Pe când umblam creanga prin mahalaua Ițcanilor …

 

(Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Ițcani, http://www.commons.wikimedia.org)

 

Încă de la primul urlet de salut am fost un luptător pentru libertate. Spitalul nu era de mine. Am ținut crampele pentru mine, dar nu m-am ieftinit la pelinci, configurând că așa aveam să ajung mai repede acasă. Acasă e locul unde te simți stăpân, chiar dacă nu ești pisică. Zâmbetul rezolvă orice neînțelegere, când nu ai meșterit încă potrivirea cuvintelor. Tata și babele bunică-mii au preluat educația de acolo de unde nu știam ce să fac cu ea. Ca adult îți era interzis să înjuri conducerea, orice fel de conducere, ca lăstăriș puteai să vorbești și cu vântul, cine să te ia în serios când nu aveai nici măcar drept de semnătură? Eram remunerată cu ciocolată, pentru a ocoli vigilența fiscului de stat și de partid, lupta mea vocal-partizană răcorind multe suflete chinuite. Vorba tatei: „De-aia mi-am făcut clește, ca să mă amenințe cu castana!”, una abia scoasă din foc, firește. Fiind un idealist în pregătire, instruit în culturală ilegalitate, mi s-a prezis un viitor execrabil, întrevăzut dintr-un prezent de haz, de haz de necaz.

Am locuit pe strada Aurel Vlaicu, iar distinsul vizionar îmi cam dădea aripi. De pe la vreo 3 ani am început să fug de acasă. Între timp barza îmi făcuse rost de un frățior, îl botezasem Danteluță, Daniel nu se asorta cu nimic din ceea ce purtam. Socialismul decretase deja, în plin avânt, săptămâna de lucru de 7 zile, așa că părinții mei, deși mulțumiți de eforturile berzei, nu prea știau ce să facă cu cadourile. Au angajat dădace. În mahala li se spunea servitoare, pentru că acolo orânduirile trăiau fericite în concubinaj, altfel despre ce să fi vorbit la slujbele duminicale? Cele de pe la biserici, trei, Doamne, și toate trei, declarate ateiste, ca să justifice amiabila popularitate. Cu bunică-mea făceam naveta de la ortodocși moderni la cei de rit vechi, oprind, pentru o gustărică, și la catolici. Toate dădacele au fugit în lume cu câte un iubit, de obicei soldat în termen, umplându-și valiza cu jumătate din colecția de sezon vestimentar a mamei precum și cu alte amintiri, minuscule dar ușor vandabile. Ne lăsau singuri în casă, cu o pungă de bomboane și ușa deschisă, în caz că soba cu lemne sau aragazul ar fi avut gânduri de sinucidere. Singurele lansatoare de rachete erau berile de casă ale maică-mii, care făceau legea în beci. Vedeam ușa lăsată deschisă ca pe un semn, mă asiguram că bomboanele sunt din cele agreate de Danteluță, dacă nu, îi făceam rost de un colț de pâine sau de o afinată, dacă era uitată la îndemână, pe rafturile de jos ale dulapului de bucătărie, și plecam să-mi caut norocul. La noi în familie alcoolul a fost parte din educație, nu beam, studiam diferența.

(Biserica catolică Sfânta Elisabeta din Ițcani, http://www.wikipedia.ro)

Dacă mă întâlneam cu vreo prietenă de-a bunică-mii improvizam că m-aș fi repezit într-o scurtă vizită, dar ea, vicleana, interpreta și fugea la maică-mea la serviciu, să prevină dezastrul. Din punctul de vedere al familiei era o binecuvântare, Danteluță era pus la adăpost, ce mai rămânea din averea familiei se fereca, pe mine mă găseau sau nu. Călătoream la pas, în grup sau în deplină solitudine. Uneori filosofam pe peronul Gării Sucevei de Nord, care era peste parc de casă, dublând umbra călătorilor, pentru a nu da ochi, involuntar, cu șeful de post. Alteori destinația și soarta lui Danteluță rămâneau necunoscute până la venirea în control a bunică-mii. Grădina casei dădea direct în lunca Sucevei, pe unde găseam și alți amatori de incursiuni în trecutul sporturilor extreme, trecând râul cu bacul sau pur și simplu luând temperatura apei pentru un diagnostic de circumstanță. De cele mai multe ori găseam imediat tovarăși de drum și ne furișam pe lângă boscheții ce țineau piept gardurilor căilor ferate. La vechea barieră traversam calea ferată, atenți să nu ne prindem picioarele la schimbarea macazului, supraviețuirea se învăța din durerea altora. Cu toții văzuserăm deja morți din accidente cumplite. De partea cealaltă, un moșneag cu dinte de argint vindea floricele făcute pe loc, pe jar. Era darnic și știa milioane de povești. Margaretele de porumb ne dogoreau în palme, sfârâind de plăcere, și le înghițeam îngroziți de umblătura pe care o simțeam în mațe. Eram aproape de prăvălii și de piața de zarzavaturi, toți ne cunoșteau foamea. Când rătăceam în sălbăticie mâncam flori de urzică domesticită, niște guguloaie mici pe frunze de patlagină, pe care le numeam pâinici, iar în sezon ne invitam la masă pe crăcile salcâmilor, înfulecând albitura, nestingheriți. Toată copilăria mea am păscut și deși e recomandarea preferată a multor nutriționiști de astăzi în toată viața mea adultă am avut probleme cu stomacul. Poate ar fi fost mai înțelept să mă rezum la gustărelele de acasă, tradiționalele tartine cu salam.

Primul ne ieșea în cale domnul Șlemco, măcelarul. El a fost primul supererou din viața noastră, înainte de Spiderman și de Batman, înainte de Asterix și Obelix. Mânuia toporișca într-un fel de ritual sufi, zdrobind oase neascultătoare, alimentându-ne transa naivității juvenile. Dacă avea mușterii mă striga prin ușa deschisă, atunci când uitam să mă camuflez printre trecători. Îmi cumpăra spontaneitatea cu câte 1 leu de bomboane și mă fugărea acasă, promițând să nu-i spună nimic bunică-mii, dar nu se ținea niciodată de cuvânt. Mă dădea de gol tatei, cu care era bun prieten. Oricum era infinit mai bine decât dragonului de bunică-mea! Mai târziu, pe când sufeream cu toții de boala galantarelor goale, mă plătea să-i spun bunică-mii că aștepta marfă, veghindu-mi drumul până treceam iar de calea ferată. Câteodată întârziam prin piață, cerșind legume, deși ale noastre, de acasă, din grădina mamei, plângeau să fie băgate în seamă. Țăranii erau darnici, știind că atunci când mă întorceam cu bunică-mea îi recomandam din toată inima. Luam apoi la rând alimentara lui Maier, trecând prin spatele tutungeriei, pentru că acolo lucra mama. Maier ne amenința pe toți cu diabetul, dar împărțea cu drag, în zile fericite, bomboane și ciocolată. De la brutărie primeam un corn, pe care îl împărțeam până la ultima firimitură. La cinema lucra un zbir, nu ne puteam furișa în sală. Uneori dădeam nas în nas cu doctorul Schaechter, care avea în grijă partea plină de învățăminte a mahalalei și care ne mâna, ca pe niște oi, înapoi acasă. Alteori ne amenința cu injecții doctorul Bresnitz, tămăduitorul vânătăilor noastre, ale luptătorilor pentru libertate. Cam toată lumea ne dădea bani de bomboane sau de înghețată, smulgându-ne promisiunea că le vom digera acasă. Ași! Din chioșcul de înghețată ne priveau de sus ai lui Perhinschi, acceptând uneori să dea și pe datorie, deși pe bunică-mea o mâncau palmele de bucurie. Popa Vedeanu nu ne credea pe cuvânt și de multe ori ne ducea până la ușă, dar mama era tot la serviciu, dădaca în brațele soldatului pe o bancă din parc, frate-miu în căruț, așa că mai făceam un popas la alimentara-prăvălie a Ericăi, înainte de a-și muta domiciliul în coasta bisericii, și la magazinul de pâine al Linei. Socializam mult pe vremea aceea.

În zilele în care libertatea ne ardea pe la călcâie îi ajungeam mahalalei până la prăsele, la Fabrica de in, fâcând, pe drum, toți câinii gospodarilor să ne latre, pe drumul cimitirului sau de cealaltă parte a paradisului, pe drumul Mitocului. Pentru că nu dețineau telefoane mobile, cunoscuții erau obligați să ne țină minte secretele pentru a le putea vinde, pe oftaturi, părinților sau bunicilor. Într-o duminică tata m-a legat cu o funie de cerdacul casei. Libertatea mea, luată pe apucate, îi strica planurile. Din acel moment am devenit o ilegalistă cu antecedente penale. Nu m-am lecuit, zările mele erau rude de sânge ale Fetelor Morgane.

Când ieșeam la cumpărături cu bunică-mea era altă mâncare de pește. Rochița trebuia păstrată parfumată, pantofiorii strălucitori, mâinile curate. Opream la biserică, să aprindem o lumânare pentru străbunici și ca să ne interesăm un pic de viața pălimarului și de cea a popii. Dacă mergeam la tuns eram grăbite, tata voia să mă vadă cu părul lung, bunică-mea mă tundea castron, de frica păduchilor. Dacă era sâmbătă, opream, la o cafeluță, la doamna Roznoveanu, lângă fosta grădiniță. Schimbam ceva vorbe și cu domnul Bartfeld, fotograful, care ne făcea pe toți să arătăm ca la Hollywood, în portrete. Rodica, coafeza, era veselă și gureșă și dacă avea timp îmi punea și două-trei bigudiuri. Cât o coafa pe bunică-mea luam interviuri mușteriilor de la frizerie. Valerica, manichiurista, era vecină cu noi, la blocuri. Când am mai crescut un pic ne-am oferit, eu și prietena mea Gabi, să fim baby-sitter-e pentru băiețelul ei, Cristinel, cât trăgea ea o fugă pentru a ajuta o clientă soacră-mare. Ne-a găsit pe toți trei pe masă, urlând ca maimuțele, sărind pe canapeaua deja înfricoșată. Nimeni nu a mai solicitat astfel de servicii în mahala vreodată. Sindicatul copiilor era un partener de temut.

Cât timp s-a construit pasarela peste calea ferată am fost fascinați de toate pregătirile și materialele de construcții. Când au dat-o de gata, babele ne obligau să le însoțim pe noua rută de plimbări de siestă – intolerabilă tortură, plictisitoare și repetitivă! Nu ne puteam urca pe grilaj, nu ne puteam atârna de gardul scărilor, nu tu alergătură, nu tu julituri de genunchi și dueluri cu țevi de fier forjat … Ca pieton nu am folosit-o niciodată pentru trecerea căii ferate. Rutina ne definește mai mult decât ne-am putea imagina.

 

Toți privim în urmă, galeș, la locurile copilăriilor noastre, căutând în suflet propriul sentiment de rai. Ițcani-ul din toate visurile mele era un Turn Babel pestriț: nemți, unguri, evrei, țigani, români, lipoveni și poftă de viață, mascând un iad de care noi, copiii, eram feriți, deși ne pândea, cu ochi vicleni, de după toate colțurile. Înțelegerea a venit odată cu învățătura și nu știu cum aș putea supraviețui dacă m-ar părăsi.

(Gara Ițcani, http://www.en.wikipedia.org)

O barză, cine s-o crează? Poveste cu decreței, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.natura-salbatica.ro)

Dăduse peste ele, iar, primăvara. Bietele magnolii aveau să îndure, iar, bârfele teilor de la drum și râsul cucilor. De câte ori madam își făcea apariția le îmbrăca în alb , rozaliu pe la glezne, declarându-le miresele de sezon, deși, ca și pe podiumurile marilor case de modă, ajungeau să împletească miros de petale veștejite fără a apuca să vadă vreun picior de mire. Martie își începuse deja rondul, cu dreptul, aducând cu el primul val de turiști. Pe stâlpul de telegraf de care se fereau toate mâțele negre (fusese văruit după ce apucase dricul cu moș Gheorghe de-o roată, aproape răsturnându-l, iar popa-i dăduse cu crucea peste nasul de lemn, luat la purtare, și c-un smoc de busuioc, aghezmuit, îngăimând o rugăciune, pentru urechile babelor, apoi înjurând bogat, doar în gândul dumnealui) aterizase, cu cuib cu tot, o familie de berze. Niște mâțe vărgate, ieșite din casă noaptea, în mirosul greu de iasomie, pentru deparazitare sufletească, mieunară a lehamite, nici pe acoperiș nu mai aveau parte de intimitate. El, bărzoiul, poza ca pentru un concurs de culturism, punându-și în valoare ciocul și gamba, ea, rușinoasă, pradă asteniei, zăcea admirându-l slugarnic, pe tăcute.

Mahalaua era învățată cu ciorile, nimeni nu știa cum să explice interesul brusc al berzelor.

Prima pe care a lovit-o pocinogul a fost Olga, a lui nea Panaite. Olga terminase cu chiu cu vai liceul, fusese deja înscăunată drept ajutor de croitoreasă, la mamă-sa, și pentru aia nu avea nevoie decât de ac și de ață. Cu modelul venea onor clientela. La început se scuzase de-o gripă, dar coana preoteasă, care venise pentru o ajustare de mâneci la un caftan luat din comerț, o bănui mai mult de un deranj la intestine, și-i trimise, mai pe seară, printr-o babă care se tot învârtea pe lângă treburile bisericii, un șomoiog de frunze de mentă și o mână de chimion. Dar gripa, sau ce-o fi fost, se luă, tot pe nemâncate, și de câteva dintre tovarășele fetei: Lenuța, fata unui impiegat de mișcare și Garofița, fata zgripțuroaicei de la casa de bilete a cinematografului. La vremea când trandafirii și-au tras, mofturoși, peste ochi pălăriile de soare, mahalaua aflase deja că erau grele și-și arunca căutătura pe urmele flăcăilor numai buni de însurătoare. Borțoasele însă stăteau ca mutele, cu mâinile în poală, neînțelegând nimic din întâmplare. Într-un târziu, după valuri de lacrimi, și-au ridicat privirile acuzatoare către familia de berze, care trecuse de botez fără prea mult tam-tam de cumătrie. Berzele alea nu bătuseră ele așa cale lungă de florile mărului, sigur veniseră cu un gând! Ovreiul doctor de copii, domnul Ebenizer, își râdea în barbă de i se zvârcolea ceasul cu lanț în buzunarul de la vestă. Clienții erau clienți, nu conta cine făcea recomandarea.

Prostimea cu fete de măritat începu să arunce cu pietre, sperând să le scurteze înaripatelor sejurul. Se întâmplă exact pe invers, oameni fără minte aruncau cu pietre în vânt în timp ce copiii încercau să-i fugărească pe la treburile lor. Copiii iubeau berzele, le aduceau tovarăși de joacă, povestea cu Dumnezeu li se părea un pic forțată. Și ei fuseseră aduși de barză, după o vorbă bună pusă de Moș Crăciun. Până la urmă copiii au avut câștig de cauză, popa le-a ținut isonul, amenințând cu canoane grele. Nu că le-ar fi păsat mahalagiilor de păcatele datului cu piatra, dar se apropiau botezurile, mai stătea la pândă și câte o speranță de cununie și era greu de dus alaiul tocmai la biserica din deal, în caz că părintele își făcea iar drum pe la episcopie.

Copiii s-au născut unul după celălalt, în aceeași săptămână, toți băieți, dornici să se facă auziți. Semănau între ei ca picăturile de ploaie, semn că barza schimbase valuta la același ghișeu.

Pe la mijlocul lui februarie, Veronel, nepotul pălimarului, ajutat de alți flăcăi și de o scară, a închis definitiv reședința de vacanță de pe stâlpul infamiei și i-a înfipt în creștet o mână de cuțite, declarând deschis sezonul de război. Berzele au studiat pe îndelete declarația mânioasă și s-au cazat pe unul din coșurile de fum ale gării, iar madam Popescu, soacra șefului de gară, și-a făcut rost imediat de un calorifer electric, așa, de ambâț, ca să vază dumneaei care din mahala nu putea dormi de grija ciorii vopsite. Primăria, atenționată de nenumărate ori, de la centru, de scăderea coeficientului de natalitate, a îndepărtat de pe stâlpi cuțitele curajoșilor și a amenajat hoteluri-cuib de cinci stele, cu adaos de pene de gâscă și hrană caldă – o mână de viermișori. Ș-apoi în anul acela numai babele nu au rămas borțoase, în rest toată lumea a pus umărul la validarea noului sediu de grădiniță. Începuse scurta eră a decrețeilor, bărzoiul de la centru trecuse nașterile la obligativitate, în biografia cadrului de partid. Ăia mici însă, niște recunoscători, au dus vraja socialismului de râpă …

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.