Kaz Hawkins – o Cenușăreasă care s-a săturat de povești și a devenit propria-i zână bună. Povestea blues-ului care ți se așează pe rană, de Liliana Widocks

Kaz Hawkins

O ascult de ceva vreme și de fiecare dată muzica ei mă dă jos din pat, mă spală pe ochi și mă aruncă pe ușă afară: „Du-te și caută-ți ceva de făcut în viață, e simplu de murit în gânduri, e extraordinar ce poți face cu o felie de speranță, chiar și prăjită, și puțin blues la micul dejun.”

Blues-ul este o continuare a tristeții, ascunde de multe ori lacrimi, adicții, renunțare. Muzica ei nu ocolește adevărul, îl aduce pe scenă și îl mângâie în văzul tuturor, ca să-l facă bine.

Dacă închideam ochii, muzica ei mă ducea de mână până la prăpastia ce se căsca la marginea unui pat de spital. Sătul de propria sudoare un soldat venit de pe front își cerea moartea de nevastă. Se întorsese fără un picior și cu foarte puțin suflet. Medicul care îl operase dădea din cap resemnat, șansele de a se face bine i se scurgeau printre degete, soldatul era interesat doar de sfârșitul poveștii. Iubita îl părăsise demult, părinții i-au fost luați, cu forța, de un accident de mașină, până și câinele, rămas de izbeliște, s-a mutat la cimitir. Medicii care îl aveau în grijă îi prescriau medicamente, nimeni nu știe de ce e nevoie pentru un transplant de suflet. Nimeni nu putea semna pentru o nouă porție de viață, înafara soldatului. Rațiile sunt distribuite pe cartele, administrate riguros. Și deodată apărea de nicăieri asistenta asta năstrușnică care îl ridica din pat, ca pe un sac de cartofi, îl așeza pe un scaun, îi schimba așternuturile, îl spăla, ca mai apoi să-i înfigă degetul arătător în piept: “Nu te mai preface a fi mortul salonului, ai să te ridici din pat și ai să mergi, nu pentru că ai fi fost atins de cine știe ce miracol, ci pentru că trebuie, sfârșitul tău nu e aici! Ai să mergi, ai să iubești, ai să plângi din nou, chiar dacă pentru asta va trebui să-ți pui tot iadul în cap! Mă auzi? Să nu care cumva să îndraznești să te împotrivești!”.

Cu ochii minții o vedeam pe fata asta frumoasă, Kaz, injectându-i emoție, viață.

S-a întâmplat însă ca într-o zi să-i citesc povestea. Kaz Hawkins nu a fost asistenta fâșneață care refuzase să-și piardă timpul cu ifosele și lașitățile vieții, Kaz Hawkins a fost soldatul obligat să-și inventeze propria salvare, propria muzică. O poveste cumplită despre abuzuri, adicții, violență, suferință, dorință de sinucidere. Și mai apoi muzica. Regăsirea de sine, sfidarea imposibilului. Fata asta dintr-o bucată, cu riduri și lumină în priviri pentru care a plătit scump, care iubește toate culorile dar în muzică își curtează albastrul, fata asta născută în Belfastul atâtor alte suferinți s-a transformat încetul cu încetul în zâna cea bună, zâna de care a avut nevoie toată viața, dar care nu a reușit să-și facă drum până la ea.

Azi Kaz Hawkins luptă și pentru cei care încă nu îndrăznesc să spere sau să creadă în vindecare.

În lumea muzicii sunt multe întâmplările care au îngenuncheat suflete, povești cu droguri, alcool, sexualitate necontrolată, morți subite. Muzica te poate ridica sau îngropa, soldatul din tine poate fi laș …sau nu. Viața e o luptă, muzica un paloș ascuțit. Îl înfigi în dușman sau îți faci hara-kiri?

Kaz Hawkins ne-a eliberat. Muzica îi e recunoscătoare.

 

Home

Fane Adumitroaie – suflet de bluesman cu prieteni mari cât un festival, O poveste albastră, de Liliana Widocks

 

(Fane – Ștefan – Adumitroaie)

 

’Ce-o mai fi făcând Suceava?’, mă întrebam de una singură, așa, mai pe seară, întrebările Facebook-ului fiind mult prea ambigue și stereotipe. În Bolton, colea, în Regat, era liniște. Mint. Se auzea ploaia. În Suceava, niște bluzari (blues-ari) puseseră la cale un festival pentru a cinsti memoria unui prieten. De mai bine de 10 ani. Să faci din prietenie, cu ajutorul muzicii, un festival, ce poate fi mai frumos? Nu-i știu pe toți cei care s-au ocupat de organizare după nume, dar pot să-l arăt cu degetul pe Bobby Stroe, care a făcut prezența și ni l-a prezentat și pe dumnealui, Măria-Sa Festivalul, și pe rețelele sociale. Fiind eu un pui de diasporă e destul de complicat, pot să-mi trimit doar sufletul la plimbare, dar până la urmă e vorba doar de o metaforă, zero la gramaj. Cetățenii priponiți ai României salută diaspora doar în febra delirantă a alegerilor, câtuși de puțin sentimental, în restul timpului persiflând-o pentru sfaturi și inițiative care ar perturba lenea și șpăgăria din țară (deși toți se jură că … nu au fost contaminați). Ca să te poți considera parte a vieții culturale a plaiurilor natale nu trebuie decât să ceri Facebook-ului, singurul în stare, să-ți acorde privilegiul și titlul de muscă pe perete. (Spune drept, de câte ori nu ți-ai dorit să fii exact musca aceea curioasă de pe perete și iacătă, rețelele sociale vâră fiecăruia câte o baghetă magică în buzunar?!).

Aveam totuși o problemă, nu prea am prieteni, sunt la fel de ușor de detestat precum mărirea taxelor pentru ridicarea gunoiului cu iz urban. Nu-mi rămânea decât să apelez la ’dușmani’. Nu știu dacă îți alegi de unul singur dușmanii sau ei sunt cei care pun ochii pe tine, dar ai mei sunt omniprezenți, nici la căsuța de email nu mă pot duce fără companie.

Cât încă mai pun la cale ce aveam de gând să fac, ca să nu vă plictisesc cu toate amănuntele, inutile de altfel, o să-i caut pricină omului de pe blazon – Fane (Ștefan) Adumitroaie. Artist plastic, grafician, unul sensibil, care a avut curajul de a se lăsa copleșit de blues. Blues-ul e o povară, poate ucide ignoranța chiar și din cei cu inima robustă. A murit de tânăr, la doar 46 de ani, ani care au trecut ca printr-o iarnă, duși de-o ninsoare, dar spiritul i s-a încăpățânat în tradiția duhnind a turnesol a melancoliei de cord sucevene. (Atenție, se ia ușor și iese greu la spălat!). Albumul Blue Con-fusion, o ieșire din matcă a blues-ului, flămând și de seninul altor ritmuri, a fost dus la bun sfârșit tot de prieteni, care i-au aprins, departe de mormânt, ultima dorință. Încă și acum, mai precis pentru totdeauna, prieteni și-au rupt timp din siesta extra orelor de festival pentru a-i duce muzica printre cruci și amintiri de coroane, dar Fane nu mai e demult acolo, și-a îndesat veșnicia într-o chitară, și ea solistă în concert.

Pe afiș, nume de industrie grea, convertită la aur: Robben Ford Band, Eric Gales (Best Blues Rock Artist 2019!, ni s-a dus dracului piuitul …) Band, Joe Rusi Trio & Leslie Smith, Rareș Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman, Vali SirBlues Răcilă (cealaltă jumătate a sufletului improvizațiilor stelare și ventriculare, de ritm și coarde vocale, care l-au zidit aici, pe Pământ, în mânăstire ca de Voroneț, și pe Fane Adumitroaie) & Raul Kușak, Berti Barbera & Nicu Patoi, Blumans, John Montana & The Contact, Vlad Prisacariu.

Ca orice cerșetor binecuvântat de Dumnezeu cu cei 7 ani de acasă, nu speram să-mi cadă în poală vreun sandwich, ci visam, cu optimism, la mălai și ceva firimituri. Dintotdeauna am fost o norocoasă. La dușmani. Cu tărie de caracter, nu se lasă duși cu ușorul, țin aproape. M-am amestecat și printre necunoscuți, la festival te împrietenești cu atmosfera și, chiar dacă nu e nevoie, cu toată lumea. La așa afiș mă așteptam să dau ochii cu jumătate din oraș, căutându-și de treabă și un loc pe scaun. Mai era și gratuit! Poate din cauza asta unii au preferat să plătească mai mult la factura de curent, din dragoste pentru televizor. Sau poate s-au temut de un pic de ploaie. În Anglia aproape toate festivalurile sfârșesc în mocirlă. Pentru că plouă. Dacă oamenii s-ar feri de ploaie s-ar desființa ca formă de viață. Vara secetoasă, așa cum o știm noi, trece rar pe aici și nu stă mai mult de 2, poate 3, săptămâni și de obicei vine neanunțată, când încă ne mai chinuie școala și obligațiile de serviciu.

Au fost totuși destui spectatori cât să pună pe jar inima albastră a anotimpului, a timpului. Nu cred să existe povești mai frumoase decât acelea despre oameni și muzică, poate că uneori cuvintele ne ocolesc, dar muzica deschide toate ușile din noi, aerisindu-ne, ferindu-ne de molia egoismului prăfos.

Eric Gales și-a făcut drum în mulțime și vă jur că mi-a zâmbit din toată inima, de pe ecranul, mărit și el de surpriză, al calculatorului, conectat la telefonul mobil care se lăsase convins să-și împartă clipa și cu mine. Din frânturi și bunăvoințe mi-am încropit propria mea felie de festival și dacă nu e prea târziu le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la mica-mare bucurie. Mulțumesc și jurnalistului și profesorului Doru Popovici ale cărui note de vieți de festival prezente și trecute m-au inspirat.

Responsabili cu imaginile: Mihaela Mihai, Carmen și Nelu Marcean, Adrian Tabarcea, Viorel Lepcaliuc, Suceava Blues Festival. Dacă și voi aveți înregistrări și fotografii de la festival, răspândiți-le în comentarii.

Suceava are (pentru totdeauna) o inimă de sânge albastru.