Narațiune cu arome de pățanie personală, de Liliana Widocks

lili 12

Scriu povești. Pe când aveam patru sau cinci ani o fetiță din vecini, muncită de răutatea de-o clipă, m-a împins de pe așteptarea cerdacului, ridicată cam pe la doi metri, anume ca să mă aibă în grijă. Am căzut în cap, literalmente, pe o lespede groasă, de piatră, ce se pusese în calea unui izvoraș ce fusese forțat să-și ducă la bun sfârșit ambiția de apă curgătoare. Mi-am pierdut cunoștința, dar nu am avut parte de retrospectiva năzdrăvăniilor din trecut și nici Dumnezeu nu mi-a făcut vreun semn cu mâna. Răutatea aceea însă, așa mică și cerșetoare de bomboane domnești, m-a urmărit toată viața. Ca să scape, mintea a tras peste noi cortina și a cerut imaginației, în regim de maximă necesitate, să pună ceva, orice, la cale. De atunci trăiesc într-o lume a mea, personală, mai des decât în realitate. E o dependență de care nu voi a mă lecui.

Pentru că foarte mulți dintre cei ce întorc pagina poveștilor mele mă caută cu lumânarea și pentru că nu vreau să fiu găsită responsabilă de nemaiauzita criză planetară a cerii topite și de plânsul precaut al bisericilor am să mărturisesc că nu prea rătăcesc pe acolo. Poveștile mele sunt ca niște bărcuțe de hârtie, le împăturesc, le colorez și le dau drumul pe apă. Restul e destin. Intriga își încalță papucii de la cizmarii întâmplării, care lucrează pe calapoade de tot felul. Papuci cusuți de mână, căci mai presus de orice iubesc oamenii, deși nu le caut compania. Câte puțin din fiecare om pe care l-am întâlnit sau despre care am citit îmi trezește în fiecare dimineață câte o poveste, dar nu urmez niciodată sfaturile și lanterna realității, ci duc povara de frumos, sau de trist, pe gânduri pe care nici eu nu le-am așteptat. Singurele povestiri care bat palma cu realitatea sunt cele care mi-au fost publicate pe platforma Republica.ro. Extraordinara echipă de jurnaliști de acolo, mânuitoare de hârtie hăcuită de antet și peniță cu glonțul de argint, nu admite recurs criticii și logicii de situație. Domnia Sa Florin Negruțiu s-a dovedit a fi mai zbir decât potrivnicul Sfânt Petru, cel al porților îngerești, cântărind cu oca potrivită cuvintele, mânând spre inima cititorului numai telegari ai adevărului. Și numai ai adevărului. Pentru mine nu există chin mai mare decât să țin cărarea dreaptă a realității, când parabolele-sirene și nimfele-metafore îmi cântă și-mi șoptesc iubirea de alt tărâm. Precum Ulise, mâncat pe dinăuntru de propria dar încă plăpânda frumusețe, îmi astup urechile și sprijin în creion cazna verbului a fi, lipsindu-l de orice proiecție și rabatare.

Îmi place să scriu povești, să las cuvintele să-și caute singure rostul în viață, fără codificări, fără restricții, doar flirturi ușoare din ascunzișuri de circumstanță. Cuvintele își aleg propriul destin, încurcându-le ițele nu facem decât să le întoarcem împotriva noastră.

Iubesc adevărul, nu realitatea, oamenii, nu ego-urile. Dar cel care-mi face cu adevărat inima să tresară, cel care mă ademenește și mă incită, care mă face să-mi pierd capul și să dau ghes nebuniei e bunul simț. Unii se îndrăgostesc de ochi albaștri, de siluete, de glasuri, de idei, eu mă îndrăgostesc irevocabil de bunul simț. Nu mă aflu în mare pericol de a-mi tatua cu amar inimioara pentru că în vremurile cărora le sunt contemporană e deja pe cale de dispariție. O parte dintre noi mai intră din când în când în posesia câte unei semințe, de pe piața neagră a respectului de sine, și o îngroapă în scrieri, în picturi, în muzică, în copii, în iubire. Unele rodesc.

Cei pe care i-am iubit în viața mea, și aici includ tot spectrul relațiilor sociale, l-au risipit cu repeziciune, poate pentru a-mi face plăcere sau poate pentru a scăpa de corectitudini impuse cu de-a sila. Uneori mă trezesc singură, golită de emoții, ca un gând rece într-o gălăgie asurzitoare.

O prietenă din tinerețe a pus la un moment dat mâna pe niște formule din astrologia veche indiană, culmea!, matematice, prin care, ținând cont și de bezmeticele plimbărețe, madmoazelele planete, te puteai calcula până la viața de dinainte, în caz că te duce vreodată gândul în curtea ideii de reîncarnare. Conform datelor de naștere personală și cele ale părinților, din câte îmi aduc aminte, în epopeea de secole trecute, am fost distribuită într-un rol masculin – un pustnic, fugit în munți, undeva prin Orientul Îndepărtat. Lecția pe care ar fi trebuit să mi-o însușesc în cea prezentă e legată de apropierea de oameni. Nu mi-a reușit. Am lăsat să treacă mai bine de cincizeci de ani și tot nu-i înțeleg. Nu-i înțeleg când se îmbățoșează și se ung cu tristețe, crezută a molipsi de tăgadă de geniu, pe față, împotrivindu-se candid ideii de fericire. Fericirea există, dar e măruntă, greu de depistat, ușor de îmbrăcat, chiar dacă e la fel de schimbătoare precum moda veșmintelor și a accesoriilor. Dar noi nu ne mulțumim cu puțin, suntem o specie născută flămândă și tocmai asta ne doare.

Relațiile mele cu oamenii au fost, drept urmare, foarte complicate. Gordiene. La prima vedere. La expertiză se poate demonstra că întotdeauna au existat niște reguli. Relațiile mele cu oamenii au fost și sunt precum acel joc al copilăriei – Încetul cu încetul se fabrică oțetul. Cineva stă la câteva zeci de metri distanță de plutonul de participanți la întrecere, observatorul, și se rotește molcom, precum acele de ceasornic, cu pauze mici, deliberate, de reculegere. Cei prinși în joc se apropie pas cu pas. Odată prinși în mișcare, de către observator, sunt descalificați și obligați să reia jocul de la linia de start. Devine noul observator cel ce a câștigat teren nedepistat și îl atinge primul pe umăr. În jocul de-a oamenii pașii mei se duc mereu de-a îndărătelea. Bunul simț mă prinde în plasa abil țesută, mă zăpăcește ce mă zăpăcește, dar până la urmă se plictisește, se obișnuiește sau pur și simplu are chef de iarba mai verde a altor întâmplări. Ceilalți participanți își râd de mine, mă insultă, mă batjocoresc, bârfesc, mint, ticluiesc, crezând că nu observ, luându-mi tăcerea drept sfântă și neîntinată prostie. Până să-și dea seama că-i bate vântul pe la șale eu am abandonat deja joaca, nu mai are niciun rost ca ei să-și închipuie că încă exist. Nu mă cert, nu-mi ridic fustele în cap, vulgaritatea atitudinii de precupeață nu-mi stă bine și e de cele mai multe perdantă în fața încăpățânării minciunii.

Iertarea are și ea o formulă matematică, deloc simplă și fără sex appeal.

Dacă în realitatea de pixeli a mediului online prietenia noastră, de-o glumă, s-a făcut nevăzută e pentru că, în grabă, ai uitat de regulile jocului. Nimic personal în toată afacerea asta, doar o măsură de protecție personală, fără siluirea muncii de cuget.

Asta nu înseamnă că de mâine toată lumea trebuie să facă paradă de iepurașul, proaspăt scos din joben, al bunului simț, în aplauzele zâmbetului magic și iluzoriu. Măștile de duminică nu-l păcălesc nici pe Dumnezeu, nici pe Dracul.

Aici se încheie povestea în care mi-am făcut și eu un pic de loc printre toate celelalte. Rămân, arbitrar, un simplu semn de carte. Mulțumesc. lili 11

Povestea omului cu vis mic, gata să răstoarne îndrăzneala de vis mare, de Liliana Widocks

Image result for funny corporate woman leader(Pinterest)

 

 

M-am născut cu o fractură cominutivă de identitate, ceea ce înseamnă că mă cam risipesc. Toți ne naștem un pic fracturați, doar că unii dezvoltă foarte repede și foarte important un ego de sudură și nu se mai supun provocărilor, rămân privind, dând din cap a pretinsă făr de asemănare înțelepciune. Las la botul calului grija cavaleriei și mă apuc cu amândouă mâinile de lădița de lemn a poveștii mele cu infanteriști (lopățică, manta și grenade incluse).

La începutul vieții mele de adult, când nu mă deranjau cine știe ce responsabilități, am trecut prin câteva foarte ciudate, ba chiar buclucașe locuri de muncă. Dar cum în România vorbești românește, pe înțelesul cavaleriei: ca să treci puntea te faci frate cu dracul, preferabil la trap, mi-am luat rolurile în serios, toți supraviețuim lecțiilor de actorie ale intuiției. Din când în când câte un vis mă trăgea de urechi afară, sătul de joacă. Visurile se încăpățânează să ne ia în serios. Vindeam pastă de dinți, țigări și gumă de mestecat. De fapt chioșcul era plin cu toate nimicurile de care ai și nu ai nevoie. Mă împrietenisem cu cei care vindeau ziare și cărți la taraba din fața buticului, chioșcul era unul cu pedigree, încastrat între pereți cu vecini mult mai emancipați. Îmi cheltuiam aproape toți banii pe ziare și cărți, refuzasem ofertele generoase de împrumut, așa puteam să le recitesc pe îndelete acasă și să recomand câte ceva și prietenilor. Erau ani când cititul se bătea pe umăr cu țigara și cu cafeaua pentru poll-position la startul zilei. Cititul era o parte atât de importantă a rutinei încât uneori uitam de realitate, cu săptămânile, așa am reușit să economisesc niște ani. Îmbătrânesc mai greu.

Într-una din zile, la rubrica de anunțuri a unui cotidian local a apărut o invitație la un interviu pentru un post de șef de departament financiar la una din făbricuțele locale. Am sunat și m-am programat pentru o întrevedere. Toți prietenii mei mă priveau stupefiați. Și vânzătorii de nevoi personale, și șefii lor, și distribuitorii de ziare și de carte, până și vânzătoarea de înghețată și portarul de la banca de peste drum s-au strâns în jurul meu, insistând să nu mă fac de râs nemeritat. Aveam un serviciu bun, cu încălzire centrală, un șef înțelegător, o duceam bine, nu era nevoie s-o fac pe-a deșteapta! Nu m-am răzgândit. Îi prindeam, din coada ochiului, râzându-mi pe la spate. Nici propriii mei părinți nu erau în stare să se arate încrezători. A căzut ca un șoc vestea că, deși plecasem cu câteva feluri de handicap, reușisem să mă întremez și să ocup, cu demnitate, postul vacant. Nu s-a bucurat nimeni pentru mine. Toată lumea credea că făceam o mare greșeală. Așteptau să calc strâmb. Cu sufletul la gură. Ba s-au și rugat pentru eșec, ca să mă pot întoarce la serviciul meu bun, cu timp pentru lectură și încălzire centrală.