la piață o nepoată, Elena, ea luând în piept drumul fără întoarcere, să tacă un pic și cu Dumnezeu. Vorbea puțin, dar râdea din toată inima. De fiecare dată îmi dădea câte 1 leu, tata îi lăsa 5, să aibă de zahăr și ulei. Avea cam de toate, prin cotețe și în grădină. Găini, ținea porc și vacă, și un câine șchiop. Cartofi și rânduri soldățești de porumb, în spatele casei. Legume și zarzavaturi de jur împrejur. Flori și poame pe unde se nimerise. Într-o toamnă i-am bătut cu tata la poartă, pentru un sac de cartofi. Ne-a împins de la spate până în cerdac, se pregătise cu chesele cu câte trei feluri de dulceață și căni de lut cu apă de la fântână. Tata s-a înțeles și pentru un ol cu lapte acru, o lădiță cu pere, mere și prune, și o mână de nuci. A mai pus de la ea un butoiaș cu varză murată. De-atunci am prins să o căutăm mai des. Plecam cu mașina încărcată. La piață ne aștepta cu desaga plină, mai ales sâmbăta, să avem și de-o plăcintă.

Am plâns rău când a plecat. Elena a scos din desagă trei borcane cu dulceață, nevoită să-mi spună că mi le lăsase mie, ca să mă ogoiască.

Azi biscuiții și ciocolata și-au făcut drum pe amintirile celor care mai scot la vânzare doar buruienile de prin cimitire. La fel chiloții și sutienele pentru vizitele la doctor ale săracilor, capoatele înflorate și ciorapii cu sclipici. Piețele au devenit niște comodități universale, calitatea s-a lăsat călcată pe bătături. Doar copiii cerului și ai pământului și-au mai păstrat demnitatea: zarzavaturile se încăpățânează să miroasă mai frumos și mai curat decât cele din supermarketuri, legumele strâng între dinți gustul copilăriei, fructele viermii și zeamă dulce.

Mă plimb printre tarabe și se tocmesc pentru mine umbrele bunicilor mei, tata îmi dă peste mână dacă nu le las peșcheșul, de stat de vorbă îmi fac timp de la mine. Râd cu cei lăsați în urmă fără o vârstă certă, cumpăr miere de albine, deși mai am zece borcane acasă. Elena a îmbătrânit și ea, vine însoțită de o roșcovană cu nasul acoperit de pistrui, care i se agață de fuste și o strigă Buna Lena. Nici nu mai știu ce gust are laptele acru, medicul mi-a prescris iaurt degresat și fructe de la congelator în loc de dulceață.

La nevoie, bilet de voie, de Liliana Widocks

Image result for funny dog(Picture from BarkPost)

Di când mă știu tata o țânut în curti câni. Cânili o murit de bătrâneți, tata di ceva la plămâni. Am luat un câni di pi stradă, tătă lumea sî plângi cî di aciia n-ari nimenea grijă. Mama s-o mutat mai dimult la bunica, aveu opt câni șî vreo șăsî mâțe, nici poștașu nu trece di poartă, li arunca pensia pisti gard.

Di vecini îi avem pi cii mai buni prieteni ai mei, ni știem di la prima împărtășanie. Tăti erau pi undi trebuieu, numa casa me era la mijloc. Da aveu ii șî pentru mini. Io mă discurcam, mă țâne grădina, avem din belșug: cinșpi rânduri di barabuli, roșii, castraveți, șăpti rânduri di păpușoi, albitură, ceva morcovi șî un rând di ceapă. Pisti gard barabulili trăgeu la juma di kil, păpușoiu sî băte pi umăr cu grajdu, di zarzavaturi nu mai zâc … Nu-ș ci făceu da îi bănuiem di irigații! Trăiem ghini, când la pretini li mergi ghini șî țâie îți mergi ghini, îi ca un fel di molipsală. Horem, bem, împărțam mâncarea frățăști. Soarili ni încălză pi tăți. Îmi era ghini, niciodată nu mă gândisăm sî mă așăz mai cumsâcadi, pi altundeva, nu gândem dicât la zâua împărțâtă pi din trii.

N-o trecut nici anu când pi Vasâli l-o ales primar. Șî di-atuncea n-o mai avut timp di prostii. Hârtiile cu ștampilă îs treabă serioasă. Da barabulili îi trăgeu tot la kil, roșiile la un sfert șî di păpușoi nu-l mai interesa, îl dăde la găini, cî apucasă sî dischidă o brutărie în sat. Pâni, nu glumă!

Apoi ni-o murit cânili. Am crezut cî s-o întors tata după iel, da nu, ni-l otrăvisă cineva! Tre sî și fost unu cu inima putridă! L-am bănuit pi Vasâli, cî amu nu sî mai treză la șăsî, ca noi, prostimea, ci numa di la opt în sus șî cânili, un tolomac, băte cu noaptea-n cap sî-i dau gios lanțu sau macar niști oasi. Da di ci o trebuit să ni-l omoari? Nu mure dacî mă lasa sî-i pun botniță, macar câtiva ceasuri … Nu pute sî fie dicât Vasâli, bată-l vina! Nu m-am suparat pre tari, poati sufere di boala ceea ră, stres. Ni-am luat alt câni, era plină strada! O mașână di la oraș râsturna tot câti-o haită.

N-o trecut anu șî ni l-o otrăvit șî pi ceala nou! Șî tot așa, unu după altu‘ … vro cinci … Atuncea chiar cî m-am suparat!

Nihai, aistalalt pretin, sî săturasă sî mă tot agiuti sî-i îngrop. Șî mă rugam:

– Doamni, nu-i mai da sarmali,

dă-i numa dureri di șali,

șî în loc di răcituri

bubi dulci șî bătături!

Bre, șî drăcia dracului, tăt chica pi ghietu Nihai! I-o luat vântu juma di acoperiș di pi casă, i-o pus gios gardu, iară gândacii americani i-o mâncat tăti barabulili. Îi tot dădem di la mini, cî parcă ni sî vide musca di pi căciulă …

M-am dus la popa, sî-i spun ce-am pățât. I-am plătit slujba, cî nici Dumnezău nu mai tunî șî fulgeră pi gratis. S-o rugat șî popa:

– Doamni, dacă crezi cî-i drept,

nu-i puni mânili pi chept,

da dă-i di lucru șî azi, șî mâni,

dă-i ci i-o dat el la câni!

Acuma nici Dumnezău nu mai iera așa tânăr șî cu atâtea Sfinte câti tot trimitem, nu pre vroie sî sî arati cu ochelari … Șî-i tot dăde ghetului Nihai, di nu mai pute saracu sî înțăleagă!

M-am dus iar la popa, după ci i-o murit șî ultima oaie, șî l-am plătit sî nu sî mai roagi. După criza asta di la bugetu planetar, tre sî plătești șî când îți dă cu gaură!

Am început sî lucru șî pentru Nihai, nu-mi era la îndemână sî-l văd așa suparat. I-am dat tăt ci mai avem prin grădină. Digeaba! Cum li trecem gardu, cum li love putregaiu! Îmi pierdusăm șî hodina … Nu mai știem ci sî fac! Șî cum stătem io așa, într-o joi, pi întuneric, numa ci-l văd pi Nihai dând di mâncari la câni șî cânili, ca un prost, o dat tăt pi gât șî o chicat lat!

Acuma stau la bloc, nu mai am trebuință di câni. Am vândut casa. Preteni nu mai am, da ni-am luat un șobolan din aciia roz di aleargă ca nebunii pi-o roată. Pi-aista îl otrăvesc când vreu ieu, șî numa dacă vreu!

Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=VPtgg39-Pzc&t=27s