Povestea lui Daniel – cel mai blând dintre pământeni. O poveste scrisă pe suflet, de Daniel Horbovi

Ca Morticia și Unchiul Fester din filmul Familia Addams, un film cu morți vii

 

O familie e un brad, mândru, semețindu-se spre soare oricât de mic de statură. Dumnezeu le-a dat brazilor viață aproape veșnică, arar câte unul îngenunchează și chiar și atunci cei din jur își strâng rădăcinile, să ia în grijă urma de sămânță. Când i se smulge o creangă, trunchiul poartă rana deschisă pe spate, trimițând rădăcinilor glasul urletelor de durere. Lacrima de rășină nu se dă plecată, ci ține aproape de rană, vindecând-o, făcând loc entuziasmului din lăstari.

Fratele meu, Daniel, a plecat doar cu cei cincizeci de ani strînși în valiză, lăsând în urmă un zâmbet, protejând cu ultimele puteri viața soției sale. Era la volan când inima i-a anunțat ultima bătaie, dar a căutat putere să tragă mașina pe dreapta. Așa era el. De-atunci inimile noastre i-au apucat de tiv ecoul, bătând în mereu o a doua, niciodată ultima, a inimii lui bătaie. A plecat la colindat în cea de-a șaisprezecea zi a lui decembrie, pe seară, pe frig. A doua zi Proorocul Daniel a coborât din ceruri, ca să-i deschidă drumul, cu Lumină, până în mâinile Domnului.

Pe când el încă mai împărțea, râzând, poveștile zilei cu dragostea ce i-a stat alături timp de treizeci de ani, la mii de kilometri distanță, fiul meu și nepotul lui se lupta cu o afurisită de gripă; temperatura urca accelerat și niciun medicament nu părea să-i vină de hac vrăjitoarei. O umbră neagră mi se lăsa greoaie deasupra capului, croncănind.

-Ard, mama, ard ca un vulcan.

-Roagă-te îngerilor și nu te teme.

Am luat eu teama de coarne și mi-am aruncat-o pe umeri.

Vestea a căzut peste noi ca o cruce.

-Sunt supărat pe Dumnezeu, a suspinat plângând copilul meu, l-am rugat să ne țină pe toți sănătoși, să ne bucurăm de Crăciun și de Anul Nou.

-Nu vorbi prostii, copile.

Restul cuvintelor au refuzat să mai dea seama. A murit ca să ne salveze pe noi.

*

Aveam cinci ani, el trei, bunicii noștri plecau la București, în căutare de niște doctori.

-Vreau o tărăboanță!

-De unde tărăboanță (roabă pentru transportat materialele de construcție), Daniele, în capitală domnii umblă cu mașini pe patru roți.

-Nu vreau mașină, vreau o tărăboanță!

Au bătut săracii Bucureștiul la pas și s-au întors acasă cu o tărăboanță și cu un cărucior de plimbat păpuși, din lemn, frumos colorate și lăcuite. După o săptămână le-am dat gata, ne întreceam în curse de viteză prin curtea casei, decapitând, în accidente grave, tribul de păpuși. Le-a găsit mama trupurile îngropate sub cerdac, când ne-am luat rămas bun de la casa din Ițcani, ca să ne mutăm la bloc, la oraș.

Prin clasa a cincea s-a apucat de judo, acasă îmi explica mișcările în amănunt. Între Crăciun și Anul Nou mama a trebuit să se întoarcă la serviciu, tata lucra zi scurtă, așa că am rămas pe mâna lui. L-am ajutat să pregătească masa în camera noastră. Titulatura rămăsese de ‘camera noastră’ deși eu mă mutasem pe canapeaua din sufragerie. Locuiam într-un bloc comunist, nu la ferma lui Bobby din Dallas, cu camere pentru fiecare persoană. Prinși într-o încleștare de ambițioși judoka, nu am observat când tata a așezat pe masă o farfurie plină cu sarmale; piciorul i-a dat un bobârnac și toate sarmalele au aterizat pe cuvertura de pe pat. Au stat cuminți, în cuib, fără poftă de dezastru. Când am auzit pașii tatei, am tras peste ele colțul cuverturii, să nu le facem de plâns. Simțul umorului a fost dintotdeauna mezinul familiei. Tata a râs cu lacrimi pentru că dacă ne-ar fi invitat să ne așezăm la masă unul dintre noi ar fi trebuit să clocească cuibul de sarmale. Imediat și-a adus însă aminte că orice urmă de grăsime ne-ar fi dat de gol mamei (vai și amar!), noroc că sarmalele, fricoase după cum am zis, nu au scuipat pe gură tot orezul, ci numai un pic de grăsime. Tata a spălat cuvertura, noi am curățat primprejur. Habar nu am ce poveste a ajuns la urechile mamei.

Anii au trecut și Daniel a început serviciul, mai întâi ca mecanic pentru ca apoi să urce la volanul troleibuzelor. Din primul salariu s-a făcut praf, cot la cot cu toți angajații. Ca să nu-i dea frisoane mamei a venit la noi, între timp părinții noștri divorțaseră, eu locuiam cu tata și cu noua lui familie. Eram studentă dar mă întorsesem acasă pe perioada vacanței. Când i-am deschis ușa nu a putut bâlbâi decât un zâmbet și o ‘Luluța!’, și mi-a căzut în brațe. A fost ultimul dintr-o linie de bărbați iubitori de viață și de dreptate, deci cu inima șubredă, care m-a mai alintat Luluța. L-am târâit până la pat, cu spaima-n suflet. I-am stat la căpătâi pentru că mi se părea că nu mai avea putere să și respire. Când a ajuns și tata acasă, i-a aruncat o privire, a râs, și s-a dus la culcare, era și el un pic obosit. Eu urlam disperată că moare, tata râdea, Daniel bolborosea fericit, lumea înnebunise.

-E o treabă de bărbați, mi-a spus tata, vorbești prostii.

La buza nopții, frate-miu s-a trezit cu o durere cumplită sub tarele craniului, a dat peste cap hapul pe care i-l pregătisem și a plecat spre casă. Râzând fericit.

Când s-a îndrăgostit nu a spus nimănui, era rușinos și înțelept, știa a ține secretele cu dinții. Tot la o vreme de iarnă, încercând țuica făcută la cazan a tatei, a îndrăznit să arunce o vorbă, dar apoi a așteptat o vreme să vadă cam ce mi-a mai rămas de zis. O cheamă Filoteia, el o alinta Felo, dar noi am botezat-o încă de la început Dana și așa i-a rămas numele, nu pentru că numele de botez nu i s-ar fi potrivit, ci pentru că așa le era dat: Dan și Dana, un întreg până capătul lumii. Mai apoi s-a ițit între ei încă un pui de om, un Sorinel, la a cărui naștere Danului nostru i s-a aprins, în ochi, încă o stea.

Nu știu ce nu a dus Dumnezeu până la capăt cu bărbații ăștia, de nu pot spune nimănui că iubesc! La fel și ai mei, stăteau ore în șir unii în compania altora fără a scoate un cuvânt, trăgând de păr o tăcere.

-Taică-tu nu mă înțelege, îmi spunea bunicul.

-Taică-tu e domn de la oraș, nu pleacă el urechea la vorba mea de la țară, îmi spunea celălalt bunic.

-A fost Dan azi pe la noi, ne-am uitat împreună la meci, nu a scos o vorbă, se plângea tata.

-Tata te iubește doar pe tine, cu mine nu vorbește deloc, mă repezea Daniel.

Iar eu, ca un telefon fără fir, purtam vorbele după mine, colindând, bătând pe la uși deja închise.

Azi mi-au rămas doar vorbele și simt de parcă viața mi-ar fi smuls o mână, direct din umăr.

L-am întrebat pe Dumnezeul lui Daniil, Dumnezeul cel Viu (Povestea Proorocului Daniel, Scrisoarea Împăratului Darie) ce e singurătatea, și m-a mințit.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11