Povești de plâns pe îngeri

(Image from http://www.zazzle.com)

 

Diavolul și-a pus în cap să-i tragă lui Dumnezeu Lumea de sub picioare. Nici nu se punea problema să-l păcălească cu vreun contract de franciză, Bătrânul inventase și Gândul și Cuvântul. Nu-i rămânea decât să-l bată cu propriile arme, într-o luptă pe care numai anacronicii o mai pot considera dreaptă. A început să-și adune, sub semnătură, propria armată. La început a fost mai greu cu delegațiile pe Pământ, după ce au văzut ce-i făcuseră oamenii Fiului lui Dumnezeu supușii preferau să trimită misive de pe Marte. În ședințele de implementări strategice își provocau șeful la puterea exemplului.

I se deșteptaseră proprii discipolii, fără să se facă Lumină, cine nu ar fi fost mândru cu așa ceva?! Iar Diavolul e mândru și caută satisfacție din orice, complicațiile depresive sunt lăsate la ușa bisericii. Călătorea destul de des pe Pământ, cum altfel ar fi reușit să mențină vie Gheena zâmbetelor forțate? A avut un pic de emoție cerebrală, să nu care cumva să dea greș taman când încornorații propriei curți ar fi încercat să imortalizeze momentul. Moartea își făcuse și ea rost, Dumnezeu știa de pe unde, de un telefon mobil. Poate că Dumnezeu ațipise sau își luase concediu medical, sau poate fusese El Însuși curios să vadă ce le mai putea pielea, dar scurtele incursiuni se dovediseră a fi mari succese. Diavolul a fost primit cu flori, ovații și închinăciune cu fală. Supușii Tartorului au dat iama prin Lume, fiind la rândul lor omeniți cu mese îmbelșugate, serbări, puneri de suflet la mezat. Dumnezeu lăsase Lumea în grija Omului, dar Omul nu vedea Lumea decât prin spectrul propriei trebuințe. Și-a chemat Îngerii la vorbă de taină, Sfinții suferiseră destul. Spre deosebire de frații lor căzuți în dizgrație, Îngerii au fost și mai sunt ridiculizați, bătuți, alungați, torturați, răutatea s-a perfecționat odată cu întregul. Victoriile sunt însă relative, Einstein a reușit să decodifice o parte din Adevăr. Când un Înger e căzut la pământ, un Diavol se ridică până la grija ținută pe palme de Dumnezeu și mușcă din dreptul celorlalți la Fericire. Ca să se restabilească echilibrul, căci fără echilibru ne-am îndrepta spre autodistrugerea concertată, o nouă ediție a imploziei inițiale, de data aceasta în sens invers, pentru revalidarea Infinitului, de undeva trebuie să dispară un Bine, atunci când Răul prinde puteri. Bocitoarele angajate de ocazie dau vina pe bătaia lui Dumnezeu, cea de orologiu, căci El nu dă cu parul: ți se îmbolnăvește un copil, un părinte, un chin își face intrarea în viața ta, izbind ușa de perete. Iubirea se ascunde și va trebui să muți și Cerul și Pământul ca să o regăsești.

Nu lovi în oameni nevinovați, uneori de pe sub straie ieftine și fără să sufle o vorbă un suflet curat îi poartă de grijă familiei tale, veghind chiar și atunci când pe tine te-a furat somnul!

Dumnezeu nu are de ce să te pedepsească, o faci tu, până la perfecțiune.

Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!