Povestea ultimului leu, de Liliana Widocks

Related image(Imagine de pe universdecopil.ro)

 

Era pe vremea zăpezilor până la brâu, când cerurile frământau răbdare, iar Isus era așteptat să ne aducă aminte de suflete, de cele trimise la ușa păcatului. Bunătatea umbla teleleu prin lume, mulți o strigau, după veșminte, Moș Crăciun. Cu ochii pe glastrele firave ale iernii și eu așteptam semnul din stele care să dea drumul colindelor pe ulițele mahalalei. Gerul ne curăța suflarea, aburi fericiți își lipeau frunțile de palmele leneșe ale viscolului. Bunica însemnase pe hârtie ce aveam să facem cu banii adunați de pe colind și urături. Pensia de urmaș nu ne era de-ajuns, ne ajutam cu micile pronii cerești. Eu pusesem ochii pe o pereche de pantofi de lac, bleumarin, iar ce mai rămânea aveam să-i las ei, pentru o pereche de cizme, cele vechi erau atât de peticite încât răneau și mândria și degetele cizmarului. Aveam să opresc doar 10 lei, să-mi cumpăr bomboane de toți. Pentru noi, copiii acelui timp, nu exista fericire mai mare decât leul pentru bomboane. 1 leu era pentru noi o bogăție, măsura fericirii noastre cuminți. Preferatele mele erau amandinele. Tăvălite prin praf de cacao, amărui, ce ni se lipea de mâini și de buze, ascundeau o crustă de lapte caramelizat și un miez dulce și lipicios. Mă făceau să închid ochii, în bucurie. Fiecare bomboană, deși între ele erau vorbite la fel, avea o altă poveste, încălecau pe un alt gând, mai nărăvaș, mai aproape de aripi. Aveam să cumpăr și niște bumbi din aceia acrișori, cu lămâie, li se spunea drajeuri și erau tare spornice. Nana avea mereu câte un pumn în buzunarul șorțului. Mama îmi aducea unele cu esență de eucalipt, care să mă vindece de tuse, dar le uram, aroma era prea puternică și scotea lacrimi de pe sub pleoape. În ziua de Ajun am repetat colindele, știam două și aveam să le cântăm cu de-a rândul. Nu mergeam de una singură, aveam o prietenă încă de pe vremea când nu apucasem a învăța să vorbesc. Bunica vârâse un pui în cuptor și se apucase de mărunțit pentru o salată de cartofi. Noi furam prăjituri de pe platourile aranjate frumos, pe masa din sufragerie. Ne mai prindea și cu degețelele în salată și de fiecare dată ne obliga să mâncăm câte o măslină. Nu ne plăceau și ne strâmbam caraghios, făcând-o să râdă. În sfârșit, când seara a bătut cochetă din gene ne-am repezit la paltonașe. Am plecat la drum cu câte 3 lei în buzunar, de la bunica, să fie de sămânță. După ce am colindat babele bunică-mii și pe toți vecinii am tras ulițele mahalalei pe sub picioare. Frigul ne fugărea de colo-colo, ciupindu-ne de obraji. Ne opream uneori în grupuri, schimbând adrese prietenoase cu ceilalți copii. Gazdele erau și mai zgârcite, și mai generoase, dar prăjiturile erau cu adevărat delicioase. Eram îmbiați și cu mâncare, și cu sucuri, cineva ne dăduse la un moment dat o plasă. Ronțăiam vesele, căci se făcuse foarte frig, iar picioarele ni se văicăreau, amorțite. Prietena mea a dezertat la un moment dat, eu am rămas să mai hălăduiesc pe coclauri pe care nu ajunseseră urmele altora. Visam să mă îmbogățesc. Visam așa încă de prin septembrie. Am urcat și ultimul deal, multe case închiseseră deja ochii, semn că devastaseră și pușculițele. La un ultima casă un bec bolnav veghea schelălăielile unui câine, prins de frig, uitat de foame. O bătrână a ieșit pe ușa bucătăriei, luminată la față. Ne-a tras pe amândoi în bucătărie, și copil și câine, ne-a așezat lângă sobă și a așteptat cuminte să termin colindul.

– Ăsta e ultimul meu leu. Ți-l dau ție, să-ți fie cu noroc!

Voiam și parcă nu voiam să-l iau … Alții mai vrednici, cu gospodării îndestulătoare îmi dăduseră și câte 25 de bani, iar bunica aceea îmi dădea ultimul ei leu! Simțindu-mă încurcată, mi l-a pus ea în buzunar, după care m-a invitat la masă. Mi-a pus în față o cană cu lapte cald, pupat cu scorțișoară, și două felii groase de cozonac, grele de nucă. Cu câinele după ea, m-a condus până la capătul străzii, purtându-mă cu privirea până la strada mare.

La câteva zile, când s-au deschis cofetăriile, mi-am cumpărat, după cum visasem, de 10 lei bomboane. De toate felurile. Dar mai ales amandine.

La duminica bisericii o veste crudă și-a făcut drum până la noi, tocmai de la casa de pe gândul dealului. Bunica plecase la rândul ei cu colindul, undeva pe lângă casa lui Dumnezeu, foarte departe. La lumina unui Crăciun veșnic, îndestulat. Nu mai avea pe nimeni așa că mahalaua a văzut de înmormântare. Bunică-mea și babele ei s-au ocupat de colivă și de o parte din colaci. La ornat au rămas fără bomboane, crucea de pe patul de nucă și zahăr vanilat arăta ca o broderie. Le-am oferit ce mai rămăsese dintr-ale mele. La datul de pomană una din prietenele bunică-mii mi le-a întors, pe două linguri de colivă. Am crescut pe lângă biserici, coliva era tortul duminicilor noastre, de ciocolată puteam mânca și lunea. Bunica mi-a pus în palmă un leu, să-i aprind o lumânare bătrânei, pentru suflet, și una pentru mine, pentru speranță, pentru viitor.

Și n-am fost deloc supărată, amandinele erau dulci, bucuria avea din nou gust bun.

Azi colindele își fac din ce în ce mai greu loc prin lume, nașterea Domnului e o sărbătoare de supermarket, copilăria mea e un pic senilă, bucuria însă mai are gust de amandină.