Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

Leo – Leul din iarna rock-ului românesc. O poveste de Liliana Widocks.

(Leo Iorga)

A nins pe plete în rock-ul românesc. Tinerețea fără bătrânețe i-a tras însă un șut în fund înțelepciunii și așa s-a făcut că înghețul s-a lăsat până la inimi. În buna tradiție a orgoliilor puse la încercare de succes, și la noi, ca și la ei, foști prieteni la cataramă, răniți soldați de trupă, se dau în judecată pentru custodia ifoselor copilului, își interzic să se recomande drept foști cu nume și prenume, își sugrumă fără milă propria muzică. Muzica care a fost parte din ei, dar care odată ajunsă la maturitate, semnată și trasă pe vinil sau în digital, ajunge să aparțină publicului. Flower-Power s-a uscat  și au păscut-o vitele.

Leo Iorga nu mai are voie să se recomande drept Compact. Cei de la Pink Floyd își otrăvesc nervii la fel de artistic. Arta ar trebui să fie generoasă, în toate formele ei. Chiar și cea zisă a golanilor. Doar că de cele mai multe ori omul se pune înaintea muzicii, așa cum se pune și înaintea lui Dumnezeu. Sau a Bunului Simț, ca să înțeleagă și bocitoarele de cavouri.

Leo luptă pentru viață, muzica lui are importanță. Deși privim salivând la capra mult mai năbădăioasă a rock-ului internațional, avem și noi voci foarte bune, cu timbru aparte, imposibil de confundat, cu un trecut care nu se lasă pe tânjală. Pe Leo îl recunosc dintre sute, care lasă (în urmă) mâlurile (în țara asta toate se petrec eminescian, de glossă). Chiar dacă zice că în tinerețe și-a pus pe cap niște haltere iar eu încep să văd abia de la lustră în sus.

Într-o emisiune de pe un post popular de televiziune un alt interpret, fost copil-prieten de familie a adus vorba despre dușmanii cancerului. Cei născuți din emoție: familia, prietenii, eul tău personal, pe jumătate tumefiat. Artiștii își duc viețile pe drumuri, eliberați și în același timp încarcerați în coloritul și exuberanța ursitei lor, ca o șatră. Sunt bârfiți pentru alegerile lor, judecați pentru rătăciri, condamnați pentru păcate care nu deranjează aproape deloc când se furișează în viețile noastre personale. Cum de l-a ales Paula pe Leo? L-a luat în serios. Îndeajuns încât să-l întrebe cât de mult o iubea. „Cât să îmbătrânim împreună!”. În acel moment am oprit înregistrarea emisiunii respective și m-am uitat în jur. Nimeni. Fiul meu era la școală. Ce au El și Ea și nu am eu? (nici Delia nu știe)

În timp ce eu mă lamentez (patetic), Leo Iorga urcă pe scenă, deși nemernicia bolii îl trage de mâini și de picioare înapoi în albul liniștii de spital. Dar rock-ul e negru, și nu ca dracul, ci ca noaptea, ca neliniștea, ca dorul, iar crucile de argint nu-i râd în nas Fiului, ci apără trupurile de vârcolaci și de boala răului de suflet.

Cântați cu Leo, cântați pentru Leo! Orice încercare de dragoste e o rugăciune. Lacrima e cea mai frumoasă dintre ele.

Dați-i Leo-lui putere, să facem din iarna rock-ului românesc iar primăvară!