Au, suflet de țigan! O poveste fără niciun rom, pe minte limpede, de Liliana Widocks

hands

(Image from Pinterest)

– Am obosit, mă dor piciorușele, o să mă așez un pic.

– Luluță!!! Te rog, mai rabdă un pic până găsesc niște colțuri de pâine, să astâmpăr foamea porcului și promit să te duc acasă. Dacă îți murdărești iar rochița o să mă omoare nenea Gelu!

– Biul meu n-a omorât pe nimeni. Dacă îl rog frumos o să ne dea și bani de înghețată. Mă dor piciorușele, Gămane … Aș putea să mă așez frumos, ca doamnele acelea care merg la picnic, fără să-mi murdăresc rochița, dar am nevoie de o păturică. Mă iubești tu de-ajunselea, Gămane, încât să-mi găsești o păturică?

Doi copii își puneau cuvinte unul altuia în buzunar, pe o grămadă de gunoi. Fetița, să fi avut 3-4 ani, zâmbea de subt un breton de plete negre, dar zâmbetul îi era alb și dulce ca laptele. Băiatul, de două ori mai înalt, cu pielea înnegrită de soare și picioare goale o mânca din ochi.

– Eu o să te iau de nevastă, Luluță, mă jur! Dar ce-o să te faci tu în țigănie? N-o să-ți mai spună nimeni domnișoară …

– Mă dor piciorușele, îmi scot sandalele.

– Nuuuuu! Luluță, te rog, mai rabdă doar olecuță. Uite, strâg la a lui Pajură. Doamnă Anabelă, îmi permiteți să vă iau țolul de la ușă, pe nevastă-mea o dor rău picioarele?

– Țâgane, mișcă-ți hoitu digrabî la stradî, o înnebunit ceala nic a lu’ Crizantema! Ci doamnî, Gămane, o dat strechea-n tini?

– Doamnă Anabelă, Luluța e fetiță de la oraș nu se, nu se … cum se zice, Luluță?

– Nu mă tutuiesc cu doamnele mai în vârstă. Nu mă lasă bia, doamna bunica mea.

– Țâg … domnu’ cu burdihanu’ tras pi subt maieu, ia di dă țolu la copchiii iștea! Gămane, sî-ți aduci prințesa sî-și aleagî un inel! Amu’ o gatat țâganu …aaaa ăsta … domnu’ un set.

Țiganca bătrână, cu fir și bani de argint în păr, cuprinsă toată în roșu de fuste înflorate, zâmbi larg pe sub buza vineție acoperită cu un praf fin, de mustăcioară. Se întoarse spre țiganul încă și mai bătrân, dar trăit bine, giuvaergiu de străzi și bâlciuri.

– Țâgane, sî dai fetii unul din celea în floare, cu piatră roșă, să n-o bată deochiul!

– A cui îi fata asta, Anabelo, di undi o ciordit-o Gămanu’?

– Îi nepoata lu dom’ Lică.

– Aha, atuncea îi dau trii ineli, nu unu’, mari domn dom’ Lică! Țâg … doamnă Anabelo, cheamă mai bini copchii înăuntru șî dă-li ceva di mâncari.

Copiii au mâncat cu poftă. Luluța își admira mâna mică, plină de inele și închidea ochii, râzând de fericire. Găman o privea prostit, dar se mulțumea s-o țină de mână, nimeni nu-i mai făcuse așa o onoare.

Ai lui Găman vindeau semințe de floare și de bostan la intrarea în piață. Tată-său se hodorogise de-un picior, mamă-sa se trăgea greu de șale. Îl făcuseră la bătrânețe, ăilalți erau toți însurați, ele măritate. El rămăsese să le poarte de grijă.

Găman era un băiat cuminte, zilnic bătea la ușa cantinei săracilor ca să le aducă de mâncare. Bătea și drumurile, câștigând câte ceva din comisioane. Fata asta a lui dom’ Lică îl zăpăcise cu totul de cap, îi călca pe urme cât era ziulica de lungă. Într-o bună zi i-au dat pierduți, parcă îi înghițise pământul …Toată țigănia s-a strâns, grea de supărare, gândind că i s-a întâmplat ceva rău domnișoarei, dar de ce nu căutase Gămanul ajutor?

I-a găsit al lui Leonard, plimbându-se cu picioarele goale prin apa Ozanei humuleșteanului. Găman începuse școala cu doi ani mai târziu, dar știa poveștile Bădiei Ion din scoarță-n scoarță. Fata îl asculta fără vorbă și bătea din palme la fiecare năzdrăvănie a împielițatului.

Apoi destinele li s-au pierdut în lumea largă, o lume ocupată cu pierderea timpului și aspre prejudecăți.

 

Pe timpul veșnic senin al copilăriei mele nu existau romării, ci numai țigănie condimentată, o aromă exotică precum cea a cafelei dată în foc pe grăunțe de nisip. Să nu vă pună dracul să aruncați cu gunoi, tertipuri din acelea îmbuibate cu corectitudine politică!

Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11

La nevoie, bilet de voie, de Liliana Widocks

Image result for funny dog(Picture from BarkPost)

Di când mă știu tata o țânut în curti câni. Cânili o murit de bătrâneți, tata di ceva la plămâni. Am luat un câni di pi stradă, tătă lumea sî plângi cî di aciia n-ari nimenea grijă. Mama s-o mutat mai dimult la bunica, aveu opt câni șî vreo șăsî mâțe, nici poștașu nu trece di poartă, li arunca pensia pisti gard.

Di vecini îi avem pi cii mai buni prieteni ai mei, ni știem di la prima împărtășanie. Tăti erau pi undi trebuieu, numa casa me era la mijloc. Da aveu ii șî pentru mini. Io mă discurcam, mă țâne grădina, avem din belșug: cinșpi rânduri di barabuli, roșii, castraveți, șăpti rânduri di păpușoi, albitură, ceva morcovi șî un rând di ceapă. Pisti gard barabulili trăgeu la juma di kil, păpușoiu sî băte pi umăr cu grajdu, di zarzavaturi nu mai zâc … Nu-ș ci făceu da îi bănuiem di irigații! Trăiem ghini, când la pretini li mergi ghini șî țâie îți mergi ghini, îi ca un fel di molipsală. Horem, bem, împărțam mâncarea frățăști. Soarili ni încălză pi tăți. Îmi era ghini, niciodată nu mă gândisăm sî mă așăz mai cumsâcadi, pi altundeva, nu gândem dicât la zâua împărțâtă pi din trii.

N-o trecut nici anu când pi Vasâli l-o ales primar. Șî di-atuncea n-o mai avut timp di prostii. Hârtiile cu ștampilă îs treabă serioasă. Da barabulili îi trăgeu tot la kil, roșiile la un sfert șî di păpușoi nu-l mai interesa, îl dăde la găini, cî apucasă sî dischidă o brutărie în sat. Pâni, nu glumă!

Apoi ni-o murit cânili. Am crezut cî s-o întors tata după iel, da nu, ni-l otrăvisă cineva! Tre sî și fost unu cu inima putridă! L-am bănuit pi Vasâli, cî amu nu sî mai treză la șăsî, ca noi, prostimea, ci numa di la opt în sus șî cânili, un tolomac, băte cu noaptea-n cap sî-i dau gios lanțu sau macar niști oasi. Da di ci o trebuit să ni-l omoari? Nu mure dacî mă lasa sî-i pun botniță, macar câtiva ceasuri … Nu pute sî fie dicât Vasâli, bată-l vina! Nu m-am suparat pre tari, poati sufere di boala ceea ră, stres. Ni-am luat alt câni, era plină strada! O mașână di la oraș râsturna tot câti-o haită.

N-o trecut anu șî ni l-o otrăvit șî pi ceala nou! Șî tot așa, unu după altu‘ … vro cinci … Atuncea chiar cî m-am suparat!

Nihai, aistalalt pretin, sî săturasă sî mă tot agiuti sî-i îngrop. Șî mă rugam:

– Doamni, nu-i mai da sarmali,

dă-i numa dureri di șali,

șî în loc di răcituri

bubi dulci șî bătături!

Bre, șî drăcia dracului, tăt chica pi ghietu Nihai! I-o luat vântu juma di acoperiș di pi casă, i-o pus gios gardu, iară gândacii americani i-o mâncat tăti barabulili. Îi tot dădem di la mini, cî parcă ni sî vide musca di pi căciulă …

M-am dus la popa, sî-i spun ce-am pățât. I-am plătit slujba, cî nici Dumnezău nu mai tunî șî fulgeră pi gratis. S-o rugat șî popa:

– Doamni, dacă crezi cî-i drept,

nu-i puni mânili pi chept,

da dă-i di lucru șî azi, șî mâni,

dă-i ci i-o dat el la câni!

Acuma nici Dumnezău nu mai iera așa tânăr șî cu atâtea Sfinte câti tot trimitem, nu pre vroie sî sî arati cu ochelari … Șî-i tot dăde ghetului Nihai, di nu mai pute saracu sî înțăleagă!

M-am dus iar la popa, după ci i-o murit șî ultima oaie, șî l-am plătit sî nu sî mai roagi. După criza asta di la bugetu planetar, tre sî plătești șî când îți dă cu gaură!

Am început sî lucru șî pentru Nihai, nu-mi era la îndemână sî-l văd așa suparat. I-am dat tăt ci mai avem prin grădină. Digeaba! Cum li trecem gardu, cum li love putregaiu! Îmi pierdusăm șî hodina … Nu mai știem ci sî fac! Șî cum stătem io așa, într-o joi, pi întuneric, numa ci-l văd pi Nihai dând di mâncari la câni șî cânili, ca un prost, o dat tăt pi gât șî o chicat lat!

Acuma stau la bloc, nu mai am trebuință di câni. Am vândut casa. Preteni nu mai am, da ni-am luat un șobolan din aciia roz di aleargă ca nebunii pi-o roată. Pi-aista îl otrăvesc când vreu ieu, șî numa dacă vreu!

Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=VPtgg39-Pzc&t=27s