Mărgele – dureri de pus pe ață, O poveste despre nepăsare, de Liliana Widocks

(Photo from Pinterest)

 

Învățătoarea o privi cu milă, slăbuță, mică de statură, dar cu ochii strălucind de lumină. În timp ce colegii ei își savurau cornul și laptele oferite de primărie, ea împăturea frumos un ștergar în jurul lor și le făcea loc în ghiozdan. Probabil avea frățiori ce flămânzeau stând acasă. Făcu câțiva pași în direcția fetei, hotărâtă s-o întrebe de soarta lor, dar se opri brusc și se întoarse pe călcâi, nu voia să-i strice plăcerea, o umileau îndeajuns ceilalți copii. Chiar și acum sărăcia era privită ca un fel de ciumă.

A doua zi, de dimineață, curiozitatea o trezi din somn și părea să nu mai aibă răbdare. Puse într-un șervețel câteva lingurițe de cafea și câteva de zahăr și se grăbi să ispitească aerul ursuz al cancelariei. Îl găsi pe primar făcând focul în sobe. Mama fetiței se ocupa de curățenie, la școală, la primărie și la dispensar, dar de câteva zile nu se mai prezentase la serviciu. Poate plecase în pelerinaj pe la vreo mânăstire, să se roage pentru copii, deși de obicei anunța cu câteva săptămâni înainte. Poate îngăimase ceva și nimeni nu dăduse importanță, cine își mai făcea timp și pentru văicărelile amărâților? Când pleca lua totuși și fata cu ea, acum însă o înscrisese la școală și poate își schimbase obiceiurile. Fetiței îi plăcea să învețe.

Ilona fusese de mică un copil frumos, parcă prea frumos ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Frumusețea ademenește diavolul, pe la vreo șase anișori o legănă pe brațe o poliomelită, lăsând-o mai scurtă de un picior. Diferența se grăbi să-și revendice faima așa că fata deveni fără voia ei beteaga satului. Un băiat din vecini fu singurul care se aventură să-i țină companie, dar până și soarta se împotrivi. Ilona se trezi cu burta la gură, fără să înțeleagă de ce numai disperarea îi bătea la ușă. Părinții băiatului îi făcură vânt la oraș, să învețe carte, promițându-i s-o ia în grijă pe fată până la vacanța de Crăciun. Nici n-a pus bine amărâtul piciorul pe scara trenului că toate neamurile i s-au năpustit asupra Ilonei, strigându-i ocări, batjocorind-o, aruncând cu pietre. Au trecut câteva mii de ani de la pogorârea cu picioarele pe Pământ a rasei umane și bărbații încă se mai eschivează să-și asume responsabilitatea păcatului, mimând naivitate și prostie, cerșind alungarea din rai cu ochelari cal, mereu și mereu. Așa s-a făcut de s-a trezit iadul că începuse să-și ia slujitorii în serios.

Proprii părinți au alungat-o de acasă. S-a refugiat în Sărăcie, așa cum le mergea numele câtorva case uitate la marginea satului, în umbra pădurii. Acolo își ducea zilele o mătușă de pe tată, neagră la inimă și bețivă. I-a făcut loc în bucătăria de vară și i-a mâncat, la schimb, toată tinerețea. I-a fost babei servitoare credincioasă, îndurând bătăi și ocară, uitând de multe ori de somn și de foame. Când nici pensia nu i-a mai ajuns pentru băutură, baba a început să-i aducă aminte Ilonei că-i datora bani pentru chirie, așa că femeia căută să deretice și pentru alții. Își lua copila cu ea, legată în niște cârpe de spatele aproape schilod al mamă-sii. Când fata a mai crescut a învățat-o să deseneze și să aducă pe lume povești cât mamă-sa dădea cu mătura și spăla geamurile. Căteodată se întâmpla să dea nas în nas cu părinții ei, pe uliță, dar deși le săruta mâinile, și cu vorba, și cu gândul, întorceau capul, prefăcându-se a nu le cunoaște. Nu aruncau nici măcar fetei vreo privire, dar Ilona nu mai suferea, se împietrise. Tatăl fetiței nu s-a mai întors niciodată în sat și pentru asta îi era rușine, se lăsase cumpărată cu un boț de speranță. Pentru ceilalți rămăsese tot beteaga satului, deși cu timpul începuse să audă, acoperite de basma, și vorbe mai grele. Își râdeau de ea, dar ea nu mai avea inimă decât pentru fetița ei. Strânsese niște bani, ascunzându-i de babă, și în curând plănuia să plece și ea cu cea mică la oraș, orice oraș, printre străini. Acolo avea să plătească și ea niște polițe mai vechi vieții.

Învățătoarea ascultă povestea peste care se amestecaseră, sărind în ajutor, și gândurile ei, intuind și ceea ce nimeni nu avea să-i spună vreodată. La plecarea acasă se puse pe urmele fetiței. O văzu mai întâi oprindu-se la băcănie, ca să cumpere pâine și o lămâie. Intră și ea, hotărâtă să-i cumpere fetiței și niște dulciuri.

– Care e ciocolata preferată a Ancăi, vă rog?

– Anca? Aaaa, fata betegei! Nu cumpără dulciuri, îi mai ia mă-sa câte un pumn de bomboane, dar foarte rar, banii se duc pe băutura babei. E drept că le-a dat casă și masă … Ciudat totuși, acum că m-ați întrebat, acum două zile a cerut o supă la plic, o văzuse la televizor, în reclame. M-am mirat, pentru că ele nu cumpără niciodată chestii din astea, se descurcă cu ce au prin grădină, că au grădină frumoasă, beteaga e vrednică! I-o fi scăpat cineva niște bani și i-o fi fost poftă … Sper să nu calce pe urmele mamă-sii …

Învățătoarea își înghiți cu greu amărăciunea dezgustului, plăti pentru dulciuri și alergă după fată.

În Sărăcie casele erau gârbovite, dar curate. Pe lângă casa babei se mai aciuaseră câteva familii de romi, ocupând niște dărăpănături părăsite de vieți trecute pe lumea cealaltă. Unul dintre bărbați își încropise într-una dintre ele un atelier de tinichigerie, iar nevastă-sa un birou de vrăji la comandă. Trăiau bine, căci lumea înnebunise de tot.

Grădina Ilonei sărea în ochi. Îngrijită, înconjurată de tufe de zmeură și borduri de flori. Mirosea frumos, a roșii și a crizanteme. Copiii vecinilor culegeau niște mere căzute pe o bătrânețe de iarbă. Se abținu să nu strige la ei, dându-și seama că Ilona nu s-ar fi putut supăra niciodată pe copii.

Bătu la ușă, nu răspunse nimeni. Își făcu curaj și intră. Anca își hrănea mama, căzută la pat. Observase că de câteva zile uniforma fetei, deși spălată, nu dăduse ochii cu fierul de călcat. Patul fusese schimbat, numai Dumnezeu știa cum …

Femeia era într-o stare de semitrezie comatoasă, bănui că boala i se aciuase la plămâni. Sună la dispensar, dar refuzară să vină, cei din Sărăcie nu erau înscriși pe liste. Își sună fratele, medic la Spitalul Județean, și ceru sfaturi. Apoi se interesă și de mătușa arțăgoasă, mirată că nu își făcuse, curioasă, apariția. Oare cât de mult băuse?

Fetița nu răspunse, dar îi făcu semn cu capul înspre casa propriu-zisă.

O găsi rece, așezată pe un scaun, cu fața la fereastră.

– Doarme, nu vrea să se trezească, deși i-am adus și de băut și mâncare.

Fetița o urmase ca un cățeluș, oprindu-se în pragul ușii. Lângă bătrână așteptau cuminți două cornuri și două cartoane cu lapte.

Închise ușa, cu grijă. Luă fetița de mână și se întoarseră la patul mamei. Acolo mai licărea, pe candela timpului, un strop de viață. Anca începu să-i povestească cum o spălase și cum reușise s-o îmbrace curat, așa cum văzuse în niște filme. Când era în toane bune bătrâna o invita pe fetiță să privească împreună la televizor, cât arunca pe umerii mamei și alte dureri de Cenușăreasă. Fetița fierbea de obicei legume din grădină, dar, pentru că avusese de dus la îndeplinire niște teme acasă, cu o zi înainte cumpărase o supă la plic. Pentru mamă. Învățătoarea plângea și nu era iertare pe lumea asta care să se izbăvească.

Ilona a fost internată la spital și după o săptămână a început să se simtă mai bine.Tot învățătoarea s-a ocupat și de înmormântarea babei, chiar dacă până la urmă neamurile i-au vârât pe sub ușă un plic cu o parte din bani. A închis cu grijă casa din Sărăcie și a luat-o pe Anca să locuiască cu ea, până avea să se pună Ilona pe picioare. O vizitau des. Fratele medic venea și le lua cu mașina. Îl bănuia că se îndrăgostise și el un pic de fetiță, ba chiar și de mama acesteia. Poate un pic mai mult, cu siguranță mai altfel.

Satul nu s-a schimbat nici măcar cât o părere. Singur, primarul a promis să-i păstreze Ilonei locurile de muncă, pentru când s-o înzdrăveni, nu pentru că i s-ar fi părut drept, ci pentru că oricum nu s-ar fi oferit nimeni altcineva.

Împreună cu fratele ei, învățătoarea a început să caute un rost pentru toate trei departe, la oraș. Timpul nu mai trăgea mâța de coadă.

La nevoie, bilet de voie, de Liliana Widocks

Image result for funny dog(Picture from BarkPost)

Di când mă știu tata o țânut în curti câni. Cânili o murit de bătrâneți, tata di ceva la plămâni. Am luat un câni di pi stradă, tătă lumea sî plângi cî di aciia n-ari nimenea grijă. Mama s-o mutat mai dimult la bunica, aveu opt câni șî vreo șăsî mâțe, nici poștașu nu trece di poartă, li arunca pensia pisti gard.

Di vecini îi avem pi cii mai buni prieteni ai mei, ni știem di la prima împărtășanie. Tăti erau pi undi trebuieu, numa casa me era la mijloc. Da aveu ii șî pentru mini. Io mă discurcam, mă țâne grădina, avem din belșug: cinșpi rânduri di barabuli, roșii, castraveți, șăpti rânduri di păpușoi, albitură, ceva morcovi șî un rând di ceapă. Pisti gard barabulili trăgeu la juma di kil, păpușoiu sî băte pi umăr cu grajdu, di zarzavaturi nu mai zâc … Nu-ș ci făceu da îi bănuiem di irigații! Trăiem ghini, când la pretini li mergi ghini șî țâie îți mergi ghini, îi ca un fel di molipsală. Horem, bem, împărțam mâncarea frățăști. Soarili ni încălză pi tăți. Îmi era ghini, niciodată nu mă gândisăm sî mă așăz mai cumsâcadi, pi altundeva, nu gândem dicât la zâua împărțâtă pi din trii.

N-o trecut nici anu când pi Vasâli l-o ales primar. Șî di-atuncea n-o mai avut timp di prostii. Hârtiile cu ștampilă îs treabă serioasă. Da barabulili îi trăgeu tot la kil, roșiile la un sfert șî di păpușoi nu-l mai interesa, îl dăde la găini, cî apucasă sî dischidă o brutărie în sat. Pâni, nu glumă!

Apoi ni-o murit cânili. Am crezut cî s-o întors tata după iel, da nu, ni-l otrăvisă cineva! Tre sî și fost unu cu inima putridă! L-am bănuit pi Vasâli, cî amu nu sî mai treză la șăsî, ca noi, prostimea, ci numa di la opt în sus șî cânili, un tolomac, băte cu noaptea-n cap sî-i dau gios lanțu sau macar niști oasi. Da di ci o trebuit să ni-l omoari? Nu mure dacî mă lasa sî-i pun botniță, macar câtiva ceasuri … Nu pute sî fie dicât Vasâli, bată-l vina! Nu m-am suparat pre tari, poati sufere di boala ceea ră, stres. Ni-am luat alt câni, era plină strada! O mașână di la oraș râsturna tot câti-o haită.

N-o trecut anu șî ni l-o otrăvit șî pi ceala nou! Șî tot așa, unu după altu‘ … vro cinci … Atuncea chiar cî m-am suparat!

Nihai, aistalalt pretin, sî săturasă sî mă tot agiuti sî-i îngrop. Șî mă rugam:

– Doamni, nu-i mai da sarmali,

dă-i numa dureri di șali,

șî în loc di răcituri

bubi dulci șî bătături!

Bre, șî drăcia dracului, tăt chica pi ghietu Nihai! I-o luat vântu juma di acoperiș di pi casă, i-o pus gios gardu, iară gândacii americani i-o mâncat tăti barabulili. Îi tot dădem di la mini, cî parcă ni sî vide musca di pi căciulă …

M-am dus la popa, sî-i spun ce-am pățât. I-am plătit slujba, cî nici Dumnezău nu mai tunî șî fulgeră pi gratis. S-o rugat șî popa:

– Doamni, dacă crezi cî-i drept,

nu-i puni mânili pi chept,

da dă-i di lucru șî azi, șî mâni,

dă-i ci i-o dat el la câni!

Acuma nici Dumnezău nu mai iera așa tânăr șî cu atâtea Sfinte câti tot trimitem, nu pre vroie sî sî arati cu ochelari … Șî-i tot dăde ghetului Nihai, di nu mai pute saracu sî înțăleagă!

M-am dus iar la popa, după ci i-o murit șî ultima oaie, șî l-am plătit sî nu sî mai roagi. După criza asta di la bugetu planetar, tre sî plătești șî când îți dă cu gaură!

Am început sî lucru șî pentru Nihai, nu-mi era la îndemână sî-l văd așa suparat. I-am dat tăt ci mai avem prin grădină. Digeaba! Cum li trecem gardu, cum li love putregaiu! Îmi pierdusăm șî hodina … Nu mai știem ci sî fac! Șî cum stătem io așa, într-o joi, pi întuneric, numa ci-l văd pi Nihai dând di mâncari la câni șî cânili, ca un prost, o dat tăt pi gât șî o chicat lat!

Acuma stau la bloc, nu mai am trebuință di câni. Am vândut casa. Preteni nu mai am, da ni-am luat un șobolan din aciia roz di aleargă ca nebunii pi-o roată. Pi-aista îl otrăvesc când vreu ieu, șî numa dacă vreu!

Varianta audio: https://www.youtube.com/watch?v=VPtgg39-Pzc&t=27s