O barză, cine s-o crează? Poveste cu decreței, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.natura-salbatica.ro)

Dăduse peste ele, iar, primăvara. Bietele magnolii aveau să îndure, iar, bârfele teilor de la drum și râsul cucilor. De câte ori madam își făcea apariția le îmbrăca în alb , rozaliu pe la glezne, declarându-le miresele de sezon, deși, ca și pe podiumurile marilor case de modă, ajungeau să împletească miros de petale veștejite fără a apuca să vadă vreun picior de mire. Martie își începuse deja rondul, cu dreptul, aducând cu el primul val de turiști. Pe stâlpul de telegraf de care se fereau toate mâțele negre (fusese văruit după ce apucase dricul cu moș Gheorghe de-o roată, aproape răsturnându-l, iar popa-i dăduse cu crucea peste nasul de lemn, luat la purtare, și c-un smoc de busuioc, aghezmuit, îngăimând o rugăciune, pentru urechile babelor, apoi înjurând bogat, doar în gândul dumnealui) aterizase, cu cuib cu tot, o familie de berze. Niște mâțe vărgate, ieșite din casă noaptea, în mirosul greu de iasomie, pentru deparazitare sufletească, mieunară a lehamite, nici pe acoperiș nu mai aveau parte de intimitate. El, bărzoiul, poza ca pentru un concurs de culturism, punându-și în valoare ciocul și gamba, ea, rușinoasă, pradă asteniei, zăcea admirându-l slugarnic, pe tăcute.

Mahalaua era învățată cu ciorile, nimeni nu știa cum să explice interesul brusc al berzelor.

Prima pe care a lovit-o pocinogul a fost Olga, a lui nea Panaite. Olga terminase cu chiu cu vai liceul, fusese deja înscăunată drept ajutor de croitoreasă, la mamă-sa, și pentru aia nu avea nevoie decât de ac și de ață. Cu modelul venea onor clientela. La început se scuzase de-o gripă, dar coana preoteasă, care venise pentru o ajustare de mâneci la un caftan luat din comerț, o bănui mai mult de un deranj la intestine, și-i trimise, mai pe seară, printr-o babă care se tot învârtea pe lângă treburile bisericii, un șomoiog de frunze de mentă și o mână de chimion. Dar gripa, sau ce-o fi fost, se luă, tot pe nemâncate, și de câteva dintre tovarășele fetei: Lenuța, fata unui impiegat de mișcare și Garofița, fata zgripțuroaicei de la casa de bilete a cinematografului. La vremea când trandafirii și-au tras, mofturoși, peste ochi pălăriile de soare, mahalaua aflase deja că erau grele și-și arunca căutătura pe urmele flăcăilor numai buni de însurătoare. Borțoasele însă stăteau ca mutele, cu mâinile în poală, neînțelegând nimic din întâmplare. Într-un târziu, după valuri de lacrimi, și-au ridicat privirile acuzatoare către familia de berze, care trecuse de botez fără prea mult tam-tam de cumătrie. Berzele alea nu bătuseră ele așa cale lungă de florile mărului, sigur veniseră cu un gând! Ovreiul doctor de copii, domnul Ebenizer, își râdea în barbă de i se zvârcolea ceasul cu lanț în buzunarul de la vestă. Clienții erau clienți, nu conta cine făcea recomandarea.

Prostimea cu fete de măritat începu să arunce cu pietre, sperând să le scurteze înaripatelor sejurul. Se întâmplă exact pe invers, oameni fără minte aruncau cu pietre în vânt în timp ce copiii încercau să-i fugărească pe la treburile lor. Copiii iubeau berzele, le aduceau tovarăși de joacă, povestea cu Dumnezeu li se părea un pic forțată. Și ei fuseseră aduși de barză, după o vorbă bună pusă de Moș Crăciun. Până la urmă copiii au avut câștig de cauză, popa le-a ținut isonul, amenințând cu canoane grele. Nu că le-ar fi păsat mahalagiilor de păcatele datului cu piatra, dar se apropiau botezurile, mai stătea la pândă și câte o speranță de cununie și era greu de dus alaiul tocmai la biserica din deal, în caz că părintele își făcea iar drum pe la episcopie.

Copiii s-au născut unul după celălalt, în aceeași săptămână, toți băieți, dornici să se facă auziți. Semănau între ei ca picăturile de ploaie, semn că barza schimbase valuta la același ghișeu.

Pe la mijlocul lui februarie, Veronel, nepotul pălimarului, ajutat de alți flăcăi și de o scară, a închis definitiv reședința de vacanță de pe stâlpul infamiei și i-a înfipt în creștet o mână de cuțite, declarând deschis sezonul de război. Berzele au studiat pe îndelete declarația mânioasă și s-au cazat pe unul din coșurile de fum ale gării, iar madam Popescu, soacra șefului de gară, și-a făcut rost imediat de un calorifer electric, așa, de ambâț, ca să vază dumneaei care din mahala nu putea dormi de grija ciorii vopsite. Primăria, atenționată de nenumărate ori, de la centru, de scăderea coeficientului de natalitate, a îndepărtat de pe stâlpi cuțitele curajoșilor și a amenajat hoteluri-cuib de cinci stele, cu adaos de pene de gâscă și hrană caldă – o mână de viermișori. Ș-apoi în anul acela numai babele nu au rămas borțoase, în rest toată lumea a pus umărul la validarea noului sediu de grădiniță. Începuse scurta eră a decrețeilor, bărzoiul de la centru trecuse nașterile la obligativitate, în biografia cadrului de partid. Ăia mici însă, niște recunoscători, au dus vraja socialismului de râpă …

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.