Adevărata mătușă națională – Domnia-Sa Mătușa Tamara Buciuceanu-Botez. O poveste aproape de familie, de Liliana Widocks

tamara buciuceanu botez(Tamara Buciuceanu-Botez, click.ro)

-Mai spune-mi odată cum erai să fugi în lume cu tatăl Tamarei!

-Of, Doamne, ai grijă ce spui, Luluță, poate te aude cineva!

-Cine să mă audă? E miezul nopții și nu pot să dorm, dacă mai era cineva prin preajmă nu mă rugam de tine să stai cu mine la povești!

Mereu mă rugam de bunica mea să-mi povestească aventuri de tinerețe, vremurile acelea parcă mă chemau cu glasuri mieroase, de sirenă, să nu se piardă, să nu le pierd. Uitarea însă nu ține cont de rugăminți, ne trage pe toți de urechi.

Buciucenii veniseră de la Tighina, raionul basarabean și se refugiaseră pentru o vreme la Iași, apoi la Vaslui și Tecuci, stabilindu-se până la urmă la Suceava. Multe dureri și-au dat întâlnire în anii aceia tulburi în jurul urbei, dar fețele le erau acoperite cu discreție, pe atunci nu-ți expuneai sufletul precum acum pieile goale. Basarabeni, evrei, oprimați politic treceau unii pe lângă alții, respectându-și tăcerea. Nu se făcea paradă de suferință. Ioan Buciuceanu, tatăl, absolvent de Conservator dar și de Drept, a ocupat la un moment dat postul de director al Școlii Populare de Artă. Bia mea îl întâlnea adesea, pierdut în plimbări și gânduri și de fiecare dată o tachina, propunându-i să fugă amândoi în lume. Fiica dumnealui, Tamara, îi semăna oarecum, și nu numai fizic. Era mândru de copiii dumnealui, mai ales de fete.

În rugămințile mele copilărești îi reproșam că nu acceptase propunerea, aș fi putut urmări toate rolurile Tamarei din culise. Degeaba îmi spunea bunica că ar fi fost imoral ce gândeam, că toată familia m-ar fi disprețuit și mi-ar fi rupt probabil picioarele dacă m-ar fi prins dându-mă în spectacol în umbra scenei, dar eu mă visam pândind de după cortină succesul artistelor. Fiecare familie își ia de suflet câte un artist și-l face părtaș la toate evenimentele importante. Noi ne-am îndrăgostit de Tamara. În timp ce eu chinuiam băncile liceului, Chirița triumfa la Iași. Poate că bardul Alecsandri visase ca toate înfloriturile acelea moldovenești să își găsească într-o zi adevărata isprăvniceasă … Remarcabile și urmărite de succes au fost și interpretările, în travesti, a lui Matei Millo, și cea a Dragei noastre Olteanu-Matei, dar Tamara i-a furat răsuflarea pe vecie, în compania unui la fel de inspirat și extraordinar Dionisie Vitcu, în rolul lui Guliță, un spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija la Naționalul ieșean. Tamara e Chirița, Chirița nu-și va desprinde niciodată nemurirea de Tamara.

Poate că alte domnișoare se visau Lollobrigide sau Irine Petrescu, eu mă visam Tamara și o regăseam în trăsăturile bunicii mele, pândind să le moștenesc. Dansam împreună și îi reinterpretam în duet cupletele, până toată bucătăria se umplea de bucurie, mai dulce decât căldura sobei cu lemne. Odată am umplut bucătăria de fum. Nu sunt cine știe ce gospodină, deși ai mei s-au priceput, dar în sâmbăta aceea frământasem o oră la un aluat pentru niște cornuri cu gem. La televizor se anunțase o scenetă cu Buciuceanca. Când mi-am adus aminte de cornuri trecuseră deja pe la crematoriu, dar mirosul greu ieșise, cuminte, pe geamul deschis, fără să deranjeze. Îi așteptam momentele din programele de Revelion fără să mă plâng de oboseală, uneori fugeam de la dans doar ca s-o prind un pic încruntată. Sau râzând, de cele mai multe ori prea înțelept, dacă nu trist. Am iubit-o în ‘Cuibul de viespi’, cu ipocrizia rolului cu tot.

Maestrul Mălăele cred că i-a prins, într-o clipă de geniu, esența: „Robustă ca o locomotivă germană, puternică și violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă și pițigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă și țopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut demult resemnării, cântând în falset ca mine sau pe bune ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”. (Horațiu Mălăele – Metaforă – Tamara Buciuceanu Botez, în Curentul, 2013)

(Tamara Buciuceanu-Botez în viziunea caricaturistului, actorului și regizorului Horațiu Mălăele)

 

O iubesc pe mătușa noastră națională Tamara pentru bogăția sufletească, pentru curățenia cugetului și pentru tăria de a-și apăra principiile. Într-o lume teatrală care se dezbracă din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama că hainele pleacă și cu un strat gros de caracter, Tamara Buciuceanu a rămas o serioasă chiar și în ceea ce privește luarea în râs. Respectul pentru public și meserie au adus-o aproape de veșnicie.

Nu o să recurg la o înșiruire de roluri și scene prin care și pe care a cunoscut celebritatea și s-a îngropat în aplauze, nici la una de premii și distincții, această poveste este doar o urare sinceră de sănătate întru mulți ani!

90 de ani și tot dreaptă, ca un stejar secular!

De câte ori scriu despre babele mele, bunica mea și prietenele ei de-o viață, care mai trăiesc doar în amintirile mele, o distribui pe Mătușa mea Tamara în toate rolurile, precum Leopoldina Bălănuță a trișat până la perfecțiune în Careul de Ași (Carre de dame). Iluziile mele …

Imagine (7)(Bunica mea, în dreapta)

(Tamara – http://www.blogulmaresaluluicrai.blogspot.com)

1974 – generația care ne-a lăsat fără Tinerețe fără bătrânețe. O poveste cu ștefaniști

Image may contain: one or more people, people sitting, grass, outdoor and natureStat la taifas pe cer senin, cu prieteni de când lumea.

Facebook-ul e un fel de parc de agrement pentru aproape toate vârstele, mai puțin cele serioase, de grădiniță. Pentru că n-am știut să citesc listele de la casierie am nimerit direct pe Aleea Pupăturilor, colț cu Piața Endependenți, iar de acolo în agora și pe la simpozioane și expoziții. De câte ori întrebam de scrânciob și tobogan toată lumea îmi făcea vânt în curtea școlii. Geaba le strigam că-s de la grădiniță. Când în sfârșit am găsit locul de joacă pentru pitici era plin de golani. Trecuseră demult de vârsta leagănelor. Ne-am certat, mi-au făcut iar vânt în curtea școlii. I-am lăsat în plata Domnului, auzisem vorbindu-se și despre alte locuri de joacă. Dar și acolo scrâncioburile erau ocupate tot de golani. Pe ăștia îi știam, oarecum, din cartier. Erau la vârsta când se puteau descurca și fără lanternă pe aleile întunecate, chiar și cu ochii închiși. M-au alungat de la groapa cu nisip. Toți golanii ăștia se pretindeau vorbitori de politici matusalemice secrete, terorizând copii drăguți și cuminți, ca mine. Bobârnace, hăhăială, minciuneală, tras de urechi. Mama nu m-a lăsat niciodată să vorbesc cu străini. Pe ăștia îi știam însă un pic. Altădată aș fi fost obligată să mă adresez cu ’țață’ și ’bădie’. Sau cu ’tanti’ și ’nenea’, dacă dădeam mai des pe la oraș. Dintotdeauna am crezut că cei care ajung primii la majorat ar trebui să aibă grijă de cei care vin din urmă. Când colo, ei sunt cei care recomandă viermișori ca fel principal de mâncare, cei care te ajută să te cațări în pom și te uită acolo, așteptând o pisică a nimănui, ei sunt cei care te trag de codițe și te învață să vorbești urât, păcălindu-te că-i un fel de esperanto scuzat de piraterie! Piraterie adevărată, cu cap de mort și picioare de lemn. Până la urmă ne-am împrietenit un pic, mai mult din dușmănie. Am vorbit, apoi nu am mai vorbit, nu avea niciun rost să-mi crâmpoțesc zen-ul copilăriei de dragul ironiilor avangardiste ale unora care se credeau oameni mari. Chiar dacă interesanți și hâtri.

Le troll-am deja postările pentru că și ei umblau cu cioara vopsită.

O parte dintre golani, prieteni totuși cu golanii dintâi, s-au aniversat de curând. După 45 de ani de la absolvirea liceului. Îi paște jumătate de veac! După cum spuneam, de cartier, au absolvit același liceu care mi-a dat și mie bătăi de cap. Ce i-o fi mânând în luptă pe toți cei ai lui Ștefan? Căci nu ca să apere Cetatea s-au dat golanii ăștia peste cap!

De pe la o joi emoțiile au început să-și dea coate.

În anul în care eu am absolvit Ștefan-ul (Liceul ’Ștefan cel Mare’ din Suceava) cinematografia a lansat un șlagăr însetat de apa vie a poveștii lui Ispirescu – Cocoon. Generația 1974, pe care am adus-o în vorbire, a descoperit înaintea tuturor fântâna sacră a tinereții, lăsată în urmă de niște înaripate extraterestre, grăbite să se întoarcă la propriile borșuri de lobodă. Vă jur că e adevărat. Sunt veseli, frumoși, naturali. Nu tu silicoane, nu tu tratamente vampirești, nu tu pupătură de bisturiu, doar drăgălășenie matură, pritocită de Mama Natură, dată de fină dulcii păsări a Înțelepciunii. M-am ascuns după propriile mele emoții. Au dansat, chiar și pe scaune!, au cântat, au flirtat, s-au făcut de râs, au reușit (chiar și acum) să se uimească unii pe alții. Dar cel mai frumos au plâns. Pentru toți cei care au preferat stațiuni cu mult mai scumpe, spa pe veșnicie și masaj îngeresc. Am plâns și eu un pic când nodul din gât mi s-a oprit pe ultimul nume din catalogul în lipsă: Cristina Speranța Ursu. Sora Iuliei, cea mai bună prietenă a mea în zbuciumații ani ai studenției. Cristina era idolul nostru: elegantă, foc de deșteaptă, hazlie, fumătoare calmă și înțeleaptă. Ironie de-a dreptul metafizică. Citea Paris Match, asculta muzică bună, eram copleșite. A fost o Speranță, dar parcă s-a lăsat mult prea ușor în voia morții … Am plâns și pentru profesorii mei care au fost și ai lor și care ne mai ceartă doar din amintiri.

M-am bucurat alături de ei, sărbătorind profesorii care nu s-au dat la o parte din viață, cei cărora încă le mai putem săruta generozitatea și gândurile.

Petrecerile au durat 4 zile, precum nunțile din poveștile românilor: recital de muzică folk și poezie, simultane de șah, lansări de carte, expoziție de pictură, povești neaoșe și de peste ocean, petrecere cu vinul și nu departe de visul tinereții, ieșire la iarbă verde. Acești extratereștri habar nu au cum e să te plictisești, ei țin aproape unii de alții. Tot ei sunt cei care au păstrat obiceiul întâlnirilor săptămânale, la Berea de luni. Se iubesc până și atunci când se iau peste picior!

Chiar dacă vârstele ne joacă în ochi rămâne o legătură indestructibilă între profesori și elevi. Profesorii poartă toată viața pe umeri povara fiecăruia dintre noi, noi ducem în inimi mult mai ușoarele amintiri, fără să realizăm cât de bogați ne-au lăsat să plecăm. Doamna profesoară Rodica Belța chinuie de ani buni arhivele orașului și ale gândului pentru a pune laolaltă istoria și oamenii care s-au îngânat cu anii și și-au ros coatele sufletului pe băncile și la catedrele Liceului ’Ștefan cel Mare’ din Suceava, azi Colegiu Național. O misiune sisifică, dar o restituire de onoare și valoare. Întâmplări de pe vremea când matematica era mai importantă decât calculatorul, pe când Călin, cel din Filele de poveste ale enigmaticului Eminescu, ne fascina mai mult decât scamatoriile lui Harry Potter. Dar vremurile se schimbă și odată cu ele și fizica, și tehnologia, și durerea de cap a probabilităților. Totuși un paradox încă mă calcă pe bătături, dacă tot ne credem super deștepți de ce nu oferim curtoazia aceleiași rețete de învățătură și copiilor noștri, ci simplificăm, și iar simplificăm, până nu va mai rămâne nimic?!

Au zâmbit și amintirilor mele Doamnele de fier și catifea Rodica Alexandru, Rodica Belța, Laura Lehaci, Natalia Ott și Stela Cornilă.

Anul viitor generația mea se aniversează după 35 de ani. Mă tem să nu mă fi supărat și eu ca Magul pe sat. Sau poate satul s-a mutat pe deal și m-a uitat la vale. Istoria privește în urmă, dar nu bate pasul pe loc, ba uneori ne așteaptă să-i prindem de mână entuziasmul de a ghici în viitor.

Mă întorc la începutul poveștii și-mi dau seama că încă nu știm cum să ne descotorosim de copilărie și-mi râde sufletul căci am fi fost cu toții repetenți dacă ni s-ar fi predat.

“sunt tocmai ceea ce nu poți să spui

mușcat de întrebări peste măsură

sunt lacrima căzută din ochiul nimănui

pe-a vremii-ndescifrabilă iscălitură.” – Fragment din poezia Autoportret, de Costin Grigoraș, promoția 1974

“Ce știți voi doar la douăzeci de ani

câtă putere-mbracă grâul drept

când niciodată n-ați călcat prin el

ca să vă bată spicele în piept;” – Fragment din poezia “ce știți voi”, de Roman Istrati, promoția 1974, dus

Vă invit să le urmăriți filmările, iar pe ei, dacă nu i-a supărat povestea, să se strige la catalog. Să trăiți și să vă tot întâlniți, sănătoși!

A consemnat, un pic invidioasă, Liliana Widocks.

Mulțumiri domnilor Nelu Marcean și Adrian Tabarcea pentru împrumuturi de imagine.

O poveste cu cântec. Mihaela Popescu, bruneta de la drept, povestită de Liliana Widocks

(Mihaela Popescu)

Nici eu nu știu cum de îmi vine să scriu despre oameni pe care nu îi cunosc, dar mă încurajez. E un respiro pentru rude și prieteni care chiar și fără vină încearcă să se regăsească în păcate și întâmplări. Eu scriu după ureche, ca scripcarii. Caricaturiștii cum de reușesc să prindă o tușă definitorie, în aceleași condiții, dând caracterelor câte o gură de aer proaspăt? La fel și pictorii, un peisaj inspirat de o vedere din secolul trecut poate strânge la piept mai multă emoție decât o acuarelă plictisită de la fața locului. Ceva din trecerea pe lângă gândul meu a unui om îngână în mine un tremur care aleargă să se liniștească pe hârtie. Cuvintele au și drepturi, nu numai obligații. Despre persoanele publice credem ceea ce ne place să credem, în general bârfim.

Azi am să ridic un castel de nisip unei femei frumoase, casă de piatră știe a face doar iubirea, cea de inimă și fără de minte.

Era cea mai frumoasă fată de la Cenaclul Flacăra. Și foarte serioasă. Ca orice golan de carieră și concubin de fenomen Flower-Power (descătușarea din norme), tata îmi interzisese prezența la spectacole. Rămăsese pe bunică-mea, generăleasa sufletului meu, să răspundă lacrimilor smiorcăite și să mintă cu nonșalanță că-i eram de nevoie în nopți cu frică de moarte și totuși cu un pic de dor de ducă. Mă punea însă să jur că nu aveam să beau, să fumez sau să mă întorc acasă cu burta la gură (chiar și metaforic vorbind). La spectacolele Cenaclului era ca la filmările cu Liceenii, se putea striga catalogul. Ea era frumoasă și … altfel. Sunt artiști care se lălăie, mână în mână cu publicul, nu am înțeles niciodată reprizele de gargară fără ceai de mușețel. Să ai tu minunăție de muniție de cuvinte la îndemână și să le dai deoparte pentru la-la-la și o-o, o-o!

Pe Mihaela Popescu nimeni nu ar fi putut-o lălăi. Nu am fost și nici acum nu suntem în stare. Vocea plină, ca a Didei (Drăgan), se ridică cu tot cu pielea de pe creștetul capului și ne lasă în urmă ca pe niște cerșetori de pene de pasăre cântătoare. O voce puternică, deși fragilă în așteptările noastre. Parcă ne e teamă că o să se spargă în bucăți, acolo sus, dincolo de insolența altui do, precum un bibelou de porțelan, dar notele se întorc pe Pământ, cuminți, prinse în hățuri la timp, departe de galopul eliberării. Mihaela Popescu a caligrafiat în veșnicie, pe portativ, povestea celui mai trist dintre zurgălăi.

I-am auzit din nou vocea în înregistrările unor prieteni care au dat startul aniversării întâlnirii lor de după 45 de ani de la absolvirea liceului cu o lansare de carte, proză tristă, dar și din cea cu umor, traduceri și alte gânduri, sub oblăduirea Bibliotecii Bucovinei, I.G.Sbiera, din Suceava. Invitat special: Mihaela Popescu. Ne-a fermecat pe toți cu varianta fără parfum a doinei ruperii de Bucovina de Nord – Cântă cucul, bată-l vina … la fel de singur pe lume precum înstrăinații de neam și de țară. Țara îți e acolo unde inima știe a vorbi limba.

Au trecut ceva ani dar nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu poate să o lălăie pe Mihaela Popescu. Vocea curată nu admite decât ghilimele, poți să faci doar referire, sufletul ți se urcă la urechi și nu mai e nevoie de nicio partitură.

Și mai e și la fel de frumoasă, precum o vorniceasă din cea care i-ar fi dat peste nas chiar și Măriei-Sale, nu cu litera legii, pe care a îmbrățișat-o, ci cu pravila gloriei propriilor lui păcate.

Doamnelor și domnilor, dar mai ales domnișoare și domnișori: Mihaela Popescu!

Mulțumiri domnilor Ioan Marcean și Adrian Tabarcea, pentru înregistrări.

Mulțumiri Mihaelei Popescu, pentru cântec.

Fane Adumitroaie – suflet de bluesman cu prieteni mari cât un festival, O poveste albastră, de Liliana Widocks

 

(Fane – Ștefan – Adumitroaie)

 

’Ce-o mai fi făcând Suceava?’, mă întrebam de una singură, așa, mai pe seară, întrebările Facebook-ului fiind mult prea ambigue și stereotipe. În Bolton, colea, în Regat, era liniște. Mint. Se auzea ploaia. În Suceava, niște bluzari (blues-ari) puseseră la cale un festival pentru a cinsti memoria unui prieten. De mai bine de 10 ani. Să faci din prietenie, cu ajutorul muzicii, un festival, ce poate fi mai frumos? Nu-i știu pe toți cei care s-au ocupat de organizare după nume, dar pot să-l arăt cu degetul pe Bobby Stroe, care a făcut prezența și ni l-a prezentat și pe dumnealui, Măria-Sa Festivalul, și pe rețelele sociale. Fiind eu un pui de diasporă e destul de complicat, pot să-mi trimit doar sufletul la plimbare, dar până la urmă e vorba doar de o metaforă, zero la gramaj. Cetățenii priponiți ai României salută diaspora doar în febra delirantă a alegerilor, câtuși de puțin sentimental, în restul timpului persiflând-o pentru sfaturi și inițiative care ar perturba lenea și șpăgăria din țară (deși toți se jură că … nu au fost contaminați). Ca să te poți considera parte a vieții culturale a plaiurilor natale nu trebuie decât să ceri Facebook-ului, singurul în stare, să-ți acorde privilegiul și titlul de muscă pe perete. (Spune drept, de câte ori nu ți-ai dorit să fii exact musca aceea curioasă de pe perete și iacătă, rețelele sociale vâră fiecăruia câte o baghetă magică în buzunar?!).

Aveam totuși o problemă, nu prea am prieteni, sunt la fel de ușor de detestat precum mărirea taxelor pentru ridicarea gunoiului cu iz urban. Nu-mi rămânea decât să apelez la ’dușmani’. Nu știu dacă îți alegi de unul singur dușmanii sau ei sunt cei care pun ochii pe tine, dar ai mei sunt omniprezenți, nici la căsuța de email nu mă pot duce fără companie.

Cât încă mai pun la cale ce aveam de gând să fac, ca să nu vă plictisesc cu toate amănuntele, inutile de altfel, o să-i caut pricină omului de pe blazon – Fane (Ștefan) Adumitroaie. Artist plastic, grafician, unul sensibil, care a avut curajul de a se lăsa copleșit de blues. Blues-ul e o povară, poate ucide ignoranța chiar și din cei cu inima robustă. A murit de tânăr, la doar 46 de ani, ani care au trecut ca printr-o iarnă, duși de-o ninsoare, dar spiritul i s-a încăpățânat în tradiția duhnind a turnesol a melancoliei de cord sucevene. (Atenție, se ia ușor și iese greu la spălat!). Albumul Blue Con-fusion, o ieșire din matcă a blues-ului, flămând și de seninul altor ritmuri, a fost dus la bun sfârșit tot de prieteni, care i-au aprins, departe de mormânt, ultima dorință. Încă și acum, mai precis pentru totdeauna, prieteni și-au rupt timp din siesta extra orelor de festival pentru a-i duce muzica printre cruci și amintiri de coroane, dar Fane nu mai e demult acolo, și-a îndesat veșnicia într-o chitară, și ea solistă în concert.

Pe afiș, nume de industrie grea, convertită la aur: Robben Ford Band, Eric Gales (Best Blues Rock Artist 2019!, ni s-a dus dracului piuitul …) Band, Joe Rusi Trio & Leslie Smith, Rareș Totu’s Midnight Sun & Dean Bowman, Vali SirBlues Răcilă (cealaltă jumătate a sufletului improvizațiilor stelare și ventriculare, de ritm și coarde vocale, care l-au zidit aici, pe Pământ, în mânăstire ca de Voroneț, și pe Fane Adumitroaie) & Raul Kușak, Berti Barbera & Nicu Patoi, Blumans, John Montana & The Contact, Vlad Prisacariu.

Ca orice cerșetor binecuvântat de Dumnezeu cu cei 7 ani de acasă, nu speram să-mi cadă în poală vreun sandwich, ci visam, cu optimism, la mălai și ceva firimituri. Dintotdeauna am fost o norocoasă. La dușmani. Cu tărie de caracter, nu se lasă duși cu ușorul, țin aproape. M-am amestecat și printre necunoscuți, la festival te împrietenești cu atmosfera și, chiar dacă nu e nevoie, cu toată lumea. La așa afiș mă așteptam să dau ochii cu jumătate din oraș, căutându-și de treabă și un loc pe scaun. Mai era și gratuit! Poate din cauza asta unii au preferat să plătească mai mult la factura de curent, din dragoste pentru televizor. Sau poate s-au temut de un pic de ploaie. În Anglia aproape toate festivalurile sfârșesc în mocirlă. Pentru că plouă. Dacă oamenii s-ar feri de ploaie s-ar desființa ca formă de viață. Vara secetoasă, așa cum o știm noi, trece rar pe aici și nu stă mai mult de 2, poate 3, săptămâni și de obicei vine neanunțată, când încă ne mai chinuie școala și obligațiile de serviciu.

Au fost totuși destui spectatori cât să pună pe jar inima albastră a anotimpului, a timpului. Nu cred să existe povești mai frumoase decât acelea despre oameni și muzică, poate că uneori cuvintele ne ocolesc, dar muzica deschide toate ușile din noi, aerisindu-ne, ferindu-ne de molia egoismului prăfos.

Eric Gales și-a făcut drum în mulțime și vă jur că mi-a zâmbit din toată inima, de pe ecranul, mărit și el de surpriză, al calculatorului, conectat la telefonul mobil care se lăsase convins să-și împartă clipa și cu mine. Din frânturi și bunăvoințe mi-am încropit propria mea felie de festival și dacă nu e prea târziu le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la mica-mare bucurie. Mulțumesc și jurnalistului și profesorului Doru Popovici ale cărui note de vieți de festival prezente și trecute m-au inspirat.

Responsabili cu imaginile: Mihaela Mihai, Carmen și Nelu Marcean, Adrian Tabarcea, Viorel Lepcaliuc, Suceava Blues Festival. Dacă și voi aveți înregistrări și fotografii de la festival, răspândiți-le în comentarii.

Suceava are (pentru totdeauna) o inimă de sânge albastru.