O poveste de dus la piață, de Liliana Widocks

(Fotografie de pe http://www.bucurestiulmeudrag.ro)

 

Mi-am promis să nu mai opresc la băcănie. Haosul din alimentație prevestește tot felul de orori, frica mea personală are gust de ambrozie și se închină lui Buddha, diabeticul. Conspiră cu adorația de confort, o lene cu voce mieroasă și nerușinare sofisticată. Caut compania piețelor, cele cândva date în grija țăranului, cu grămăjoare frumos rânduite pe tarabe: usturoi suplu, cu pielea obrajilor învinețită de blesteme vampirești, mărar cu dinți rari, pătrunjel și morcovi lăudați pentru traista plină de vitamine, dragi rugăciunilor iepurești, dar și privirii, ardei rotofei, fii risipitori ai culorilor tomnatice, mere, pere, struguri în căutare de voturi de albine. Pe vremea copilăriei mele piețele se îmbrăcau cu ce găseau pe lângă casă, dădeau ’bună ziua’ frumos anotimpurilor, acum adună vești din toată lumea, unele bune, altele fără niciun gust pentru literatură.

Bunicul mă ținea strâns de mână, să nu apuc să șterpelesc fructe însiropate, din cele mici, și să le mănânc pe furiș, și pe nespălate, bunica l-ar fi găsit vinovat de toate crampele. Ea se tocmea minute în șir pentru fiecare legătură de zarzavat, apoi cădea în ispita poveștilor cu zacuște, reumatisme sau pomeni de post. Cel mai mult îmi plăcea să merg la piață cu tata. Opream să degustăm de la fiecare tarabă, lăudam, ca în litanii, roadele pământului și pe cele ridicate la ceruri, de copaci, date cu fața la soare. Întârziam pe acolo pe unde se aciuau anii loviți de dureri de genunchi, gârboviți de greutate pe șale.

O strigam Buna Maria, cu bucurie, și nici nu-i păsa că nu-i știam numele. Nici ea nu și-l mai aducea aminte. O chema de fapt Trandafira , aveam să aflu în ziua în care și-a trimis la piață o nepoată, Elena, ea luând în piept drumul fără întoarcere, să tacă un pic și cu Dumnezeu. Vorbea puțin, dar râdea din toată inima. De fiecare dată îmi dădea câte 1 leu, tata îi lăsa 5, să aibă de zahăr și ulei. Avea cam de toate, prin cotețe și în grădină. Găini, ținea porc și vacă, și un câine șchiop. Cartofi și rânduri soldățești de porumb, în spatele casei. Legume și zarzavaturi de jur împrejur. Flori și poame pe unde se nimerise. Într-o toamnă i-am bătut cu tata la poartă, pentru un sac de cartofi. Ne-a împins de la spate până în cerdac, se pregătise cu chesele cu câte trei feluri de dulceață și căni de lut cu apă de la fântână. Tata s-a înțeles și pentru un ol cu lapte acru, o lădiță cu pere, mere și prune, și o mână de nuci. A mai pus de la ea un butoiaș cu varză murată. De-atunci am prins să o căutăm mai des. Plecam cu mașina încărcată. La piață ne aștepta cu desaga plină, mai ales sâmbăta, să avem și de-o plăcintă.

Am plâns rău când a plecat. Elena a scos din desagă trei borcane cu dulceață, nevoită să-mi spună că mi le lăsase mie, ca să mă ogoiască.

Azi biscuiții și ciocolata și-au făcut drum pe amintirile celor care mai scot la vânzare doar buruienile de prin cimitire. La fel chiloții și sutienele pentru vizitele la doctor ale săracilor, capoatele înflorate și ciorapii cu sclipici. Piețele au devenit niște comodități universale, calitatea s-a lăsat călcată pe bătături. Doar copiii cerului și ai pământului și-au mai păstrat demnitatea: zarzavaturile se încăpățânează să miroasă mai frumos și mai curat decât cele din supermarketuri, legumele strâng între dinți gustul copilăriei, fructele viermii și zeamă dulce.

Mă plimb printre tarabe și se tocmesc pentru mine umbrele bunicilor mei, tata îmi dă peste mână dacă nu le las peșcheșul, de stat de vorbă îmi fac timp de la mine. Râd cu cei lăsați în urmă fără o vârstă certă, cumpăr miere de albine, deși mai am zece borcane acasă. Elena a îmbătrânit și ea, vine însoțită de o roșcovană cu nasul acoperit de pistrui, care i se agață de fuste și o strigă Buna Lena. Nici nu mai știu ce gust are laptele acru, medicul mi-a prescris iaurt degresat și fructe de la congelator în loc de dulceață.

Bradul flămânzilor, Povestea bradului tuturor, de Liliana Widocks

Image result for christmas tree in the park

(Pictures from https://www.nycgovparks.org/about/history/holidays)

Între casa noastră și gară se pusese de-a curmezișul un parc. Salcâmi, tei, păducel, merișoare, iasomii, alei cu borduri subțiri, de piatră, ghețărele și panseluțe. Și între toate ifosele astea un covor cu breton, de iarbă, bumbișori și urzici. Când ne era foame, dar încă fugeam de borșurile pline de verdeață ale mamei, mâncam flori de salcâmi și din cele ale urzicilor sălbatice. Merișoarele erau prea acre. În extrasezon băteam pe la uși, cerșind coji de pâine pentru câinii nimănui și le împărțeam frățește cu potăile. Nu se știe cum, în toată tevatura asta s-a nimerit un brad. Cât a copilărit nu l-a băgat nimeni în seamă, nu era cine știe ce. Când a sărit deasupra capetelor noastre, când a prins curaj și culoare, ne-am dat seama că era unul tăvălit prin argint, cum nu mai văzusem. Brazii din piață, scoși la vânzare pentru Crăciun, păreau niște pricăjiți, prin comparație. Drept urmare toată lumea a pus ochii pe mușchiulos. În prima săptămână de decembrie, într-o noapte de sâmbătă, ne-a trezit din somn scandalul. Vecinii dăduseră nas în nas, unii cu alții, în parc, care cu drujbe, care cu topoare, care cu sapa, gata să-i schimbe locul de naștere din buletin. Imediat toată strada s-a tras afară din așternuturi, cei rămași în urmă adică, ca să-și dea cu părerea. Mi-am trezit frățiorul și în pijamale, cu picioarele goale am alergat să ne alăturăm panaramei. Ne-am oprit însă la colțul casei, pentru o bulgăreală pe cinste cu două fete din vecini. De acolo ne-a tras de urechi mama, amenințându-ne cu moartea în caz că umpleam casa de muci și de gripă. Habar nu am de unde le știu mamele astea pe toate!

Trei zile ne-a hrănit numai cu supă de pui, dar a dublat stratul de frunze de pătrunjel, ca să ne învățăm minte … O imploram, printre sughițuri de lacrimi, să renunțe la legume, nu voiau deloc să alunece pe gât, dar se prefăcea că nu aude și ne tăiase și de pe lista cu bomboane. Pentru că patul era chiar sub geam, stăteam toată ziua cu nasurile lipite de sticlă, păzind bradul. Baba Lența, care în Noaptea Ucigașilor venise cu o bărdiță, ascunsă în desagă, atârnase de crengile bradului niște colăcuți, ca să-și spele din păcate. Câinii nimănui se năpustiseră asupra argintiului, hămesiți și disperați să nu înghețe dospitura bocnă. I-a alungat, cu pietre, nenea Ionică, mecanicul de locomotivă, grăbit să intre în tură. Jigăriții fuseseră cât pe ce să despoaie bradul tuturor. Cât am gogit, bunica ne-a ajutat să facem, din hârtie colorată, ornamente pentru pom. O parte le-am atârnat în bradul din parc. Copiii din vecini au adus și ei de-ale lor. Nu a durat mult până ne-am luat la bătaie. Copiii nu înțeleg ideea de proprietate a tuturor, acceptă, cu chiu cu vai, jocul de-a: unul mie, unul ție, unul mie, unul ție …. Ne-a scos, în șuturi, coana Milica, primul inspector de mediu al mahalalei, de pe vremea când încă nu se inventase grija pentru așa ceva. Fata coanei Milica era profesoară de biologie, nimeni nu știa mai bine ca ea rosturile verzăciunilor.

– Dacă nu vă potoliți, împielițaților, vă atârn de pomul lui Griguță! Uite, deja ați rupt o creangă!

Pomul lui Griguță era un salcâm cu crengile trase în sus, de Dumnezeu. Nu ne puteam urca în el decât cu scara. Singurul care s-a ambiționat a fost Griguță, dar după ce s-a trezit în împărăția ciorilor i s-a făcut frică să mai coboare. A stat acolo, dormitând pe-o cracă, până a venit taică-său de la serviciu. Noi, plecați spre alte fărădelegi, uitasem de el. A luat și o mamă de bătaie, nu pentru că s-a urcat în pom, pentru aia taică-său i-a cumpărat o ciocolată, ci pentru că a adormit pe cracă și ar fi putut să cadă în cap. Tuturor ne era frică de pomul lui Griguță. Coana Milica nu ne lăsa nici măcar pe iarbă să călcăm, când ne jucam de-a prinsa, aveam voie numai la picnic, când ne așeza frumos, în cerc și ne împărțea plăcinte calde sau colivă, când se întorceau babele de la biserică.

În noaptea de Ajun ne-am adunat cu toții în jurul bradului. Am cântat colinde, vecinele ne-au împărțit bomboane de pom, cozonac aveam și acasă așa că au dus ce le prisosea în sala de așteptare a gării. Acolo se nimereau întotdeauna câțiva întârziați, navetiști de toate zilele. Câinii au dat și ei din coadă, se învățaseră deja cu Pomana Porcului. Oamenii mari au adus măsuțe pliante și au închinat cu țuică fiartă și vin dat în clocot.

A doua zi, de dimineață, când am făcut cu toții ochi, bradul dispăruse. S-a pus imediat laolaltă o patrulă, care a scotocit toată mahalaua. Nimic. S-a ajuns la două concluzii: unul dintre întârziați, care așteptase probabil pentru un personal de după miezul nopții sau Moș Crăciun. Moșul uitase probabil să-i cumpere ceva nevesti-sii și nu se putea întoarce acasă cu mâna goală. Oricine o fi fost trebuie să fi fost foarte disperat de umblase cu drujba după el.

Să mai zică cineva că n-a priceput nimeni tâlcul povestirii ăleia, Baltagul! Crăciun nimerit!

A crowd decorates a New York City Christmas tree in 1971. Courtesy of Parks Photo Archive.